Treceți la conținutul principal

Béla Pósta și prima școală de arheologie din Cluj. O recuperare parțială - Dávid Petruț



 

O carte de 812 pagini, scrisă în maghiară are șanse minime de a capta atenția publicului nepracticant ale acestei limbi, așadar promovarea sau „propaganda” culturală online pare singura modalitate de a semnala existența ei în exteriorul publicului țintă aferent. Semnificația cărții derivă nu doar din calitatea ei de amplu studiu de istorie a arheologiei (probabil cel mai amplu publicat în România până la momentul de față), ci mai ales din cea de filă de istorie culturală locală recuperată cel puțin pentru un anumit segment al cititorilor (cel maghiar), cu alte cuvinte recuperată parțial. Este vorba de monografia A kolozsvári régészeti iskola a Pósta Béla-korszakban (1899–1919), în traducere: „Școala de arheologie de la Cluj în perioada lui Béla Pósta (18991919)”, semnată de către istoricul clujean Zoltán Vincze și apărută în 2014.
Există două motive principale care justifică din punctul meu de vedere acest demers, care poate părea inutil la prima vedere. În primul rând, fiind un studiu care tratează perioada ultimelor două decenii de apartenență a orașului la Monarhia Austro-Ungară, recepția ei ilustrează în mod elocvent unele atitudini specifice celor două comunități locale: tendința de autoizolare (în cazul comunității maghiare), respectiv tendința de ignorare a celuilalt (în cazul comunităților române și maghiare deopotrivă). Departe de mine intenția de generaliza sau a ridica la nivel de regulă aceste tipuri de atitudini, doresc doar să semnalez anumite tendințe. Ca să fiu mai specific, cartea tratează istoria de două decenii a primei școli de arheologie din Cluj evidențiind elementele din viața, activitatea și impactul socio-cultural și științific al fondatorului ei, Béla Pósta. Este deci perioada premergătoare actului de la 1918, care în contextul „orașului cu memorie scindată” (în exprimarea istoricului Edit Szegedi referitor la dihotomia Cluj Kolozsvár și a memoriilor istorice ireconciliabile aflate la baza acestei diviziuni), „se bucură” de o percepție preponderent negativă din perspectivă românească și de una pozitivă din cea maghiară. Mecanismul dual de autoizolare ignorare poate fi urmărit în acțiune mai ales în astfel de cazuri, ea manifestându-se în lipsa oricărui efort de promovare a acestui segment de istorie locală în mediile românești (traducere, recenzii și materiale de presă sau de publicistică în limba română referitoare la carte și la temă, etc.), dublată de o doză egală de dezinteres venită din partea segmentului românesc al publicului academic și cultural. Dacă cea de-a doua situație este cauzată efectiv de inaccesibilitatea informației pe fondul existenței unei bariere lingvistice, sau mai degrabă de faptul că se referă la o parte a istoriei locale care este învăluită de o aură de tabu, fiind situată în afara discursului promovat de istoria oficială (și legitimă), este greu de spus. Cu riscul de a fi acuzat de procese de intenție, consider că componenta ideologică este cel puțin la fel de importantă în această ecuație ca și cea obiectivă.

Al doilea motiv vizează conținutul propriu-zis al lucrării, mai exact semnificațiile biografiei științifice, culturale și sociale a personajului principal în contextul istoriei culturale a orașului în perioada respectivă. O prezentare detaliată a temei sau a conținutului cărții ar depăși cadrul unui asemenea text, mă voi limita așadar la prezentarea câtorva informații de bază. Date, precum și o schiță de interpretare referitoare la contextul instituțional, cultural și ideologic al începuturilor arheologiei în Transilvania, se regăsesc în două texte publicate mai demult pe acest blog (aici și aici). Béla Pósta, născut la Kecskemét în 1862, după studii universitare la Budapesta, unde l-a avut ca profesor printre alții pe arheologul și epigrafistul ardelean Károly Torma și o perioadă petrecută la Muzeul Național Maghiar din Budapesta, a ajuns la Cluj în 1899 pentru a prelua conducerea recent înființatei Catedre de Arheologie din cadrul Universității Franz Josef (precursoarea Universității Babeș-Bolyai), înființată la 1872. Scopul declarat al catedrei a fost acela de a forma specialiști capabili de a gestiona conform standardelor profesionale ale vremii colecțiile de antichități ale căror număr era într-o creștere continuă, precum și de a cerceta într-o manieră corespunzătoare siturile arheologice descoperite într-un număr tot mai mare. Colecția de Numismatică și Antichități a Societății Muzeului Ardelean se afla deja în această perioadă în custodia universității și era de departe cea mai mare astfel de colecție din Transilvania. Existența acesteia, precum și a celorlalte colecții ale societății, prin potențialul didactic pe care îl reprezentau a fost unul din atuurile Clujului în cursa pentru înființarea celei de-a doua universități (prima fiind la Budapesta), cursă câștigată în fața marii rivale de atunci, Bratislava. Orașul a cunoscut în acea vreme un influx major de intelectuali, sosiți mai ales din Budapesta pentru a suplini lipsa cadrelor didactice de la universitate. Fiind singurul profesor al catedrei, prioritatea zero a lui Pósta a fost crearea unei echipe cu scopul de diversificare a conținutului didactic al catedrei și în același timp de a impulsiona cercetarea arheologică sistematică în Transilvania. Urmează pentru studenții săi stagii lungi la universități și muzee din Austria, Germania, Franța, Anglia, Rusia, la capătul cărora trei dintre ei: István Kovács, Árpád Buday și Márton Roska devin membri stabili al Institutului de Numismatică și Arheologie, care funcționa sub tutela universității. Mai mult decât atât, începând din 1905 sunt pornite primele cercetări arheologice sistematice din acest spațiu, acestea fundamentând practic cunoștințele arheologice legate mai ales de epoca fierului și cea a migrațiilor. Este suficient de amintit cercetarea lui Kovács de la Sântana de Mureș. Ar mai fi de amintit revista bilingvă a institutului Dolgozatok / Travaux (Dolgozatok az Erdélyi Nemzeti Múzeum Érem- és Régiségtárából / Travaux de la section numismatique et archéologique du Musée de Transylvanie) înființată în 1911, prima revistă de arheologie din Transilvania, care s-a bucurat de o foarte bună recepție internațională. Povestea se va sfârși odată cu schimbările produse la sfârșitului anului 1918, respectiv cu stingerea din viață a lui Pósta în anul următor. Autorul Zoltán Vincze și-a dedicat ultimii 20 de ani adunării și sistematizării datelor referitoare la Béla Pósta și a școlii din jurul lui, publicând pe parcurs o sumedenie de articole științifice și de popularizare referitoare la subiect. Cartea constituie un studiu amplu, complex, extrem de bogat în informații, scrisă totuși poate dintr-o perspectivă prea romantică și idealizantă, principala ei limită rămâne însă receptarea parțială din motivele mai sus amintite.
Scindarea memoriilor istorice se reflectă în mai toate domeniile cu însemnătate istorică, astfel pentru unii începuturile arheologiei clujene poartă numele lui Constantin Daicoviciu (chiar dacă asta înseamnă excluderea din socoteală a unor precursori români de marcă al acestuia precum D. M. Teodorescu sau Emil Panaitescu), iar pentru alții aceste începuturi se leagă de persoana lui Béla Pósta. În continuarea ideii expuse de istoricul Edit Szegedi, dualitatea respectivă nu este inerent nocivă atâta vreme cât aceste memorii, chiar și conflictuale, pot coexista fără pretenția unui monopol de legitimitate. Aici însă mă tem că lipsește tocmai lucrul cel mai important, voința de transgresare a monopolului cultural bazat pe o paradigmă națională exclusivistă.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii