miercuri, 11 mai 2016

Procesul etapei de la Operă. Câteva cuvinte despre o echipă rămasă fără suporteri



Scandalul de la Opera Națională București pare, cel puțin pentru moment, să se fi stins. Însă, dincolo de toate aceste schimbări de directori sau demisii de miniștri, situația de fond nu s-a schimbat cu nimic, iar condițiile izbucnirii unui nou „scandal” sunt tot acolo, gata să răbufnească pe viitor. Pe scurt, acestea sunt: salariile mici ale majorității angajaților instituției (la fel de mici ca și cele ale altor opere, teatre sau filarmonici din țară) și presiunea tot mai mare pe care aceste instituții o resimt în direcția liberalizării, atât a produselor lor, cât și a componenței personalului folosit.

Avem așadar doi termeni din care se compune discuția noastră, precarizare și liberalizare. În toți cei 26 de ani de la căderea regimului ceaușist, liberalizarea a tot fost promovată ca fiind singura soluție de eliminare (sau dacă nu, măcar de reducere) a precarității. Libera concurență a indivizilor pe piața mărfurilor și a serviciilor a fost și este anunțată ca remediu sigur pentru o societate măcinată de multe neajunsuri. Dar iată că, în cazul de față, principiul liberalizării a fost pus în discuție de cei precari, de cei pe care liberalizarea se presupunea că trebuie să îi salveze. Recent au fost publicate statistici care arată că 70% din angajații din România câștigă sub 1.700 de lei pe lună, salariul mediu pe economie. Angajații Operei Naționale din București care au protestat săptămânile trecute fac parte, cel puțin o parte dintre ei, din acest procent îngrijorător de 70%, iar protestul lor s-a îndreptat, în bună măsură, împotriva coregrafului danez Johann Kobborg, văzut ca reprezentant al acestei tendințe spre liberalizare.



Ar fi fost ideal dacă discuțiile din jurul protestului s-ar fi purtat în acești termeni de inechitate a veniturilor (Kobborg are/avea un salariu de 7500 de euro brut/lună), de statut al angajaților (contracte pe perioadă determinată versus contracte pe perioadă nedeterminată), sau a direcțiilor de dezvoltare a instituției (în ce măsură trebuie ca opera să se supună unei logici a pieței în care produsele sale trebuie să devină mărfuri vandabile, generatoare de profit). Deși abordate, aceste probleme au fost (sau au părut a fi) adiacente în comparație cu cea a scandărilor șovine de care s-au făcut răspunzători o parte din angajații Operei. Regretabil, dar, de fapt, perfect inteligibil: după 26 de ani de decredibilizare a oricărei pretenţii de echitate socială, de micșorare și delegitimare a statului social, de anticomunism ca rampă de lansare în cariera politică, business sau mediu academic, angajatul român nu mai posedă niciun fel de instrument prin care să-și exprime nemulțumirile sau să se poată plasa pe sine în relațiile de muncă specifice capitalismului. Astfel că, în asemenea situații de criză, singurul mod în care angajații își mai pot articula nemulțumirile este prin intermediul unui discurs naționalist în care neajunsurile interne sunt explicate prin intruziunile externe. Nu e de mirare, căci acest discurs naționalist a fost promovat, mai mult sau mai puțin intens şi în forme diferite, în toți cei 26 de ani trecuți de la revoluție, atât în discursul politic, cât și în cel artistic.

Însă, mult mai gravă decât deriva xenofobă a unor angajați ai Operei (explicabilă, după cum am văzut) este instrumentalizarea acestei derive pentru a discredita întreg protestul și pentru a se evita cu nespus de multă grație toate problemele de fond cu care se confruntă toți (sau aproape toți) angajații unei asemenea instituții. S-a discutat puțin spre deloc despre salariile instrumentiștilor Operei sau a personalului tehnic (în schimb s-a demonstrat cât de mult poate câștiga un solist de renume), nu s-a pus nici problema discrepanței uriașe de venituri dintre cei de la baza și cei din vârful statului de plată al Operei, iar, sub pretextul șovinismului, protestatarii de la Operă au fost transformați în niște necivilizați care nu fac decât să aducă prejudicii de imagine instituției unde lucrează. S-a pus în scenă, cu ocazia acestui scandal, un scenariu des întâlnit în România ultimilor ani: marginalizarea unor largi segmente sociale care nu au altă vină decât cea de a nu-și fi însușit rolul de actori eficienți ai capitalismului. Aici exemplele sunt nenumărate: țăranii necivilizați vs. investitorii strategici în resurse naturale, leneșii, bețivii și asistații vs. poporul harnic, plătitor de taxe și cu gândire antreprenorială, romii care, în afară de toate defectele posibile, mai ascultă și manele în mijloacele de transport în comun vs. albii civilizați și cu respect pentru „cultură”, poporul PSD (bătrâni ignoranți din mediul rural) vs. tinerii frumoși (ăia care și-au luat țara înapoi și care strigă în stradă „jos comunismul”). Însă toți acești marginali nu sunt decât rezultatul unui sistem care are la bază o alocare inegală a resurselor, un sistem pentru a cărui funcționare aceste categorii sociale nu sunt decât un inevitabil produs secundar (aşa numitele surplus populations).

Pentru prietenii liberalizării, greva artiştilor nu a reprezentat decât o revoltă stupidă, datorată incapacităţii acestora de a înţelege cerinţele unui nou tip de management, mai eficient, mai competitiv, mai orientat către piaţă. S-a făcut recurs, din nou (oare pentru a câta oară?!) la mentalitatea comunistă care e încă bine înrădăcinată în artiştii revoltaţi şi care îi împiedică pe aceştia să vadă calea greşită pe care se află. Acest tip de pedagogie condescendentă îl regăsim încă de la primii călători străini care cutreierau ţările române în epoca modernă şi este intens utilizată de fiecare dată când circulaţia şi expansiunea capitalului se împotmoleşte pe undeva pe la periferie. Acum însă, cu anticomunismul la înaintare, poate fi rezolvată orice piedică, de la contracte colective de muncă la contractele pe perioadă nedeterminată. Până la urmă, liberalizarea (contractele pe perioadă determinată, preferinţa pentru colaboratori şi proiecte în locul formării unui ansamblu artistic şi a unor producţii proprii) nu a dus la îmbunătăţirea situaţiei majorităţii angajaţilor, ci mai degrabă i-a împins pe aceştia spre nesiguranţă şi precariat.

Desigur, avocaţi ai liberalizării nu au lipsit. Ioan Holender (fost director al Operei din Viena) e la fel de intransigent ca un şef de departament de la o multinaţională: "Greva aceasta este absolut nedeterminată, ar trebui să îi concedieze pe toţi care fac grevă. Oamenii sunt plătiţi conform contractelor pe care le au şi nu au nici un drept să facă grevă pentru a se pune directorul pe care îl vor ei." Sau: "Cunosc situaţia conflictului şi scânteia care a provocat conflictul: salariul d-lui Kobborg (...) dar nu este treaba angajaţilor să discute cât primeşte unul sau altul. Responsabilitatea o are doar directorul artistic, care poate să plătească cum vrea el (...) dacă se consideră că plata lui Kobborg este justificată, nu e treaba angajaţilor să discute asta." Nu s-au lăsat mai prejos nici băieţii amuzanţi de la Hotnews, care văd în protestul de la operă refuzul modernităţii şi conjuraţia mediocrităţii. Bineînţeles, originea răului stă tot în socialism/sindicalism: „Talentul nu e democratic, arta nu poate fi socialistă. Asta e frumusețea vieții, dar un suflet de sindicalist n-o poate înțelege.” Aşadar, orice pretenţie de echitate socială este denunţată din start ca derivă socialistă (sau naţionalistă, după caz). Mai trist e că nici publicul operei nu a fost capabil de a se solidariza cu protestul artiştilor. Confruntaţi cu anularea neanunţată a unui spectacol, spectatorii s-au simţit ofensaţi de refuzul artiştilor de a performa. Publicul, acest „stăpân al nostru”, nu este altul decât tot angajatul român care duce, de ani buni de zile, o existenţă schizoidă, divizată între viaţa de angajat (reprimată, văzută, de cele mai multe ori, ca un rău necesar) şi viaţa de consumator, în care este stăpân absolut şi care îi permite să treacă peste neajunsurile vieţii sale de angajat. Aşadar, în seara reprezentaţiei anulate de la Operă, consumatorii (de la respectibile doamne profesoare la hipsterii cei mai cool) nu au reuşit să se întâlnească cu angajaţii, nu au reuşit să înţeleagă motivaţia actului acestora din urmă, motivaţie care, de cele mai multe ori, le este şi lor proprie. În fine, nici mediul online nu a fost mai receptiv la doleanţele celor de la operă, multă lume întrecându-se în glumiţe smart referitoare la două greşeli gramaticale existente într-un memoriu în care sindicatul Operei din Cluj se solidariza cu cerinţele colegilor de la Bucureşti.

Avem, așadar, un eșec pe toate fronturile în a articula un protest și în a recunoaște motivațiile și legitimitatea acțiunii demarate de personalul Operei. Un eșec pe cât de complet, pe atât de previzibil într-un context în care discursul hegemonic al neo-liberalismului a eliminat orice alternativă de exprimare. Tot ce rămâne în urmă e imaginea, creionată de media, de mineriadă artistică a angajaților de la Operă, cu consecințe grave în drumul spre progres al acestei instituții. „Reformă”, „modernizare” – cuvinte magice care nu fac decât să ascundă ceea ce Iulia Popovici denumea, pe bună dreptate, transformarea Operei într-o piață de desfacere pentru produse deja consumate în alte părți ale lumii. „Reforma” aceasta exclude din start generații întregi de absolvenți de balet, regie, scenografie ș.a. pe care școlile românești de profil nu contenesc să le producă an de an, excludere operată sub pretextul liberei concurențe pe piața muncii.

Criticul muzical Alex Ross se întreba recent, într-un articol din The New Yorker, cum poate fi salvată muzica clasică de problemele sale de imagine, părerile după care aceasta ar fi plictisitoare, elitistă și irelevantă. Articolul nu ne oferă, până în final, niciun răspuns, dar problema ridicată este într-adevăr stringentă, cu atât mai mult în cazul operei. Dacă acest gen muzical continuă să rămână asociat cu acel „lifestyle of the rich and famous”, sau, alfel spus, cu pretențiile unei elite, fie ele culturale, politice sau economice, și va căuta să-și recruteze adepții gâdilând orgoliul unui middle class emergent, aspirațional (ca aici, prin același recurs la simbolurile distincției de clasă), opera își va merita cu prisosință muzeificarea, transformarea într-un obiect neînsuflețit, expus spre admirație doar unor inițiați din straturile superioare ale societății și unor specialiști pasionați.
  


 

 



    


Comentarii

Translate this blog