|
grănicer român năsăudean |
Dorința
de apartenență la lumea civilizată întruchipată de Europa
Occidentală reprezintă una dintre coordonatele esențiale pe care
s-a desfășurat procesul de nation-building în cazul românilor,
încă din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Chiar dacă
înspre sfîrșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a
secolului al XX-lea curentul europenist este puternic contrabalansat
de reacții autohtoniste de factură nationalist-etnicistă (Marino
2005: 41), idealul unei națiuni europene, a „intrării în Europa”
rămîne o constantă a vieții culturale și politice pînă în
zilele noastre (Matei 2004: 57). Această coordonată a
nation-building-ului românesc presupune o dublă mișcare. Pe de o
parte, implică ieșirea dintr-un Orient aflat în plin proces de
cartografiere și circumscriere de către Europa Occidentală (Said
1978; Wolff 1994; Todorova 1997; Boatcă 2013), pe de altă parte,
implică descoperirea europenității interioare a românilor. Acest
aspect este soluționat prin punerea în lumină a latinității
românilor și transformarea în fundament a discursului identitar.
Acest demers are la bază o contribuție esențială venită dinspre
intelectualitatea românească din Transilvania, pe atunci parte a
Imperiului Habsburgic, și dinspre autoritățile imperiale
interesate să transforme în cetățeni loiali și utili ai
imperiului o populație de țărani.
Prin
acest articol îmi propun să discut modurile în care latinitatea a
fost utilizată ca argument al apartenenței românilor la lumea
civilizată și ca trăsătură fundamentală a identității
naționale. Mă voi concentra asupra cazului românilor din Imperiul
Habsburgic unde procesul de construire a identității naționale nu
a beneficiat de suportul unui stat, spre desosebire de cazul
românilor din Moldova și Valahia.
Când
Transilvania a devenit parte a Imperiului Habsburgic în 1698,
românii,
deși reprezentau cea mai numeroasă populație de pe cuprinsul
principatului,
aveau un statut inferior celorlalte populații conlocuitoare. Acest
statut inferior era derivat din condiția de țărani-iobagi
specifică majorității românilor și din apartenența la
creștinătatea răsăriteană, ortodoxă. Împărțirea puterii
politice între cele trei „națiuni feudale” sau „națiuni de
stări” - diferite de sensul etnicist și/sau democratic al
națiunii moderne – s-a impus în secolul al XV-lea, după răscoala
țărănească de la Bobîlna (1437-1438 și 1514). Puterea politică
se împărțea între nobilime (natio Hungarica), care grupa
toți nobilii, indiferent de etnie sau limbă, acesteia
adăugîndu-i-se elitele sașilor (natio saxonica) și
secuilor (natio siculica). În urma Reformei religioase,
această ordine juridică a fost completată în secolul al XVI-lea
cu sistemul celor patru religii recepte – reformată, evanghelică,
unitariană și catolică -, confesiunea ortodoxă și religia
iudaică erau tolerate, dar adepții lor nu aveau acces la puterea
politică. Această ordine juridică s-a perpetuat până la
revoluția din 1848 (Bernath 1994: 31-37; Pál 2012: 18; Pop 2012:
19; Lendvai 2013: 96-98).
Înființarea
Bisericii Greco-Catolice în 1697 a reprezentat o măsură
politico-religioasă cu profunde reverberații asupra comunității
românești din Transilvania. Apariția acestei biserici, o
consecință a Reconquistei catolice în Europa Centrală și
Răsăriteană, reprezintă și o expresie a suprapunerii intereselor
de stat habsburgice peste prozelitismul Reformei catolice (Bernath
1994: 77; Miron 2004: 36). Unirea cu biserica Romei s-a făcut prin
convertirea ierarhilor ortodocși transilvăneni în urma unor
negocieri care garantau privilegii și imunități menite să
îmbunătățească nivelul de trai și starea socială a clericilor
români. La schimb, noua biserică recunoștea patru puncte
dogmatice, printre care primatul papal și filioque, dar
păstra ritul și tradițiile răsăritene. Unirea era descrisă în
termenii unei reveniri la unitatea anterioară cu Biserica
romano-catolică și garanta noii biserici intrarea în categoria
confesiunilor privilegiate (Miron 2004: 40). În acest sens,
împăratul Leopold I (1657-1705) a emis două diplome în 1699 și
1701 prin care toți preoții ortodocși care au acceptat unirea cu
biserica Romano-catolică urmau să se bucure de aceleași drepturi
și privilegii de care beneficia clerul romano-catolic. Printre
aceste drepturi era și scutirea de obligațiile în muncă și de
dijma față de nobilime (Hitchins 2013: 249). Pe măsură ce vestea
unirii a pătruns în lumea satelor și în mediile monahale
ortodoxe, în special datorită faptului că se considera că
biserica ortodoxă nu mai există, fiind absorbită în noua
construcție confesională, au apărut și primele mișcări de
revoltă. Cele mai puternice revolte au avut loc pe la mijlocul
secolului al XVIII-lea, sub conducerea călugărilor ortodocși
Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara. Deși reprimate violent de
către autoritățile imperiale, aceste revolte au determinat
recunoașterea existenței confesiunii și bisericii ortodoxe.
Populația românească din Imperiul Habsburgic era astfel scindată
în două mari comunități confesionale, cea ortodoxă fiind
subordonată pe linie ierarhică bisericii sârbești pînă în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea (Iorga 2012: 128-133; 297).
Dezvoltarea
și consolidarea instituțională a noii biserici a urmat direcțiile
principale ale Conciliului de la Trent (încheiat în 1563), acordînd
o importanță majoră catehezei, vizitaților canonice menite să ia
pulsul parohiilor și trasarea unor sarcini cu caracter birocratic
preoților. Preoții aveau obligația de a ține registre cu
informații despre nașterile, căsătoriile și decesele enoriașilor
(Burke 2004: 178). Aceste atribuții se vor extinde și asupra
clerului ortodox, fiind foarte importante puterii imperiale
interesate nu doar să-și consolideze poziția în noile teritorii
cucerite, ci și să-și disciplineze și loializeze noii supuși.
Acest parteneriat între biserici și stat este reflectat și de
rolul major al clerului în sprijinirea măsurilor modernizatoare ale
noii administrații și în diseminarea propagandei pro-imperiale pe
parcursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea (Mitu 2000: 45; Maior
2006: 190; Dumitran 2007: 82-86; Cosma 2008: 15-16).
O
altă consecință importantă a fost dezvoltarea unui sistem
educațional de inspirație occidentală, menit să formeze clerici
mai bine școliți și să contribuie la amplul proces de
disciplinare socială. Alături de bursele de studiu date unor
tineri greco-catolici pentru a studia în instituțiile de învățământ
catolice de la Roma sau Viena, aceste instituții educaționale au
contribuit la apariția primelor generații de intelectuali români
formați în tradiția epistemologică și teologică occidentală
(Câmpeanu 2008). În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea,
latinitatea românilor devine o temă în jurul căreia se
construiește identitatea națională a românilor, atît în
scrierile intelectualității românești, cât și în politicile
imperiale. Să le luăm pe rând.
În
primul rând, latinitatea românilor nu este o invenție a
intelectualității românești din secolul al XVIII-lea, cronici și
manuscrise - românești și străine - din perioade anterioare
vorbind despre valahii din Transilvania, Moldova și Valahia ca
despre o populație romanică (Ambruster 1993: 271; Neagotă 2011:
12; Hitchins 2013: 260). Episcopul greco-catolic Inochente Micu Klein
menționează argumentul descendenței directe a românilor din
coloniștii romani aduși în Dacia în petițiile pe care le
adresează autorităților imperiale pentru a solicita punerea în
aplicare a drepturilor prevăzute în diplomele Leopoldine (Hitchins
1999: 57). O formulare clară și argumentată a descendenței
directe din romani a românilor este cuprinsă în lucrările Despre
schismaticia grecilor (1746) și Despre articulușurile ceale
de price (1746), scrise de Gerontie Cotore, ulterior devenit
vicar al bisericii Greco-Catolice.
„căci
și noi avem sânge authentic de roman, din moment ce strămoșii
noștri de pe vremea împăratului Traian au fost trimiși în aceste
locuri” (2000: 17).
Gerontie
Cotore avansează ideea declinului românilor pe parcursul Evului
Mediu datorită ruperii acestora de creștinătatea occidentală și
integrării acestora în biserica răsăritului. Unirea cu biserica
Romano-Catolică este descrisă ca un moment al renașterii, o
reafirmare a latinității inerente românilor (Cotore 2006; Hitchins
2013: 253-254).
Latinitatea
românilor și necesitatea iluminării poporului sunt coordonatele
majore pe care se articulează discursul și eforturile următoarei
generații de cărturari români, cunoscuți posterității sub
denumirea de Școala Ardeleană. Deși de formație teologică,
aceștia sunt animați de ideile iluminismului, în special de
versiunea germană a acestuia, educația și rațiunea fiind
instrumentele cheie în vederea emancipării și transformării în
cetățeni a popoulației de țărani din rîndul căreia se
ridicaseră. Asumîndu-și rolul de elită luminată, aceștia produc
pe parcursul cîtorva decenii un număr impresionant de lucrări de
istorie, gramatică, dicționare, teologie, morală și manual
școlare (Tóth 2001; Hitchins 2013: 259; Duțu 1968: 296-326;
Neumann 2006: 143-146). Dacă scrierile catehetice au contribuit la
întărirea controlului bisericii asupra pietății populare și la
profilarea noii identități confesionale, lucrările dedicate
istoriei și limbii românilor au pus bazele discursului identitar și
au marcat primele intervenții menite să prelucreze limba în acord
cu viziunea cultivată.
Principalii
artizani ai acestui proces sunt Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe
Șincai (1754-1816) și Petru Maior (1756-1821). Pentru aceștia
limba și istoria erau principalele elemente care distingeau o
națiune de altele și-i configurau pedigree-ul (Hitchins 1999: 128).
În cele patru volume care alcătuiesc Istoria și lucrurile și
întîmplările românilor, Samuil Micu formulează cea mai
radicală teorie a descendenței românilor din coloniștii romani,
începîndu-și lucrarea cu fondarea Romei de către Romulus și
Remus. Mai departe, creștinismul ar fi pătruns în Dacia tot pe
filieră romană, avansîndu-se astfel un argument istoric în
favoarea bisericii Greco-Catolice. Dar partea cea mai radicală a
acestei teorii vizează războaiele daco-romane, în opinia sa dacii
fiind exterminați de către romani (Hitchins 2003: 259; Mitu).
O astfel de interpretare relevă atît dorința de a sublinia
noblețea românilor și astfel îndreptățirea de a revendica
drepturi politice în calitate de urmași ai Romei, cît și
preocuparea pentru îndepărtarea oricărei legături cu dacii,
întruchipare a barbariei. Teoria lui Samuil Micu, cu diferite
nuanțări, modificări și adăugiri, a fost împărtășită și de
către alți autori contemporani, precum Gheorghe Șincai
sau Petru Maior.
Puritatea
latinității românilor este probată de Samuil Micu și alți
cărturari și printr-o serie de obiceiuri și credințe ale
țăranilor descrise ca fiind similare cu cele ale strămoșilor din
peninsula Italică (Bîrlea 1974: 33‒49; Neagotă 2011: 13-14).
Dacă scrierile istorice au contribuit la luarea în posesie a
trecutului național și la scoaterea românilor din categoria
„popoarelor fără istorie” (Țichindeleanu 2015: 7; Mignolo
2015: 76), lucrările lor în domeniul filologiei și lingvisticii au
reprezentat o intervenție asupra prezentului, în sensul purificării
și latinizării limbii române. Prin lucrări precum Elementa
linguae daco-romanae sive valachicae (Viena, 1780) sau Lexicon
valachico-latino-hungarico-germanicum (Buda, 1825) aceștia au
făcut mai mult decît să pună bazele teoretice ale studiului
limbii române. Pentru că vedeau limba română ca o versiune
alterată a latinei clasice, au purces la o revenire cît mai
apropiată de forma ei originară și la standardizarea acesteia. Cea
mai radicală măsură a fost înlocuirea cu alfabetul latin a
alfabetului chirilic folosit pînă atunci.
Pe lîngă această schimbare de mare impact, au inaugurat folosirea
unui sistem de transcriere latină și o ortografie mai degrabă
etimologică decît fonetică (Șăineanu 1895: 4-5; Hitchins 2003:
261-262; Mitu). Acest proces de latinizare a limbii române, în
special prin adoptarea alfabetului latin, evidențiază și dorința
de desprindere de lumea răsăriteană, slavonă, fiind un pas
înainte către „revenirea” în lumea civilizată, occidentală.
Alături de convertirea la greco-catolicism și ca o consecință a
acesteia, cultivarea latinității de către elita intelectuală este
și un proces de dez-Orientalizare a românilor. Căderea în Orient
datorită succesivelor invazii migratoare și datorită intrării
românilor în sfera creștinismului răsăritean este privită de
către acești cărturari și mai apoi de alte generații de
intelectuali drept o cauză a înapoierii românilor și a condiției
lor de primitivi, după cum ilustrează o astfel de formulare:
„Astfel
se introduce în stat și în Biserică limba slavă, care stăpânește
toată viața noastră intelectuală, tot sufletul nostrum, ținându-l
în cătușele înădușitoare ale unui întunerec de aproape opt
veacuri” (Pâclișanu 1910: 30).
Deși
profund preocupați de educarea și civilizarea țăranilor care
alcătuiau majoritatea covîrșitoare a națiunii române, deși
obiceiurile și credințele populare erau folosite ca argument al
latinității românilor, elita intelectuală și clericală a
acestei perioade nu-și putea imagina țăranii ca făcînd parte din
națiunea politică pentru a căror drepturi militau (Hitchins 1999:
131). Petițiile pe care le-au inițiat, dintre care cea mai faimoasă
este Supplex Libellus Valachorum din 1781, revendicau
drepturi în virtutea unei moșteniri aristocratice și negau faptul
că românii ar fi un neam de țărani (Prodan 1967: 493-510;
Drace-Francis 2013: 44). Considerîndu-i ignoranți și
superstițioși, aceștia vedeau ca necesară o lungă perioadă de
tutelaj înainte ca țăranii să fie în stare să participe
integral și într-un mod rațional în afacerile publice (Hitchins
1999: 131). Dacă prin educarea în școlile greco-catolice și
romano-catolice din Transilvania, Viena și Roma, o minoritate
reușește să se cupleze la modernitatea occidentală și să se
integreze într-un alt univers cultural, dobîndind statutul de
subiect capabil să raționeze, marea masă a populației țărănești
rămîne în continuare în afara modernității, avînd în
continuare calitatea de obiect al cunoașterii, descrierii și al
politicilor civilizatoare exercitate de elitele intelectual-clericale
și de autoritățile imperiale.
Anterior
încorporării în Imperiul Habsburgic și în sfera creștinătății
occidentale, prin calitatea lor de țărani, ortodocși și rezidenți
ai unui spațiu aflat în afara lumii civilizate, românii făceau
obiectul unei multiple expulzări în afara modernității. Conform
narativei identitare și modernizatoare inaugurată de această
generație de cărturari, marea masă țărănească a ieșit partial
din această stare de multiplă excludere, ajungînd la statutul de
„primitivi” din interiorul/de la marginea lumii civilizate.
Din însemnările
arhiducelui Joseph Rainer de Habsburg privind călătoria sa de
documentare din 1810, în Maramureş şi Bucovina, aflăm că „luaţi
la un loc, aceşti români sunt adevăraţi copii ai naturii, prin
urmare buni, deschişi şi liniştiţi; ei sunt mult mai buni decât
confraţii lor de la Dunăre, de pe Olt şi Mureş, rareori dispuşi
la furt, însă deosebit de neciopliţi, cea mai mare vină purtând-o
nespusa ignoranţă a preoţilor lor care nu se deosebesc de ei decât
că pot să le citească liturghia, încât nu le pot da nicio
instrucţie. Prin formarea de clerici instruiţi (şi) prin
înfiinţarea de şcoli s-ar putea crea cetăţeni folositori date
fiind talentele lor. [...] Sunt puține regiuni ale Europei care sunt
[ca în Bucovina] atât de sălbatice [încât], trecând prin
acestea, te crezi strămutat în America prin aceea că imaginea, din
însemnările călătorilor, a regiunilor sălbatice de acolo se
potrivește întocmai cu a celor de aici.”
Astfel
de descrieri ale românilor sunt conținute în numeroase scrieri ale
funcționarilor și reprezentanților administrației imperiale din
această perioadă. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
autoritățile imperiale demarează un amplu proces de cartografiere
și „lizibilizare” (Scott 2007: 18) a noilor teritorii cucerite
și a populațiilor aferente. În 1771, Consiliul militar al Curții
vieneze solicită feldmareșalului-locotenent von Preiss,
general-comandant al zonei, o „descriere completă” a Marelui
principat al Transilvaniei. Această descriere se bazează pe
conscripția din 1760-1762 (Bernath 1994: 209-213) și a avut un rol
important atît în formarea unei imagini despre această populație,
cît mai ales în elaborarea unor măsuri și reforme care să ducă
la transformarea românilor în cetățeni utili și loiali
Imperiului. O altă descriere a Transilvaniei, realizată tot de un
funcționar imperial pe nume Thoman, este Beschreibung
von Siebenbürgen (1781). După cum a
subliniat istoricul Mahtias Bernath, în prezentarea „firii
românilor”
este vizibilă legătura dintre „descriere” și tendința
moralizatoare, în sensul unei pedagogii de stat. Cele două
descrieri spun că valahii „ar trăi după simțurile și
înclinațiile lor, ar fi dedați băuturii, ușuratici, răzbunători,
tentați să emigreze în principatele extracarpatice”. În
descrierea sa Thoman face legătura între caracterul românilor și
condiția lor de oprimați (Bernath 1994: 212).
Sub
stratul de barbarie și sălbăticie imperialii observă latinitatea
românilor și implicit compatibilitatea cu civilizația datorită
acestei descendențe. Cele două descrieri subliniază originea
nobilă a românilor – „o rămășiță și urmași ai vechilor
colonii romane” – și faptul că, în pofida superiorității
numerice și a vechimii sunt lipsiți de drepturile constituționale
(Bernath 1994: 213). Latinitatea românilor este evidențiată și de
scrierea cu caracter
literar Poëmation de secundae legione Valachica a
ofițerului imperial Anton Cossimeli, care descrie populația
românească din districtul Năsăudului de la sfârșitul secolului
al XVIII-lea (Bichigean 1925). Această nobilă descendență din
legiunile romane este cultivată în rândul grănicerilor năsăudeni
de către autoritățile imperiale în cadrul
proiectului de loializare a populației prin organizarea regimentului
năsăudean sub egida Virtus Romana
Rediviva. Acest simbol era scris pe
drapelele celor două batalioane, pe drapelul Institutului militar
năsăudean şi era gravat pe toate sigiliile oficiale ale
Regimentului. Deviza primului batalion de infanterie era: Pro
Imperatore, honor et gloria iar cel
de-al doilea batalion: Perpetua Fides.
Aceste devize erau scrise cu litere
de aur pe eşarfa drapelelor (Onofreiu, Bolovan 2006: 81). În 13
noiembrie 1789, Wiener Zeitung apreciază
calitățile noilor trupe intrate în componența armatei imperiale,
în urma unor conflicte, făcând iarăși referire la ”latinitatea”
acestora, ca sursă a virtuților războinice a recent
militarizaților țărani, precum și ”răspunderea” derivată
din această descendență nobilă.
„Este
de dorit ca cel de-al II-lea Regiment grăniceresc român
transilvănean să aibă mereu posibilitatea de a face dovada
virtuţilor sale de război, deoarece într-un asemenea caz lumea
s-ar convinge că simbolul Virtus Romana
Rediviva – care a fost dat
regimentului, este adevăratul şi neîndoielnicul simbol al acestei
naţiuni” (Onofreiu,
Bolovan 2006: 81).
Sub
îndrumarea luminată a reprezentanților imperiali au ieșit la
iveală virtuțile războinice latente ale unui neam de țărani,
precum și descendența lor nobilă, de urmași ai coloniștilor
romani. Cam aceasta ar fi, într-o manieră sintetică, mesajul
transmis prin descrierea laudativă făcută românilor ardeleni.
Contribuția administrației imperiale la procesul de construire a
indentității naționale a românilor reprezintă o parte a
procesului de întărire a dominației asupra noii provincii și
asupra populațiilor băștinașe. Pe de altă parte, demersurile
care vizau emanciparea românilor, dincolo de demofilismul
împăratului Iosif al II-lea, erau și o consecință a strategiilor
de extindere a administrației imperiale și de contrabalansare a
puterii de aristocrației maghiare și a celorlalte stări
transilvănene (sașii și secuii) (Verdery 1983; Bernath 1994:
76-85).
Pentru
legitimare, în secolul al XVIII-lea Habsburgii şi-au atribuit rolul
de împăraţi creştini, acordând prioritate originilor antice în
construcţia mitului. Punctul de convergenţă dintre descendenţa
„romană” a familiei de Habsburg şi cea a românilor a
reprezentat nucleul politicii de loializare. Apelul la originea
romană a Casei de Habsburg s-a accentuat în perioada înfiinţării
graniţei militare, reţeaua de şcoli apărută în această
perioadă a promovat tradiţia romană.
Mitul
împăratului Traian revine în forţă odată cu Şcoala Ardeleană,
fiind constant popularizat prin intermediul instituțiilor
bisericești și școlare (Maior 2004: 21), având loc o analogie cu
mitologia imperială habsburgică și contribuind la eforturile de
transformare a țăranilor români în ”cetățeni folositori”
pentru Imperiu. Latinitatea românilor este evidențiată și în
contextul vizitelor imperiale ale lui Iosif al II-lea și a lui
Francisc I, contribuind de asemenea la forjarea identității
naționale în rândul populației predominant țărănească, însă
în strictă legătură cu loialitatea față de împăratul
binefăcător și administrația civilizatoare. Strânsa legătură
dintre loialitatea dinastică și dezvoltarea identității naționale
a fost reflectată din plin în timpul revoluției de la 1848, când
grănicerii năsăudeni au luptat împotriva revoluției maghiare
(Andrei 1996: 85-87). După desființarea regimentului grăniceresc
în 1851, sloganul Virtus
Romana Rediviva — Patria-Naţiunea
a împodobit, alături de tabloul împăratului, Gimnaziul Român
Francisc Iosefian înființat la Năsăud în 1863 (Șotropa, Drăganu
1913: 154). Inscripţia „Patria-Naţiunea”, este relevantă
pentru concepţia naţiunii în rândul grănicerilor năsăudeni
conform căreia desăvărşirea naţională a românilor trebuia să
se petreacă în cadrul Imperiului Habsburgic. Aceasta ne duce cu
gândul la observația istoricului Sorin Mitu, conform căreia
conceptul de „patrie” la românii ardeleni, în special în prima
jumătate a secolului al XIX-lea nu se suprapunea peste cel de
„naţiune”. Patria avea un înţeles strict teritorial iar în
cuprinsul ei puteau coabita mai multe naţiuni, în timp ce naţiunea
avea un înţeles etnic (Mitu 2006: 120).
Procesul
de naționalizare a unei populații se desfășoară prin instituții
precum școala și armata (Quiroga 2013: 24-26) fiind coordonat de
statul național, însă în acest caz instituțiile în cauză
țineau de administrația imperială iar forjarea conștiinței
identitare era parte a procesului de transformare a țăranilor în
cetățeni folositori și loiali Imperiului. Acest triplu proces –
de construire a identității naționalizare, de „civilizare” a
țăranilor și de loializare a populației românești – s-a
ancorat în ideea latinității românilor.
Pentru
românii transilvăneni, încorporați în Imperiul Habsburgic la
sfîrșitul secolului al XVII-lea, latinitatea devine biletul de
intrare în lumea civilizată, europeană, fiind temelia procesului
de nation-building la care contribuie din plin elita intelectuală
indigenă, administrația imperială și biserica Greco-Catolică
rezultată din desprinderea de creștinătatea răsăriteană a unei
părți din cler și a enoriașilor pe care aceștia-i păstoreau.
Acest proces se petrece sub semnul civilizării și întoarcerii în
Europa civilizată întruchipată de creștinătatea occidentală și
de monarhia habsburgică. Ideea latinității ca argument al nobleței
și a potențialului de a se civiliza/fi civilizat, deși suportă
modificări și nuanțări, rămîne o constantă în cultura română
modernă și contemporană.
* Acest text reprezintă varianta în limba română (extinsă și organizată) a conferinței ”The Birth of Romanian Nation Revisited” susținută la Universitatea din Granada, Spania, în cadrul workshopului Decolonizing Identities. Belonging and Rejection of/from the Global South, 11-12 nov. 2016.
Bibliografie:
Ambruster,
Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucarest,
Editura Enciclopedică, 1993.
Andrei,
Mirela, “Aspecte
privind mitul «Bunului Împărat» în
sensibilitatea colectivă ţărănească
din Ardeal la 1848”, en
Identitate şi Alteritate. Studii de
imagologie, eds. Nicolae Bocşan,
Valeriu Leu, Banatica, Reşiţa, 1996.
Bernath,
Mathias, Habsburgii și începuturile formării națiunii române,
Cluj-Napoca, Dacia, 1994.
Bichigean,
Vasile,“Poëmation
de secundae legione Valachica”, en Arhiva
Someșană, 1925, nro. 2-3, pp. 13-19;
39-65.
Bîrlea,
Octavian, Istoria folcloristicii românești, Bucarest,
Editura Enciclopedică Română, 1974.
Burke,
Peter, O istorie socială a cunoașterii, Iași, Institutul
European, 2004.
Călători
străini despre ţările române în secolul al XIX-lea,
vol. I, ed. Georgeta Filitti, Bucarest, Editura Academiei Române,
2004.
Câmpeanu,
Remus, Elitele românești din Transilvania veacului al XVIII-lea,
Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2008.
Cosma,
Valer, Simion, “«Rădicarea din
întunecata prostie». Imaginea neamțului la nivelul clerului
năsăudean în prima jumătate a secolului al XIX-lea” en
Arhiva Someșană VII, (3), Năsăud,
2008.
Cotore,
Gherontie, Gheorghe (1746). Istoria despre schismăticia grecilor,
Argonaut, Cluj-Napoca, 2008.
Cotore,
Gherontie, Gheorghe (1746) Despre articulușurile ceale de price,
Alba Iulia, 2000.
Drace-Francis,
Alex, The Making of Modern Romanian
Culture: Literacy and the Development of National Identity,
Londres-Nueva York, Tauris Academic Studies, 2006.
Drace-Francis,
Alex, The Tradition of Invention. Romanian Ethnic and
Social Stereotypes in Historical Context, Londres-Boston:
Brill, 2013.
Duțu,
Alexandru, Coordonate ale culturii
românești în secolul al XVIII-lea (1700-1821),
Editura pentru Literatură, Bucarest, 1968.
Furtună,
Dumitru, Preoțimea românească în secolul al XVIII-lea.
Starea ei culturală și material, Vălenii de Munte, 1915.
Hitchins,
Keith, Românii 1774-1866,
Bucarest, Humanitas, 2013.
Hitchins,
Keith, A Nation Discovered. Romanian
Intellectuals in Transylvania and the idea of nation 1700/1848,
Bucarest, The Encyclopaedic Publishing House, 1999.
Iorga,
Nicolae, Istoria Bisericii Românești
și a vieții religioase a românilor,
vol. II, Bucarest, Saeculum, 2012.
Iorga,
Nicolae, Sate și preoți din Ardeal, Bucarest, 1902.
Lendvai,
Paul, Ungurii,
Bucarest, Humanitas, 2013.
Maior,
Liviu, Românii în armata habsburgică.
Soldaţi şi ofiţeri uitaţi, Bucarest,
Editura Enciclopedică, 2004.
Maior,
Liviu, Habsburgi și Români. De la
loialitatea
dinastică la identitatea națională,
Bucarest, Editura Enciclopedică, 2006.
Matei,
Sorin, Adam, Boierii minții. Intelectualii români între
grupurile de prestigiu și piața liberă a ideilor, Bucarest,
Compania, 2004.
Marino,
Adrian, Pentru Europa. Integrarea României. Aspect ideologice și
culturale, Iași, Polirom, 2005.
Mignolo,
Walter, Dezobediența epistemică. Retorica modernității. Logica
colonialității și gramatica decolonialității [Desobediencia
epistémica], Cluj-Napoca, Idea, 2016.
Miron,
Greta-Monica, Biserica greco-catolică din Transilvania. Cler și
enoriași (1697-1782), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană,
2004.
Mitu,
Sorin, Imagini europene şi mentalităţi
româneşti din Transilvania la începutul epocii moderne,
Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
Mitu,
Mitu, Transilvania mea. Istorii,
mentalităţi, identităţi, Iasi,
Polirom, 2006.
Neagotă,
Bogdan, “Ideea
romană și comparatismul genetic latinizant în studiile de folclor
românesc” en ORMA. Revistă de studii
etnologice și istorico religioase,
nro. 16. 2011.
Neumann,
Victor, Tentația lui homo europaeus.
Geneza ideilor moderne în Europa Centrală și de Sud-Est,
Iași, Polirom, 2006.
Onofreiu,
Adrian, Bolovan, Ioan, Contribuţii
documentare privind istoria regimentului grăniceresc năsăudean,
Bucarest, Editura Enciclopedică, 2006.
Pál,
Judit, “Integrarea
Transilvaniei în Imperiul Habsburgic la sfârșitul secolului al
XVII-l” en Austrian Influences and
Regional Identities, eds.
François Bréda, Valentin Trifescu, Luminița Ignat-Coman, Giordano
Altarozzi, Bratislava, Ab Art, 2012.
Pâclișanu,
Zenovie (1910), Biserica și românismul, Galaxia Gutenberg,
Târgu-Lăpuș, 2005.
Pop,
Ioan-Aurel, Biserică, societate și cultură în Transilvania
secolului al XVI-lea. Între acceptare și excludere, Bucarest,
Editura Academiei Române, 2012.
Prodan,
David, Supplex Libellus Valachorum, Bucarest, 1967.
Quiroga,
Alejandro, ”La nacionalización en España. Una propuesta teórica”,
en Ayer. Revista de Historia
Contemporánea, 90, (2), 2013.
Said,
Edward, Orientalism,
NuevaYork, Vintage Books, 1979.
Șaguna,
Andrei, Istoria bisericei ortedocse resaritene universale,
Olmutz, 1860.
Șăineanu,
Lazăr, Istoria filologiei române, cu o privire
retrospectivă asupra ultimelor decenii (1870-1895): Studii critice,
Bucarest, Editura Librăriei Socec & Co., 1895.
Şotropa,
Virgil, Drăganu, Nicolae, Istoria
şcoalelor năsăudene: scrisă cu prilejul jubileului de 50 de ani
de existenţă (1863-1913) a gimnaziului superior fundaţional din
Năsăud, Năsăud, 1913.
Todorova,
Maria, Imagining the Balkans, Oxford University Press,
Oxford/Nueva York, 1997.
Tóth,
Zoltán, I, Primul secol al
naționalismului românesc ardelean (1697-1792),
Bucarest, 2001.
Țichindeleanu,
Ovidiu, „Prefață”, en Dezobediența epistemică. Retorica
modernității. Logica colonialității și gramatica
decolonialității [Desobediencia epistémica], Walter
Mignolo, Cluj-Napoca, Idea, 2016.
Verdery,
Katherine, Transylvanian Villagers: Three Centuries of Political,
Economical, and Ethnic Change, University of California Press,
1983.
Wolf,
Larry, Inventing Eastern Europe. The Map
of the Civilization on the mind of the Enlightenment, Stanford
University Press, 1994.