John Locke și săracii

sursa foto: Wikipedia

Trufașa ignoranță care domnește deșănțat în spațiul public cînd vine vorba de istoria liberalismului și de profuzimile ascunse ale acestei ideologii, ne determină să inaugurăm o nouă rubrică: „Ce nu se zice despre liberalism?” Se recomandă în special vocilor zgomotoase și redundante care se revendică de la această tradiție politică și economică, precum și celor care, din lene, neștiință sau alte motive, văd în liberalism soluția cea mai umană și mai generoasă pentru societate. Pentru că timpul nu ne permite și mai ales pentru că alții au documentat mult mai bine viziunile și ideile complexe ale marilor gînditori liberali, ne vom folosi cu precădere de munca lor, din care ne propunem să oferim spre lectură publicului fragmente elocvente despre latura întunecată a liberalismului.

În această săptămână începem cu unul dintre greii liberalismului european, John Locke (29 august 1632 - 28 octombrie 1704), despre care aflăm din pagina românească de Wikipedia că „a fost un filosof și om politic englez din secolul al XVII-lea, preocupat mai ales de societate și epistemologie. Locke este figura emblematică a celor trei mari tradiții de gândire aflate în centrul spiritualității epocii moderne. (…) În politică, Locke combate absolutismul și tirania, apără libertatea și dreptul, vede în puterea legislativă forța supremă. Acesteia trebuie să i se supună puterea executivă și cea federativă, care are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară. Dacă guvernul, reprezentanții și monarhul își depășesc mandatul, atunci poporul trebuie să intervină și să-și exercite singur suveranitatea. Cine încalcă legea și știrbește din drepturile poporului, se pune în stare de război cu acesta, și revoluția este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar.” Despre John Locke, dacă v-ați școlit în postcomunist, ați putut afla multe lucruri frumoase și cît de importante sunt ideile lui pentru lumea noastră de azi, atentă la sfințenia proprietății private și la drepturile politice ale cetățenilor. Însă, foarte probabil, ce nu vi s-a spus și nu cunosc/recunosc fanii și succesorii săi, e că aceste drepturi și libertăți se referau doar la cetățenii bogați și albi, pentru restul avea cu totul alte gînduri și planuri. În acest sens, vă prezentăm un fragment elocvent dintr-o lucrare monumentală, recent tradusă la editura clujeană Tact:

„După Locke, trebuie intervenit sistematic și drastic asupra unei sfere mizerabile a societății, aflată într-o continuă expansiune. Copiii acelor familii care nu sunt în stare să-i hrănească trebuie trimiși deja la muncă începînd de la trei ani. Trebuie, de asemenea, intervenit asupra părinților lor. Pentru a descuraja lenevia și desfrâul vagabonzilor, ar trebui ca, în zonele pe care le frecventează ei, să se întreprindă „suprimarea prăvăliilor de brandy care nu sunt strict indispensabile și a cârciumilor care nu sunt necesare”. În al doilea rând, se cuvine să fie descurajată și atent circumscrisă practica cerșetoriei. Cerșetorii au obligația de a purta „o insignă” prin care să poată fi recunoscuți; pentru a-i supraveghea și a-i împiedica să-și desfășoare activitățile în afara zonelor și orelor permise, trebuie să existe un corp special, „vânătorii de cerșetori”, care la rândul lor să fie controlați de „gardieni”, astfel încât să-și îndeplinească sarcina cu sârguința și severitatea necesare. Dar la vânătoarea cerșetorilor abuzivi e chemată să participe la unison întreaga comunitate, începând cu locuitorii casei căreia năpăstuiții I s-au adresat pentru a cere milă.

Pedepse draconice îi așteaptă pe vagabonzii care au reușit să scape de acest control atent. Cei care au fost văzuți cerșind în afara parohiei sau în apropierea unui port la mare trebuie înrolați cu forța în marina militară; „dacă pe urmă vor coborî pe pământ fără permisiune, se vor îndepărta sau vor rămâne pe țărm mai mult decât au voie, vor fi pedepsiți ca dezertori”, altfel spus cu pedeapsa capitală. Ceilalți cerșetori ilegali vor fi internați într-o casă de muncă sau de corecție normală. Directorul „nu va avea altă remunerație sau gratificație decât ceea ce produce munca celor internați, pe care el va avea așadar puterea de a-i face să muncească după cum dorește.” Această putere discreționară evocă încă o dată spectrul sclaviei. După cum o confirmă ulterior un detaliu: „Oricine falsifică un permis de ieșire să fie pedepsit prin tăierea urechilor prima dată, iar a doua oară să fie deportat pe plantații ca pentru o crimă.” (Domenico Losurdo, Contraistoria liberalismului, traducere de Alex Cistelecan, editura Tact, Cluj, 2016, pp. 98-99)