O carte de 812 pagini,
scrisă în maghiară are șanse minime de a capta atenția publicului nepracticant
ale acestei limbi, așadar promovarea sau „propaganda” culturală online pare singura
modalitate de a semnala existența ei în exteriorul publicului țintă aferent. Semnificația
cărții derivă nu doar din calitatea ei de amplu studiu de istorie a arheologiei
(probabil cel mai amplu publicat în România până la momentul de față), ci mai
ales din cea de filă de istorie culturală locală recuperată cel puțin pentru un
anumit segment al cititorilor (cel maghiar), cu alte cuvinte recuperată parțial.
Este vorba de monografia A kolozsvári régészeti iskola a Pósta Béla-korszakban
(1899–1919), în traducere: „Școala de
arheologie de la Cluj în perioada lui Béla Pósta (1899‒1919)”,
semnată de către istoricul clujean Zoltán Vincze și apărută în 2014.
Există două motive
principale care justifică din punctul meu de vedere acest demers, care poate
părea inutil la prima vedere. În primul rând, fiind un studiu care tratează perioada
ultimelor două decenii de apartenență a orașului la Monarhia Austro-Ungară, recepția
ei ilustrează în mod elocvent unele atitudini specifice celor două comunități
locale: tendința de autoizolare (în cazul comunității maghiare), respectiv
tendința de ignorare a celuilalt (în cazul comunităților române și maghiare
deopotrivă). Departe de mine intenția de generaliza sau a ridica la nivel de
regulă aceste tipuri de atitudini, doresc doar să semnalez anumite tendințe. Ca
să fiu mai specific, cartea tratează istoria de două decenii a primei școli de
arheologie din Cluj evidențiind elementele din viața, activitatea și impactul socio-cultural
și științific al fondatorului ei, Béla Pósta. Este deci perioada premergătoare actului
de la 1918, care în contextul „orașului cu memorie scindată” (în exprimarea
istoricului Edit Szegedi referitor la dihotomia Cluj ‒ Kolozsvár și a memoriilor istorice ireconciliabile aflate
la baza acestei diviziuni), „se bucură” de o percepție preponderent negativă
din perspectivă românească și de una pozitivă din cea maghiară. Mecanismul dual
de autoizolare ‒ ignorare poate fi urmărit în acțiune mai ales în astfel de cazuri,
ea manifestându-se în lipsa oricărui efort de promovare a acestui segment de istorie
locală în mediile românești (traducere, recenzii și materiale de presă sau de publicistică
în limba română referitoare la carte și la temă, etc.), dublată de o doză egală
de dezinteres venită din partea segmentului românesc al publicului academic și
cultural. Dacă cea de-a doua situație este cauzată efectiv de inaccesibilitatea
informației pe fondul existenței unei bariere lingvistice, sau mai degrabă de
faptul că se referă la o parte a istoriei locale care este învăluită de o aură
de tabu, fiind situată în afara discursului promovat de istoria oficială (și
legitimă), este greu de spus. Cu riscul de a fi acuzat de procese de intenție,
consider că componenta ideologică este cel puțin la fel de importantă în
această ecuație ca și cea obiectivă.
Al doilea motiv vizează
conținutul propriu-zis al lucrării, mai exact semnificațiile biografiei
științifice, culturale și sociale a personajului principal în contextul istoriei
culturale a orașului în perioada respectivă. O prezentare detaliată a temei sau
a conținutului cărții ar depăși cadrul unui asemenea text, mă voi limita așadar
la prezentarea câtorva informații de bază. Date, precum și o schiță de
interpretare referitoare la contextul instituțional, cultural și ideologic al
începuturilor arheologiei în Transilvania, se regăsesc în două texte publicate
mai demult pe acest blog (aici și aici).
Béla Pósta, născut la Kecskemét în 1862, după studii universitare la Budapesta,
unde l-a avut ca profesor printre alții pe arheologul și epigrafistul ardelean
Károly Torma și o perioadă petrecută la Muzeul Național Maghiar din Budapesta, a
ajuns la Cluj în 1899 pentru a prelua conducerea recent înființatei Catedre de Arheologie
din cadrul Universității Franz Josef (precursoarea Universității Babeș-Bolyai),
înființată la 1872. Scopul declarat al catedrei a fost acela de a forma
specialiști capabili de a gestiona conform standardelor profesionale ale vremii
colecțiile de antichități ale căror număr era într-o creștere continuă, precum
și de a cerceta într-o manieră corespunzătoare siturile arheologice descoperite
într-un număr tot mai mare. Colecția de Numismatică și Antichități a Societății
Muzeului Ardelean se afla deja în această perioadă în custodia universității și
era de departe cea mai mare astfel de colecție din Transilvania. Existența
acesteia, precum și a celorlalte colecții ale societății, prin potențialul didactic
pe care îl reprezentau a fost unul din atuurile Clujului în cursa pentru
înființarea celei de-a doua universități (prima fiind la Budapesta), cursă
câștigată în fața marii rivale de atunci, Bratislava. Orașul a cunoscut în acea
vreme un influx major de intelectuali, sosiți mai ales din Budapesta pentru a
suplini lipsa cadrelor didactice de la universitate. Fiind singurul profesor al
catedrei, prioritatea zero a lui Pósta a fost crearea unei echipe cu scopul de
diversificare a conținutului didactic al catedrei și în același timp de a
impulsiona cercetarea arheologică sistematică în Transilvania. Urmează pentru
studenții săi stagii lungi la universități și muzee din Austria, Germania,
Franța, Anglia, Rusia, la capătul cărora trei dintre ei: István Kovács, Árpád
Buday și Márton Roska devin membri stabili al Institutului de Numismatică și Arheologie,
care funcționa sub tutela universității. Mai mult decât atât, începând din 1905
sunt pornite primele cercetări arheologice sistematice din acest spațiu, acestea
fundamentând practic cunoștințele arheologice legate mai ales de epoca fierului
și cea a migrațiilor. Este suficient de amintit cercetarea lui Kovács de la
Sântana de Mureș. Ar mai fi de amintit revista bilingvă a institutului Dolgozatok /
Travaux (Dolgozatok az Erdélyi Nemzeti Múzeum Érem- és Régiségtárából / Travaux de la section numismatique et
archéologique du Musée de Transylvanie) înființată în 1911, prima revistă
de arheologie din Transilvania, care s-a bucurat de o foarte bună recepție
internațională. Povestea se va sfârși odată cu schimbările produse la
sfârșitului anului 1918, respectiv cu stingerea din viață a lui Pósta în anul
următor. Autorul Zoltán Vincze și-a dedicat ultimii 20 de ani adunării și
sistematizării datelor referitoare la Béla Pósta și a școlii din jurul lui,
publicând pe parcurs o sumedenie de articole științifice și de popularizare
referitoare la subiect. Cartea constituie un studiu amplu, complex, extrem de
bogat în informații, scrisă totuși poate dintr-o perspectivă prea romantică și
idealizantă, principala ei limită rămâne însă receptarea parțială din motivele
mai sus amintite.
Scindarea memoriilor
istorice se reflectă în mai toate domeniile cu însemnătate istorică, astfel pentru
unii începuturile arheologiei clujene poartă numele lui Constantin Daicoviciu
(chiar dacă asta înseamnă excluderea din socoteală a unor precursori români de
marcă al acestuia precum D. M. Teodorescu sau Emil Panaitescu), iar pentru
alții aceste începuturi se leagă de persoana lui Béla Pósta. În continuarea
ideii expuse de istoricul Edit Szegedi, dualitatea respectivă nu este inerent
nocivă atâta vreme cât aceste memorii, chiar și conflictuale, pot coexista fără
pretenția unui monopol de legitimitate. Aici însă mă tem că lipsește tocmai
lucrul cel mai important, voința de transgresare a monopolului cultural bazat
pe o paradigmă națională exclusivistă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu