 |
| sursa foto: http://www.partners.com.ro |
-
Domniţă dragă, ascultă la mine, a făcut el ceva, altfel nu-l
luau ăştia. Păi crezi că vin ei pentru toată nimica? Sunt
profesionişti, dacă l-au înhăţat înseamnă că e grav.
Plutonierul Niţă era foarte încântat de cursul pe care-l luaseră
evenimentele. Îl chemase pe Mehmet la Comisariat pentru nişte
probleme la certificatul fetiţei, apoi îi pusese cătuşele şi-l
predase SRI-ului. Cu teroriştii trebuie să ai puţină tactică,
aici nu-i ca-n filme, era om aşezat şi nu-i ardea de efecte
speciale în timpul programului, nici vorbă să se fugărească prin
curţile oamenilor, din pitbull în pitbull, aaa, nu, asta e la
americani. Lui nu-i permitea nici uniforma şi nici burta. La noi îi
chemi frumos şi vin. Iar când îi vezi în birou gata, nu mai au
scăpare, le pui cătuşile şi gata, îi controlezi să n-aibă o
centură de explozibili pe undeva şi sunt ai tăi, pentru că
teroriştii sunt oameni rezonabili, când văd că organul îi
depăşeşte şi intelectual, şi numeric, cedează. Unde nu vine un
regizor din ăla, american, să-l înveţe plutonierul Niţă cum se
face? Nu vine, sigur că nu vine, lor le place şoul, panarama, să
dea bine la public. Viaţa poliţistului român e mult mai
plictisitoare, dar şi mult mai eficientă.
Pe
Mehmet îl controlase şi-i găsise un revolver şi un miliard de lei
vechi. E clar. Ce om cuminte merge cu pistolul la brâu, dar ce, aici
e ţară de haiduci? Da, dar are permis, i-a răspuns Luminiţa.
Bine-bine, şi bănetul? Uneori are două-trei miliarde la el, soţul
meu este bijutier, transportă aur sau diamante. Domniţă, nu mai
insistaţi, SRI-ul îl filează de aproape un an. Păi ce crezi tu,
că aici e stână fără câini? Plutonierul o tutuia patern, cum
făcea cu soţiile infractorilor. Ferm, dar blând, cum trebuie să
fie legea. Simţi nevoia să-şi dea drumul la un ochi de la curea,
să-şi lase pântecul mai în voie, dar nu cuteză, nu în faţa
femeii. Îşi spuse că mai poate răbda, îi făgădui că va fi
contactată neîntârziat, sigur, poate chema un avocat, chiar şi
mai mulţi dacă i se pare necesar, are dreptul, iar dacă nu-şi
permite va primi unul din oficiu. Mă rog, aşa spune legea, ea sigur
îşi permite.
Mehmet
mă prezentase fetelor în modul cel mai stupid posibil din universul
vizibil: “El este Radu şi e noul vostru şef.” Intram pentru
prima dată în prăvălia lui, în care lucrau deja două doamne, şi
mă trezeam uns şef înainte să facem cunoştinţă. Cu două
ceasuri în urmă eram concediat dintr-o multinaţională în care
stabilisem un antirecord de vechime în muncă în acelaşi loc: trei
zile. Reflectând retroactiv, nici şomer nu fusesem prea multă
vreme. Iar acum, hodoronc tronc, eram şef din pragul uşii, la cinci
metri de două femei crispate. Ildiko este vânzătoare-vânzătoare,
mai înainte a lucrat într-o firmă de calculatoare în care erau
angajaţi doar unguri. Nu din motive de discriminare, Doamne fereşte,
dar ca nu cumva să se simtă prost românii la timbilding când văd
că în jurul lor se vorbeşte exclusiv ungureşte. De acolo a plecat
cu încă doi colegi, şi-au făcut propria firmă, după care au dat
chics. Patronii n-au mai vrut s-o primească, iar apoi printr-o
cunoştinţă a ajuns la Mehmet. E curată, conştiincioasă şi
stresată.
Maria
e bijutier de profesie, a făcut şcoala profesională şi-ţi poate
croşeta un lănţişor dacă-i dai un lingou de aur şi sculele
necesare. Numai că nimeni nu-i mai dă, între timp s-au inventat
maşini care scuipă câte 100 de inele pe minut sau zece metri de
lănţişor, indiferent de model. Ea ar avea nevoie de două-trei
zile pentru o bijuterie mai complicată. Ar putea cel mult să repare
piesele rupte cu care vin clienţii, dar Mehmet nu-i dă voie, nu-i
interesat. E calmă ca o ardeleancă ce şi-a isprăvit toate
treburile şi, dac-o întrebi, e o enciclopedie a metalelor
preţioase, cred că i-a trecut un camion de aur prin mână. De la
ea am învăţat să cântăresc piesele în mână, după două luni
aveam să evaluez greutatea bijuteriilor cu o abatere de mai puţin
de jumătate de gram faţă de cântarul electronic. De la ea am
învăţat cam toate aliajele de aur şi toate trucurile pentru a
recunoaşte un fals folosindu-mă de ochi şi de mână.
Mi-au
luat trei săptămâni să ajung la o relaţie de camaraderie cu cele
două colege. Cel mai mult m-a ajutat faptul că eram aproape tot
timpul în aceeaşi încăpere. Niciun om rezonabil nu poate păstra
o atmosferă ostilă când împarte cu cineva acelaşi spaţiu, iar
eu aveam de-a face cu două femei de treabă. Bruscate, dar de
nădejde. Când le-am văzut ochii ca nişte sloiuri de gheaţă,
m-am întrebat oare ce-ar trebui făcut. M-a ajutat experienţa:
nimic. Pur şi simplu am lăsat timpul să treacă, şi nici n-a fost
nevoie de prea mult. La program m-am conformat ca şi ele, fără să
mă sustrag de la nimic. Am fost amabil fără exagerare şi
politicos ca pe vremea bunicilor. Nu există femeie care să nu se
topească dacă eşti amabil şi politicos. Am măturat, am spart
gheaţa pe trotuarul din faţa magazinului, am aranjat piesele
dimineaţa şi le-am strâns în seif la închiderea programului. Am
pus întrebări şi am ascultat răspunsurile. În general oamenii
adoră să li se pună întrebări şi apoi să fie ascultaţi cu
atenţie nedisimulată. Am cumpărat covrigi. Femeile adoră să le
cumpere altcineva covrigii când temperatura coboară sub zero grade.
Dacă
ar fi să mă întrebaţi cu ce seamănă cel mai mult un magazin de
bijuterii, aş răspunde fără ezitare: cu o sală de lectură. De
fapt, cititor împătimit fiind, cele mai multe locuri din univers
sunt pentru mine săli de lectură deghizate: barurile, gările,
parcurile... Cel mai greu e să scoţi fiecare piesă şi s-o aşezi
la locul ei, apoi să le strângi pe toate în seif. Bijuteria nu-i
carmangerie, intră câţiva clienţi pe zi din care jumătate sunt
obişnuiţi ai locului, depedendenţi de aur. Unii doar ling
vitrinele, alţii cumpără frenetic. Nu există piesă, oricât de
stranie, care să nu-şi găsească proprietarul. Personal, cu foarte
puţine excepţii, găsesc că sunt incredibil de urâte, şi o vreme
nu-mi explic de ce. Sunt a-simbolice, după vremuri. Industriale.
Sunt înrudite estetic cu clădirile din metal şi sticlă, botoxarea
la piţipoance bbnnnnnnnnnşi electrocasnicele de marcă. Mă uit pe
etalaje şi văd frumuseţea nimicului. Peste ani aveam să cumpăr,
din când în când, bijuterii lucrate manual, uşor asimetrice, cu
istorie şi simbol. Dar asta avea să fie numai din ziua în care
obiectele îmi vor fi revelat parfumul lor.
Marc
Alexandre m-a sunat după ce mi-a pescuit siviul undeva pe net. Am
vorbit cam jumătate de oră, mi-a testat franceza şi, după cum
avea să-mi spună, volubilitatea la telefon. Şeful haşerului unei
corporaţii implantate la Cluj, aflat în căutare de francofoni. La
sfârşitul convorbirii eram angajat, urma să începem training-ul
peste vreo zece zile. Semnăm contractul. Intrăm pe linie. După
trei zile, omul face un bilanţ cu mine şi o colegă, Mariana:
fonetic vorbind, eu vorbesc mai bine franceză decât ea, dar la
telefon vocea îşi pierde din calităţi, ea vorbeşte cu o idee de
accent, dar la telefon vocea ei sună mai bine. Linia telefonică
descompune vocea şi o recompune într-un mod neaşteptat, nu
întotdeauna rezultatul este cel al emisiei omeneşti. Suntem, din
punctul lui de vedere, cei mai buni francofoni ai firmei.
Urmează
pauza de masă, toată lumea iese la o cantină mai spălăţică,
Marc Alexandre mă roagă să rămân un minut. Sala se goleşte.
Vrea să-mi comunice că sunt concediat, m-a urmărit de la început
şi a ajuns la concluzia că sunt un meneur, a vorbit şi cu
Ludovic şi nu vor aşa ceva printre oamenii lor. Cine-i Ludovic?
N-am idee. Ce înseamnă meneur? Am un lapsus, de fapt cred că n-am
ştiut niciodată. Pare să fie din aceeaşi familie cu verbul mener,
a conduce. Mă uit la el alb, mă ridic şi plec cu senzaţia că
sunt un gunoi. Nici n-are rost să-l contrazic. Am senzaţia că joc
un rol secundar într-un manual de management în care şeful este
sfătuit să angajeze pe cineva pe care să-l concedieze câteva zile
mai târziu, ca să dea un mesaj clar colectivului proaspăt format,
să vadă toţi cine-i cu pâinea şi cuţitul. Eu n-am fost angajat
cu contract de muncă, am semnat de fapt pe pagina 216 dintr-o carte
de newspeak.
Mehmet
avea studii alese: opt clase şi şcoala postgenerală de hamal la
Istambul. N-a ales nici el, nici părinţii lui să fie aşa, ci o
tradiţie familială de sute de ani: înainte ca vreunul dintre copii
să primească aurul cu care să-şi deschidă prăvălie, era trimis
să facă cea mai de jos muncă din bazar. Să spele, să măture, să
care greutăţi cot la cot cu cei mai săraci. Asta a făcut Mehmet
timp de opt ani, şapte zile din şapte. Patronul lui considera că
nici măcar rugăciunea colectivă de vineri, la care trebuie să
participe toţi musulmanii, nu este un motiv prea serios ca angajaţii
lui să întrerupă lucrul. Când în sfârşit i-au dat ai lui
capitalul şi l-au trimis în România, Mehmet a rămas cu nişte
rutine de la care, atunci când l-am cunoscut eu, nu învăţase să
se abată. Se deprinsese cu cele mai ieftine haine, avea o maşină
foarte oarecare şi asta-l făcea să se piardă cu uşurinţă în
mulţime oricâte diamante ar fi avut într-un plic de plastic din
buzunar. Vorbea fluent şase limbi de circulaţie est-europeană:
bulgara, româna, maghiara, poloneza, rusa şi ucrainiana.
Practic,
toţi oamenii cu care intrase în contact îl învăţaseră limbile
lor într-un mod inaccesibil cărţilor şi cursurilor practice din
universităţi. Lăsat de capul lui bun, fără cărţi şi caiete,
Mehmet învăţase ca un copil să vorbească în nişte limbi care,
cu timpul, au încetat să-i mai fie străine. Când m-a văzut cu un
manual de turcă în mână, a fost cuprins de uimire până a
exclamat: “Aaa, ca la şcoala!” Hotărât lucru, pentru Mehmet
limbile străine nu se învăţau din cărţi. Vorbea bine româneşte,
fără celebrul “accent turcesc” consacrat de Toate pânzele
sus sau Take, Ianke şi Cadâr. Vorbea ca mine şi ca
tine, cu umor spontan, cu înjurături ardeleneşti şi cu subtile
nuanţe atunci când povestea despre Turcia sau despre islam. Ildiko
m-a asigurat că vorbea la fel de bine şi ungureşte. Era de acasă,
din Diyarbakir, vorbitor fluent de arabă şi de kurdă, limbi pe
care le asimilase, după cum spunea, pe maidan şi la şcoala
coranică, bătând mingea cu copiii altor orientali sau dondănind
din cartea lor. De fapt, de la kurzi credea Luminiţa că i s-a tras
şi arestarea, bărbatu-său era prea politicos, se mai întâlnea cu
ei prin restaurantul turcesc de pe Brătianu, dădeau mâna şi
vorbeau, dar cu cine nu vorbea Mehmet? Şi doar îi spusese să nu se
întindă cu ei, că-s răi şi periculoşi.
Pe
Luminiţa o cunoscuse în bazar când era încă de liceu. Era cu
maică-sa, venită să facă bişniţă după revoluţie, o trăsese
de mânecă pe viitoarea soacră şi le băgase pe amândouă în
prăvălia unde lucra. După alişveriş le dusese bagajele la hotel,
iar asta s-a repetat negreşit timp de câţiva ani, deşi de la o
vreme Luminiţa era studentă la limbi străine, vemea bişniţei
trecuse, doar farmecul Istambulului rămăsese intact. S-au căsătorit
la biserică, pentru că aşa a vrut ea, în locul lui spunând cele
ce erau de spus naşul de cununie. S-au căsătorit şi la moscheie,
fără să fie ea de faţă, acolo e un simplu anunţ în faţa
comunităţii şi o rugăciune colectivă. Peste un an au avut o
fetiţă, căreia i-au spus Miriam, numele arab al Fecioarei în
Islam. Luminiţa gătea turceşte, citea Coranul şi-i punea
întrebări lui Mehmet, dar se ruga româneşti cu faţa la icoanele
de acasă. Mehmet avusese o singură pretenţie: în frigiderul lui
să nu intre niciodata carne de porc. Izbutise să înveţe să
doarmă în pat, la cererea soţiei, dar continua să ia masa direct
de pe covor, cu picioarele răsucite sub el, şi asta făceau şi
socrii lui când veneau în vizită la copii, şi invitaţii. I-am
văzut împreună, el binecuvântând bucatele în arabă înainte de
a mânca, ei făcându-şi semnul crucii, într-o perfectă
înţelegere pe care trebuie s-o vezi ca s-o .
Când
am dat de Mehmet cred că aveam deja cam o sută de prieteni comuni,
dar din ăştia reali, cu poveşti şi ceasuri petrecute împreună,
nu prin reţele de socializare. Sufi din tariqah Nakshbandyya, l-am
auzit în multe rânduri rumizând spontan. Nu ştiu dacă-l citise
pe Rumi, cel mai probabil nu, pe Mehmet nu l-am văzut niciodată
citind ceva. Poată că era educaţia lui orientală, pentru că un
copil care trăieşte în bazar printre negustori care învârt pe
degete tasbihul în timp ce cu o mişcare imperceptibilă a buzelor
se roagă neîncetat, tot de o anume educaţie are parte. Amintirea
neîncetată a Numelui nu este incompatibilă, în părţile acelea
de lume, cu acţiunea vizibilă sau banii. De ajuns însă sigur
ajunsese la el prin viu grai, Mehmet era fix atât de alfabetizat cât
să poată avea acces la hârtiile de care epoca noastră nu se mai
poate dezbăra, dar trăia într-o cultură orală, în care vorbele
merg de la gură la ureche şi nimeni nu se străduieşte să-şi
amintească cine le-a zis, pentru că o sclipire adevărată aparţine
fără drept de apel tuturor celor dispuşi s-o înţeleagă şi să
se bucure de ea.
Cu
Marc Alexandre m-am întâlnit la vreo două săptămâni după ce mă
concediase prin Piaţa Cipariu, unde o aşteptam pe Delioara să iasă
de la lucru. Şaten deschis, aproape blond, într-un pardesiu negru,
lung, s-a oprit, şi-a scos mănuşa de piele şi am dat mâna. Am
schimbat câteva fraze de politeţe, când mi-a venit ideea să-l
întreb ce-a fost faza aia cu angajatul şi datul afară a treia zi.
Ceea ce am şi făcut. A început să-mi explice, metodic şi sfătos,
că ceva, moment în care mi-am adus aminte de avertismentul lui
făcut chiar la angajare, că un operator de call center trebuie să
înveţe foarte rapid să mintă, minciuna e una din componentele
esenţiale ale celui care interacţionează cu clienţii. Iar mie mi
s-a tăiat filmul, vorbele francezului s-au revărsat spre mine ca o
pastă cleioasă, am avut senzaţia că mă aflu în faţa cretanului
Epimenide care se străduia să mă facă să înţeleg ceva din
nişte cărţi pentru care nu puteam avea decât un dispreţ pe care
nu făceam niciun efort să-l disimulez. Ne-am strâns mâna şi s-a
îndepărtat la fel cum venise, şaten deschis, în negru, elegant.
Mehmet
a fost acuzat de terorism, i s-a spus că pe numele lui se află
deschis un dosar penal instrumentat de SRI şi că trebuie
neîntârziat să părăsească ţara. Deschis e un fel de a spune,
pentru că avocaţii nu au ajuns niciodată la el, dosarele care
afectează siguranţa naţională fiind secrete de la copertă până
la ultima filă. Sâmbătă dimineaţa era deja la aeroport, flancat
de doi bărbaţi în pardesie lungi. I s-a explicat că trebuie să-şi
cumpere singur bilet dacă vrea să fie chemat la proces, altfel se
va judeca în absenţa lui. Şi mai ales să nu se întoarcă în
România până când nu va fi chemat. A avut voie să-i facă din
mână soţiei înainte de a urca în avion, din spatele unui perete
de sticlă. Timp de un an şi jumătate îi va face din mână şi
ei, şi fetiţei, din spatele unei camere montate pe un calculator.
Pe
Luminiţa n-a chemat-o sub niciun chip în Turcia. A lăsat-o pe ea
să decidă, şi decizia n-a venit nicicând. S-au topit amândoi
unul după altul până când el şi-a luat inima-n dinţi şi a
deschis prăvălie în Debrecen, la câţiva paşi de graniţa cu
România. Timp de încă un an şi ceva, Luminiţa a mers să-l vadă
săptămână de săptămână, şi le-a fost ceva mai bine la toţi
trei. Mehmet a vândut aur până când, într-o zi, s-a prezentat la
vama Borş, a prezentat paşaportul şi a intrat în România. Atunci
a înţeles. Şi-a căutat un oraş mai mic în care şi-a deschis
noua bijuterie, unde a rămas şi se află şi în acest moment.
Banii care i-au fost confiscaţi în momentul expulzării nu i-au
fost returnaţi niciodată. Nimeni nu l-a chemat la niciun proces.
Oficial, nu a fost şi nu este acuzat de nimic. Şi-a cumpărat o
altă armă, pe cealaltă a declarat-o pierdută. Permisul de
port-armă este în continuare valabil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu