miercuri, 3 februarie 2016

Ținutul Băieților de Lângă Casă - Roxana Badea

foto: Roxana Badea

Ținut. 1. Loc, regiune. 2. (În Evul Mediu, în Moldova) Unitate administrativ-teritorială corespunzătoare județului din Țara Românească. 3. (Înv.) Țară.
Un cuvânt care te duce cu gândul la basme, la eroi și ajutoare, poate la palate. La orice poate avea forma unei povești. Așa că vă voi spune și eu o poveste. E despre un ținut și locuitorii lui.Povestea începe în Teliuc, județul Hunedoara. 4 blocuri cu tencuială scorojită apar pe partea stângă a drumului. Par niște creaturi întunecate și bătrâne, malformate, cu zeci de ferestre ca niște ochi negri, atenți, care și dacă ar încerca, par că nu mai văd bine aceleași scenarii pe care timpul nu le-a schimbat cu nimic. Trei copii cu căciuli prăvălite pe câte-o ureche aleargă în spirală. Un magazin ABC cu umbrele și scaune galbene așteptă poate vreun localnic să se cinstească pentru simplul motiv că s-a mai încheiat o zi. Cum o fi viața oamenilor de aici?
Biserica din Ghelari poate fi un indicator. Un edificiu imens, un Taj Mahal al ortodoxiei, mai ales datorită curții albe, pavată cu marmură și ornamente reprezentând lei cu botul pe labe. Cum de e așa de mare? O măicuță îmi răspunde mândră, a construit-o un preot după ce a avut un vis în care a apărut Fecioara Maria, care i-a spus exact cum să arate, dar mai ales să fie construită în locul ăsta biencuvântat.
La ieșirea din satul Ghelari, din nou, câteva blocuri cocoțate pe un deal. Primul din rând abandonat complet, următoarele abandonate doar pe jumătate sau pline. Aici locuiesc foștii muncitori de la mina din Ghelari, la fel ca în blocurile din Teliuc, unde acum locuiesc foști angajați ai minei din același sat. Minele au fost închise la începutul anilor 2000, dar majoritatea foștilor muncitori au rămas aici. Cam toți sunt moldoveni, care n-au avut cum să se mai întorcă acasă. Veneau din familii cu 10 copii. Acum au la rândul lor câte 10.
Ajung în Poenița Voinii, satul în care aveam să stau peste weekend. În casa familiei care mă găzduiește miroase a tocană și murături și aproape ațipesc în căldura puțin sufocantă a sobei.
Sunt aici pentru a afla cum se descurcă locutorii comunei Bunila fără semnal la telefon, după ce Telekom a sistat serviciile începând cu ianuarie 2015.
E greu fără semnal. E groaznic de incomd, îmi spune gazda mea. Noi avem un pic de semnal sub nuc, o linie, da e destul. Ce zici de protestele astea? Ce vreți, că habar n-aveți ce vreți. Scandalu ăsta nu-i bun pentru țară, n-aveți ce mânca, unde dormi. Corupție îi peste tot, numa la noi vreau oamenii revoluție.
Oamenii ies în stradă când sunt nemuțumiți, îi spun. Și ce rezolvă? Rezolvă un drac. Păi tinerii vor o viață mai bună.Mai bună decât ce? Stai că imediat îți fac cunoștiință cu băiatu meu și el îi tânăr, da nu iese-n stradă. Nu-i copilu  meu, așa-i zic eu, că-i al meu, da el mă ajută la tot pe lângă casă, are 24 de ani.Hai Cătă să-ți prezint o domnișoară, nu te mâncă. Așa l-am cunoscut pe Cătă. I-am strâns mâna și i-am zâmbit. Nu se uita la mine. Semnal avem la nuc, Cătă are și-n alte locuri. Are, peste tot, unde vrea el. Îmi spune doamna la care stau, abia intrată în cameră. E nemulțumită. Acum de când cu telefoanele nimeni nu se mai ține de lucru.
Afară la o țigară, îl întreb pe Cătă ce face toată ziua. Cu animalele, vara îi mai mult de lucru, iarna mai puțin. La fân, la cortofi, porumb, d-astea. Nu e greu. Îi mai greu în construcții, eu am fost cu niște veri. Îi mai greu în construcții, cu animalele îi mai ușor. Nu te doare spatele și nici nu se câștigă atâta. Nu aș pleca din țară.

foto:Roxana Badea
Cătă nu se distrează, mai joacă cărți seara. Mai sunt și alți băieți în sat, dar tot așa băieți pe lângă casă ca mine.Mai merge câteodată la Hunedoara la suc.
S-a născut în Teliuc, mai are 8 frați. 4 sunt ai mamei cu un bărbat, 3 cu altul și încă doi mai mici. Unul s-a născut chiar astă vară. Cătă câștigă 300 de lei pe lună, dar are unde dormi, mâncare și țigări. Când l-au găsit pe marginea drumului în Teliuc mergea rău. Călca pe exterior, pentru că pe interiorul călcâielor i se făcuse ca o crustă neagră, o ciupercă sau o rană, nu mai știu exact cum ne-o zis doctorul. Au crezut că e handicapat, dar rana de pe tălpi era de la umezeala din cizme, le purta fără șosete, o și dormit mult desculț pe câmp, i-a dat un unguent și i-a trecut. Nici buletin n-avea, l-a tot pierdut, oricum nu-i trebuia, cine să mă întrebe de buletin?
Mă duc în bucătăria de afară, o anexă a casei, unde doamna se apucă de plăcinte. Îmi place aici, stau pe un scaun lângă ușă și o ascult povestindu-mi, îmi spune că aici face mâncarea și-n camera de lângă doarme Cătă. Pot și fuma înăuntru, și Cătă fumează.
Cătă a avut viață tare grea. Într-o zi stăteam mai departe de căruță și l-am auzit cum i-o zis la băiatu lu nașu – Victore, eu am avut viață grea. Și Victor tot așa băiat bun. El stă la nașu, e din Hunedoara. El n-o fost din familie rea, moldoveni, da aveau bloc în Hunedoara. I-or murit părinții și după  s-o încurcat tot cu o moldoveancă. L-o luat de cap și l-o făcut să vândă blocu și l-o bătut de i-o rupt un picior. Ea șmecheră, de banii pe garsoniera de lângă piață o luat două vaci și-un cal și s-o aieptat cu unu pe la Sohodol, un sat de aici, din Lelese. S-o dus Victor după ea, da i-o zis asta că dacă o mai caută îi rupe și ălălalt picior. Și-o rămas așa, când la unu, când la altu, de azi pe mâine, până l-o găsit nașu. Nu-i băiat rău, are și liceu, nu-i prost. Odată o și venit aici un domn de la Prefectură și s-o mirat că l-o văzut, o zis păi Victor mi-o fost coleg la Hunedoara, învăța bine. O putut să învețe dacă n-o avut cine să-l orienteze, cum s-ar zice.
Măcar Cătă nu bea, da saracu el are numa 3 calse. Bărbatu-meo vrea neapărat să-l facă să se ducă la școală, să nu rămână așa, măcar acu până-i tânăr să gate și el liceu, să fie om. Îl tot învăț cu banii. I-am zis, Cătă tu nu pleci de la noi până nu te ajutăm să-ți iei casa ta, dar îi mâncă mamă-sa tot ce câștigă. Când se duce la ei, când îi iau toți banii. Stau toți 9 într-o cameră în Hunedoara, într-un Cămin Muncitoresc.
Mâinile ei se mișcau iute în timp ce povestea. Stăteam în bucătăria mică, tixită de obiecte și oale. Pereții albaștri, soba de teracotă, lingurile, polonicele și icoanele, chiar și un mic Arsenie Boca dintr-o poză agățată, așteptau cu mine odată să înțeleagă cum au ajuns toți băieții de pe lângă casă pe la casele altora, sau mai bine spus pe lângă ele.
Or rămas ai nimănui după ce s-o închis mina. Moldoveni veniți de departe, care n-or mai avut unde să se întoarcă sau unde să se angajeze. Am mai avut oameni pe lângă casă și înaintea lu Cătă. Doi ani am ținut o femeie și-un bărbat și cât or stat aici, or făcut și doi copii. Femeia mai avea doi copii cu altu, da i-o luat statu, că ea bea mult. Într-o seară era beată și în loc să pună copilu pe oliță l-o pus pe reșou încins. Or venit salvarea, pompierii, de la primărie, toată lumea și i-or luat copiii. Amândoi beau de stâng. Nu i-am mai putut ține și pe ei și doi copii, le-am zis, acu sunteți o familie adevărată, n-avem cum. Pe altu, tot din Ghelari l-am luat și ala bețiv de nu se poate, nu asculta nimic, și într-o duminică s-o dus și o furat badoaca de țuică de la un parastas. Să mor de rușine și nu alta când or venit să-mi zică. Ce să faci? Oameni amărâți.
Cu fiecare cuvânt blocurile singuratice și netencuite priveau tot mai adânc în ceea ce credeam despre lume, despre sărăcie, despre posibilitatea de a fi un copil în una din fostele localități miniere din România. Știam și înainte despre România oamenilor săraci, despre România copiilor abuzați, cu vieți întrerupte. Știam cu adevărat sau auzisem de un caz aici, unul acolo? Nu-mi amintesc, poate doar credeam că există undeva, așa, departe. Citește continuarea aici.
text preluat de pe blogul personal: http://www.roxanabadea.ro/. 


Comentarii

Translate this blog