 |
| foto: Roxana Badea |
Ținut. 1. Loc,
regiune. 2. (În Evul Mediu, în Moldova) Unitate
administrativ-teritorială corespunzătoare județului din Țara Românească. 3. (Înv.)
Țară.
Un cuvânt care te duce cu gândul la
basme, la eroi și ajutoare, poate la palate. La orice poate avea forma unei
povești. Așa că vă voi spune și eu o poveste. E despre un ținut și locuitorii
lui.Povestea începe în Teliuc, județul Hunedoara. 4 blocuri cu tencuială
scorojită apar pe partea stângă a drumului. Par niște creaturi întunecate
și bătrâne, malformate, cu zeci de ferestre ca niște ochi negri, atenți, care
și dacă ar încerca, par că nu mai văd bine aceleași scenarii pe care timpul nu
le-a schimbat cu nimic. Trei copii cu căciuli prăvălite pe câte-o ureche
aleargă în spirală. Un magazin ABC cu umbrele și scaune galbene așteptă poate
vreun localnic să se cinstească pentru simplul motiv că s-a mai încheiat o zi.
Cum o fi viața oamenilor de aici?
Biserica din Ghelari poate fi un indicator. Un edificiu imens,
un Taj Mahal al ortodoxiei, mai ales datorită curții albe, pavată cu marmură și
ornamente reprezentând lei cu botul pe labe. Cum de e așa de mare? O măicuță
îmi răspunde mândră, a construit-o un
preot după ce a avut un vis în care a apărut Fecioara Maria, care i-a spus
exact cum să arate, dar mai ales să fie construită în locul ăsta biencuvântat.
La ieșirea din satul Ghelari, din nou, câteva blocuri cocoțate
pe un deal. Primul din rând abandonat complet, următoarele abandonate doar pe
jumătate sau pline. Aici locuiesc foștii muncitori de la mina din Ghelari, la
fel ca în blocurile din Teliuc, unde acum locuiesc foști angajați ai minei din
același sat. Minele au fost închise la începutul anilor 2000, dar majoritatea
foștilor muncitori au rămas aici. Cam toți sunt moldoveni, care n-au avut cum
să se mai întorcă acasă. Veneau din familii cu 10 copii. Acum au la rândul lor
câte 10.
Ajung în Poenița Voinii, satul în care aveam să stau peste
weekend. În casa familiei care mă găzduiește miroase a tocană și murături și
aproape ațipesc în căldura puțin sufocantă a sobei.
Sunt aici pentru a afla cum se descurcă locutorii comunei Bunila
fără semnal la telefon, după ce Telekom a sistat serviciile începând cu
ianuarie 2015.
E greu fără semnal. E groaznic de incomd, îmi spune gazda mea. Noi avem un pic
de semnal sub nuc, o linie, da e destul. Ce zici de protestele astea? Ce vreți,
că habar n-aveți ce vreți. Scandalu ăsta nu-i bun pentru țară, n-aveți ce
mânca, unde dormi. Corupție îi peste tot, numa la noi vreau oamenii revoluție.
Oamenii ies în stradă
când sunt nemuțumiți, îi spun. Și ce rezolvă?
Rezolvă un drac. Păi
tinerii vor o viață mai bună.Mai bună decât ce? Stai că imediat îți fac
cunoștiință cu băiatu meu și el îi tânăr, da nu iese-n stradă. Nu-i
copilu meu, așa-i zic eu, că-i al meu, da el mă ajută la tot pe lângă
casă, are 24 de ani.Hai Cătă să-ți prezint o domnișoară, nu te mâncă. Așa l-am cunoscut pe Cătă. I-am
strâns mâna și i-am zâmbit. Nu se uita la mine. Semnal avem la nuc, Cătă are și-n alte locuri. Are,
peste tot, unde vrea el. Îmi
spune doamna la care stau, abia intrată în cameră. E nemulțumită. Acum de când
cu telefoanele nimeni nu se mai ține de lucru.
Afară la o țigară, îl
întreb pe Cătă ce face toată ziua. Cu animalele,
vara îi mai mult de lucru, iarna mai puțin. La fân, la cortofi, porumb,
d-astea. Nu e greu. Îi mai greu în construcții, eu am fost cu niște veri. Îi
mai greu în construcții, cu animalele îi mai ușor. Nu te doare spatele și nici
nu se câștigă atâta. Nu aș pleca din țară.
 |
| foto:Roxana Badea |
S-a născut în Teliuc,
mai are 8 frați. 4 sunt ai mamei cu un bărbat, 3 cu altul și încă doi mai mici.
Unul s-a născut chiar astă vară. Cătă câștigă 300 de lei pe lună, dar are unde
dormi, mâncare și țigări. Când l-au găsit pe marginea drumului în Teliuc mergea
rău. Călca pe exterior, pentru că pe interiorul călcâielor i se făcuse ca o
crustă neagră, o ciupercă sau o rană, nu mai știu
exact cum ne-o zis doctorul. Au crezut că e handicapat, dar rana de
pe tălpi era de la umezeala din cizme, le purta fără șosete, o și dormit mult desculț pe câmp, i-a dat un unguent și i-a
trecut. Nici buletin n-avea, l-a tot pierdut, oricum nu-i trebuia, cine să mă întrebe de buletin?
Mă duc în bucătăria
de afară, o anexă a casei, unde doamna se apucă de plăcinte. Îmi place aici,
stau pe un scaun lângă ușă și o ascult povestindu-mi, îmi spune că aici face
mâncarea și-n camera de lângă doarme Cătă. Pot și fuma înăuntru, și Cătă fumează.
Cătă a
avut viață tare grea. Într-o zi
stăteam mai departe de căruță și l-am auzit cum i-o zis la băiatu lu nașu –
Victore, eu am avut viață grea. Și Victor tot așa băiat bun. El stă la nașu, e
din Hunedoara. El n-o fost din familie rea, moldoveni, da aveau bloc în
Hunedoara. I-or murit părinții și după s-o încurcat tot cu o moldoveancă.
L-o luat de cap și l-o făcut să vândă blocu și l-o bătut de i-o rupt un picior.
Ea șmecheră, de banii pe garsoniera de lângă piață o luat două vaci și-un cal
și s-o aieptat cu unu pe la Sohodol, un sat de aici, din Lelese. S-o dus Victor
după ea, da i-o zis asta că dacă o mai caută îi rupe și ălălalt picior. Și-o
rămas așa, când la unu, când la altu, de azi pe mâine, până l-o găsit nașu.
Nu-i băiat rău, are și liceu, nu-i prost. Odată o și venit aici un domn de la
Prefectură și s-o mirat că l-o văzut, o zis păi Victor mi-o fost coleg la
Hunedoara, învăța bine. O putut să învețe dacă n-o avut cine să-l orienteze,
cum s-ar zice.
Măcar
Cătă nu bea, da saracu el are numa 3 calse. Bărbatu-meo vrea neapărat să-l facă
să se ducă la școală, să nu rămână așa, măcar acu până-i tânăr să gate și el
liceu, să fie om. Îl tot învăț cu banii. I-am zis, Cătă tu nu pleci de la noi
până nu te ajutăm să-ți iei casa ta, dar îi mâncă mamă-sa tot ce câștigă. Când
se duce la ei, când îi iau toți banii. Stau toți 9 într-o cameră în Hunedoara,
într-un Cămin Muncitoresc.
Mâinile ei se mișcau
iute în timp ce povestea. Stăteam în bucătăria mică, tixită de obiecte și oale.
Pereții albaștri, soba de teracotă, lingurile, polonicele și icoanele, chiar și
un mic Arsenie Boca dintr-o poză agățată, așteptau cu mine odată să înțeleagă
cum au ajuns toți băieții de pe
lângă casă pe
la casele altora, sau mai bine spus pe lângă ele.
Or rămas
ai nimănui după ce s-o închis mina. Moldoveni veniți de departe, care n-or mai
avut unde să se întoarcă sau unde să se angajeze. Am mai avut oameni pe lângă
casă și înaintea lu Cătă. Doi ani am ținut o femeie și-un bărbat și cât or stat
aici, or făcut și doi copii. Femeia mai avea doi copii cu altu, da i-o luat
statu, că ea bea mult. Într-o seară era beată și în loc să pună copilu pe oliță
l-o pus pe reșou încins. Or venit salvarea, pompierii, de la primărie, toată
lumea și i-or luat copiii. Amândoi beau de stâng. Nu i-am mai putut ține și pe
ei și doi copii, le-am zis, acu sunteți o familie adevărată, n-avem cum. Pe
altu, tot din Ghelari l-am luat și ala bețiv de nu se poate, nu asculta nimic,
și într-o duminică s-o dus și o furat badoaca de țuică de la un parastas. Să
mor de rușine și nu alta când or venit să-mi zică. Ce să faci? Oameni amărâți.
Cu fiecare cuvânt
blocurile singuratice și netencuite priveau tot mai adânc în ceea ce credeam
despre lume, despre sărăcie, despre posibilitatea de a fi un copil în una din
fostele localități miniere din România. Știam și înainte despre România
oamenilor săraci, despre România copiilor abuzați, cu vieți întrerupte. Știam
cu adevărat sau auzisem de un caz aici, unul acolo? Nu-mi amintesc, poate doar
credeam că există undeva, așa, departe. Citește continuarea aici.
text preluat de pe blogul personal: http://www.roxanabadea.ro/.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu