Pe
Valea lui Stan aveam trei ghicitoare: lelea Floare a lui Pîrțu,
Freza și Vica lui Hondrari. Numai cea din urmă mai trăiește și
încă mai dă ocazional în cărți. Doar că nu prea mai are cerere,
deși nu trebuie să-i lași mai mult de un pachet de țigări sau o
ciocolată, ceva acolo, pentru o tură de ghicit. Freza și Pîrța, cum îi ziceam noi lelii
Floare, ghiceau și în bobi de fasole sau porumb. Eu doar la Freza
și la Vica am fost, că Pîrța era mai inaccesibilă și nouă
puștanilor ne părea urîcioasă și rea, pentru că își închidea
poarta de Crăciun, ca să n-o buntuzească copiii cu colinda, banda lui Bujor sau Irozii. Eram
convinși că e zgîrcită și rea și pentru că, deși avea
struguri, coacăze și mere, se zicea că nu dă dacă-i ceri. Eu
unul n-am întrebat-o niciodată dacă ne-ar da sau nu ceva struguri
sau coacăze, fiindu-mi suficient ce ziceau ceilalți și părîndu-mi
mult mai incitant să-mi bat capul toată ziua cu planuri și scheme
de pătruns în grădină sau pe acoperișul bucătăriei, pe unde-și
întinsese via. Aveam să constat peste cîțiva ani, cînd am
crescut nițel mai mare și am mers cu Gigi de la Cluj îmbrăcați
în cerșetori, cu haine rondioșe și feștiți pe față, ca să
cerșim la poarta ei, că de fapt nu era chiar așa zgîrcită.
Poate doar sătulă de boacănele derbedeilor ce făceau gălăgie pe
uliță, dădeau cu picioare în poarta ei de tablă și treceau ca
termitele prin grădina ei de fructe. Ne-a poftit atunci în beci,
ne-a evaluat un pic derutată de feșteala de pe moacele noastre, ce
ne făcea să părem mai mult niște hornari veniți de la muncă,
decît ceea ce pretindeam noi că suntem, țigani săraci din Rădăuți.
Ne-a dat cîrnați, slănină și nu mai știu ce. I-am mulțumit, am
rîs ca proștii și-apoi am urcat pe deal să frigem slănina și să
mîncăm cîrnații, mîndrii tare că n-a dibuit cine eram. Mama în
schimb i-a trecut pragul de cîteva ori cu ceva necazuri ce necesitau
aruncarea bobilor sau arătarea cărților. Zicea că e foarte
pricepută la asta și că rar cînd dă greș.
Noi,
ăștia tineri, solicitam mai ales serviciile Frezei, că stătea
lîngă Gigi, era povestitoare și glumeață și puteam fuma de față
cu ea, că nu ne pîra. Deși porecla i se trăgea de la faptul că
tundea lumea, noi doar pentru datul în bobi o deranjam, c-aveam
gusturi mai sofisticate la frizuri. Ne adunam la Gigi, unde puteam
liniștiți fuma, și o rugam să vină să ne lămurească grijile
noastre legate de viitor și mai ales dilemele sentimentale care ne
măcinau periodic traiul. Gigi fiind mai mare, cu bacul pe cap și
fără planuri de studii superioare, era mai preocupat de ce i se
arată într-ale muncii. Bobii i-au arătat tot felul, mai ales
drumuri în străinătate, munci mai bine plătite ca la noi,
șantiere și alte cele din categoria asta. Evident, cu atenționări
legate de dușmani, de oameni care nu-ți vor binele și de femei
periculoase, în privința cărora trebuie să fie cu mare băgare de
seamă. Spre norocul lui, Gigi n-a dat peste niciun dușman sau femei
fatale prin străinătățuri, pentru că n-a părăsit țara.
Pe
mine, în plină vîrstă a liceului, mă chinuiau mai ales
problemele amoroase. Cum îmi zbîrnîiau ochii după vreo fată și
mă cuprindea brusc o dragoste vîrtoasă, luam o ciocolată sau ceva
mărunțiș din bolda maică-mii și o căutam pe Freza ca să-mi spună
dacă asta e sau cum îmi va merge cu ea. De regulă avea dreptate în ceea
ce-mi lămurea și prezicea. Avea o mână de boabe de fasole albe și
cîteva colorate. Le amesteca bine, borborosea ceva cu 40 de bobi,
bine știți, bine ghiciți, pe mine să nu m-amăgiți… făcea
niște cruci, făceam și eu și-apoi le arunca pe masă. Tot rostind
ceva ce nu puteam pricepe din cauza repezelii cu care se rostogoleau
cuvintele preumbla boabele alea pe masă și-apoi începea să zică
zîmbitoare și cu un ton complice, după ce le analiza cîteva
minute făcînd tot felul de grimase:
-
Mă, tu ți-ai pus gînd pe vreo fată… .
Eu,
deja înmuiat, rușinat și cu pulsul nițel accelerat, roșeam și
încuvințam cele zise de ea.
-
Hmm, de dragă ți-e dragă tare, așa se vede aici. Și ea te place
pe tine, dar ceva nu prea e în regulă.
Eram
praf cînd auzeam asta. Încă o deziluzie, încă o tragedie nici
măcar începută și deja dureroasă.
-
O să fii cu ea, stai liniștit, doar că nu e ea cea sortită ție.
O să stați o vreme, apoi vă despărțiți, vă mai împăcați
voi, dar bobii îmi arată clar că nu ține. Aici se arată și alte
persoane, atît la tine, cît și la ea.
Cînd
zicea că acolo se tot arată nu știu ce, mă tot chioram să
descifrez un sens în fasolea ei, în modul în care se distribuise
pe masă, dar nu pricepeam nimic. Unde dracu vedea ea alte persoane,
despărțiri și împăcări, nu pricepeam. Dar știam că are
dreptate, pentru că am mai fost la ea de vreo cîteva ori, tot cu
astfel de necazuri, și le cam nimerise. Nu întru totul, dar pe
aproape. Decepționat, e drept, dar măcar pregătit să înfrunt cu
demnitate încă un eșec într-ale iubirii.
La
Vica lui Hondrari am fost cu alte probleme. Nici măcar nu erau ale
mele. Prin clasa a 10-a mi-am găsit și eu o gagică năsăudeancă
în clasa de filologie. Într-atît am fost de îndrăgostit de ea
încît mai că m-am transferat la ea în clasă, mai ales că la
filologie mă înscrisesem eu, înainte să eșuez, din cauza mediei
mici, la clasa de chimie-biologie. Noroc cu șpaga cerută de
directorul liceului, un număr de mărci care o făcuse pe mama să
se simtă ridicolă și umilită în biroul lui, cu tot cu sacoșa ei
ce conținea cîțiva litri de jinars de prune pregătit ca semn de
mulțumire că-i mută odrasla la prima dragoste: filologia. Deși
netransferat, animat de cele mai pătimașe sentimente de iubire,
petreceam mai mult timp prin clasa și cu colegii noii mele prietene.
Nu-mi mai amintesc la ce zi de naștere sau petrecere încinsă în
clasă după orele de curs, mîndrei mele sau unei prietene bune de-a
ei, i-a dispărut telefonul mobil. Era o raritate pe vremea aia un
astfel de telefon. În clasa mea n-avea nimeni așa ceva și mie
mi-au trebuit încă vreo cîțiva ani pînă am fost dotat cu așa
sculă. Panică mare, frustrare, supărare, toată clasa a fost
întoarsă cu fundul în sus, toată lumea pusă pe jar, dar
telefonul nu s-a putut găsi. Atunci am intrat eu în schemă, ca un
adevărat salvator. I-am zis că o să încerc ceva, pe alte căi și
mijloace ce nu sunt la îndemîna oricui. Deja crescusem în ochii ei
și începusem să par mai misterios decît era cazul.
Cînd
am ajuns acasă în week-end am fost direct la Vica lui Hondrari ca
să aflu ce-mi poate spune despre năpasta asta. I-am dat un pachet
de Carpați. A înșirat cărțile, a făcut cruce asupra lor, m-a
pus și pe mine să fac și-apoi a dat cu hermeneutica în ele.
Îndoită asupra lor, pufăind de zor din duhanul adus de mine și cu
un bec de șaizeci luminînd foarte prost, Vica începu să se plîngă
că nu se arată prea bine, că-i seară și nu e cel mai bun moment
să dai în cărți, că era bine dacă era persoana pățită aici,
nu un intermediar, sau măcar să fii adus un lucru de-al acelei
persoane etc.. Am insistat, i-am zis că-i grav, că nu e de
așteptat, așa că s-a pus pe treabă. Nu-i dădusem prea multe
detalii despre baiul care mă adusese la ea, dar i-am menționat că
e vorba de un furt. Cărțile i-au arătat un loc aglomerat, multă
lume, printre care o persoană ciudoasă, dar nu putea spune dacă-i
femeie sau bărbat, nici cît de bine o cunoaște persoana vătămată.
Deja prin tărtăcuță îi petreceam prin filtrul analitic pe toți
cei care au fost la chermeză. Nu-mi ieșea nimic clar. Apoi mi-a zis
că s-ar putea să fie cineva care nu e la prima ispravă de acest
gen și că nu crede că telefonul o să mai fie recuperat, că hoțul
ori îl vinde degrabă, ori se sperie și-l aruncă pe undeva. Deci
nu rezolvasem nimic. Mi-a recomandat să revin în dimineața
următoare, cînd cică se arată mai bine, mai clar, mai ales că nu
e nici vineri, zi în care nu e indicat să dai cu cărțile. Am zis
că o să revin, dar mai mult numai ca să ies de acolo și să mai
caut o părere, fiind dezamăgit de răspunsurile ei.
Am plecat la Freza. Mama, știind că dragostea îmi escaladase de
multă vreme vîrful capului și că mă mînă în luptă dorința
de a-mi impresiona gagica recuperîndu-i telefonul, a acceptat să-mi
mai dea bani de o tură de ghicit. De data asta am zis s-o dăm pe
bobi. Nu-mi mai aduc aminte ce mi-a zis, știu doar că povestea
diferea mult de cea auzită la Vica și că urma să se sfîrșească
cu bine, dar nu știa să-mi zică pe cînd. Nici nu știam dacă să
mă bucur sau nu, contrariat fiind de cele două premoniții
diametral opuse cu care mă încălțaseră vecinele ghicitoare. Am
tins să cred că povestea nu o să aibă un deznodămînt fericit.
Întors acasă cu ditamai decepția și confuzia, mama mi-a
recomandat să încerc în dimineața următoare la Pîrța, că ea e
cea mai pricepută și că sigur o să-mi poată zice lucruri mai
folositoare decît celelalte. Mi-era de-ajuns.
Telefonul nu mai avea să se găsească vreodată. Nici informații
despre persoana care-l furase. N-au trecut multe luni și, după cum
prezise Freza într-o rundă de dat în bobi anterioară celei menită
să descopere hoțul telefonului, mîndra m-a părăsit, găsindu-și
un iubit mai mare, fără conexiuni în rîndul ultimelor ghicitoare
din bazinul someșan și fără să-i stea toată ziua pe cap, pînă
la exasperare.
N-am
mai dat pe la ghicitoare multă vreme. Freza a murit la cîțiva ani
după ce eu am luat drumul Clujului, Pîrța la fel, lăsînd via și
coacăzele să se sălbăticească. Doar Vica mai trăiește, și
cînd mai dau pe acasă, o văd uneori pufăind pe treptele casei
sale de lîngă calea ferată, tot mai îmbătrînită și tot mai
puțin căutată pentru darurile ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu