marți, 24 februarie 2015

Regatul și guvernământul noii ordini - Norbert Coman


 
autor: Pawel Kuczynski

Citeam, zilele trecute, un articol despre conflictul biroruri – clasă politică și despre aspectul nedemocratic al guvernării birourilor (birocrației de “tehnocrați”), nereprezentate, în fața unei clase politice puse la zid, coruptă (nu că birourile nu ar fi!), incriminată de actualul discurs al puterii-cunoaștere, dar aleasă democratic.
Politicianul este ales prin vot universal de cetățeni. Birocratul nu este ales de cetățeni, el este numit/impus pe post. Birourile guvernează prin legi asumate și ele nedemocratic, cetățeanul nu este chemat la urne.
Diferitele instituții, cu birourile lor, ajung să guverneze, sau să controleze actul guvernării, deseori de la distanță (bănci, fonduri monetare, instituții supranaționale, dar și instituții din interiorul fostului stat-națiune), iar acest joc este acceptat și legitimat de spectacolul mediatic, portat spre firesc, fără să mai ridice multe semne de întrebare în ceea ce privește caracterul nedemocratic al legitimării unui atare discurs.
Tehnocratul/funcționarul este “omul providențial” al noii ordini.
Asistăm la tirania Birourilor! Nu cetățeanul alege membri guvernelor, serviciilor și justiției, băncilor “naționale”, sau (mai ales!) Birourilor suprastatale, ci aceștia sunt numiți, deseori pe mandate mult mai lungi ca clasa politică (înțelegem prin termenul de “clasă politică” mandatarii aleși prin vot). Birourile și serviciile stăpânesc!
Depolitizarea instituțiilor/birourilor este acțiunea de a scoate de sub control civic (politic, politicianul fiind ales) instituțiile vitale ale statului capitalist/corporatist.
Dar cum se poate legitima acest act, cum și unde găsește putere? Care este Regatul acestui Guvernământ?
Tocmai asistăm, în termenii lui Schmitt, la transferul puterii de la puterea politică la puterea administrativă, adică statul devine tot mai mult o corporație deznaționalizată, scoasă de sub control cetățenesc.
Care este Regatul (legitimarea) guvernământului acestei noi lumi, pentru a pune problema în termenii lui Agamben (vezi “Regatul și Gloria”)?
În Evul Mediu, Regatul era Dumnezeu, El legitima transferul de putere spre guvernământul politic al regilor, imaginea “tronului gol” plutea peste capul încoronat al suveranilor.
Statul laicizat laicizează și transferul de putere, statul național, în întregul lui, și “voința poporului” devin Regatul care legitimează puterea statului-națiune. Noua democrație aduce noile cetăți.
Însă, victoria sistemului corporatist multinațional, aduce, tot mai mult, în prim-plan sistemul de funcționari, statul devine o putere administrativă, birourile, depolitizate, deci scoase tot mai mult de sub control politic, devin tot mai puternice, ajungând încet să fie noul guvernământ.
Cine/Ce legitimează noua guvernare, care este Regatul, spectacolul legitimării, deoarece așa cum spun Schmitt și Agamben, rolul spectacolului este și legitimarea (actul spectacular al ungerii “divine”)?
Mă gândesc automat la o frază din “Dune”-ul lui Frank Herbert: “mirodenia trebuie să curgă”. Marfa trebuie să circule! Deci, spectacolul-marfă legitimează puterea administrativă. Corporațiile administrează circuitul mărfurilor-spectacol.
Atâta vreme cât “mirodenia curge”, ordinea este păstrată! Iar pentru asta, o clasă de administratori/tehnocrați este mai “legitimă” ca o clasă politică.

În capitalismul corporatist, singurele legături trainice din societate rămân relațiile de marfă, cum anticipa Karl Marx. Spectacolul-marfă legitimează societatea spectacolului (Debord), guvernată de puterea administrativă.


sâmbătă, 14 februarie 2015

Populimea și războiul. Sau scrisoare deschisă

Devine tot mai clar, și asta o probează tot mai mulți specialiști!, că e o cruntă naivitate să crezi că n-ai dușmani pe lumea asta, oricât de blând, supus, înțelegător sau cumsecade ai fi. Dușmanii răsar, te miri de unde, adeseori de-acolo de unde până mai ieri obișnuiai să-ți cumperi țigări mai ieftine. Și nu mă refer la chioșcul de la umbra blocului sau la făgădăul de pe uliță sau din fundul văii. Poți să-ți vezi tu de treabă cât vrei, să te duci la muncă la stat, la privat, la negru sau în străinătate, că băieții ți-o coc când ți-e lumea mai dragă și când ești mai sătul de necazuri și rate. Tu crezi că ai o viață de tot pateul, că tragi ca mutul din cîrlig și că grosul tot n-ajunge la tine, că-i musai să slugărești pe postățile altora sau să belești cariciul în întuneric, pe bani puțini. Vax! Stai să vezi ce urmează!
Patria, așa strâmbă și grea de cap cum pare, e pândită de necazuri tare mari și dușmanii se foiesc care mai de care s-o grămădească, mai ceva ca-n manualele de istorie din anii trecuți. Și-atunci să vezi tu baiuri mari când gătăm cu ocupația asta internă și dau năvală flăcăi cu alte graiuri, cu priviri hître și cu nasurile lungi adulmecând după tot ce-ai pus la scuteală. Așa c-ar fi cazul să pui mecla la tîrnoseală și să te scormonești după ceva resturi de patriotism, de pe băncile școlii, din strana bisericii sau din survolările emoționante prin coclaurile internetului, că băieții stipendiați în fel și chip au trecut la tastatură și-i dau de zor cu beliturile în beregățile dușmanilor și lăbărțează mânioși urechile înfundate ale poporului dezarmat și parcă tot mai puțin degrabă vărsătoriu de sânge. Și când zic băieții nu mă refer la războinicii cu simbrie la stat, prăbușiți sub povara irelevanței macaroanelor ce le spânzură de straie și a grijii pentru tot mai marile costuri de întreținere a vilelor, viluțelor și căsuțelor de vacanță cu care au avut  grijă să împodobească întinsul patriei, la vreme de pace. Îi am în vedere pe trufașii mânuitori de condei și microfon, precum Lucian Mândruță sau pe implementatorii de democrații, politici publice și strategii de transformare a țării într-un imaș bine supravegheat, priponiți de fondurile publice, precum oengistul Alexandru Cumpănașu.
Ar fi prea comod și nepoliticos să-i expediem pe ăștia și alții ca ei, cu tot cu scremetele lor belicoase, spunând simplu și clar că fură curent. Aici e vorba de mai mult de atît, iar tu, ăla curând poftit la cazarmă și antrenament, trebuie să înțelegi că războiul are multe chipuri și poate aduce multe foloase, dar trebuie să aibă ce rumega. Iar băieții ăștia nu se ocupă doar cu mobilizarea și propaganda de război pentru că i-ar roade prea tare grija de cum păzim meleagurile astea și populimea locuitoare. Ăștia-ți arată, pe șestache, cum se face treaba, cum procedează ciumegii ce-nvîrt banu' gros și dau un rost concret vorbei „ai carte, ai parte”, pișându-se cu boltă în capul tău și al altora ca tine, numai buni de pus în linia întâi sau la săpat tranșee pe ogoarele viitoarelor plantații de sonde.  La umbra mobilizării militare se consolidează marile gheșefturi cu partenerii strategici și se dă cep resturilor de rezerve naturale, dătătoare de independență energetică și profit. Cu populimea flămândă și-nfricoșată mărșăluind în dosul TAB-urilor sau cu ochii căscați la tumbele date de avioanele aliațiilor, pui repede de o consolidare a instituțiilor care păzesc statul de drept în fața ignoranței și apetitului pentru corupție a propriilor cetățeni. Și în fața terorismului, desigur.
Când gândești la scară mare, pe lângă alții, precum procedează ei, găinăriile și dușmăniile, numite în termeni de specialitate geopolitică și relații internaționale, au nevoie de combustibil și nimic nu arde mai bine decât carnea de om și prostia atent dirijată. Luați aminte la spusele ăstora, pentru că oricât ați râde de ei și de imbecilitățile croite după chipul și asemănarea disprețului ce vi-l poartă, ei nu sunt altceva decît avangarda menită să dea cu bîta-n gard pentru a vedea cine și cît mârâie. Și câți, desigur.



vineri, 13 februarie 2015

Chère Arcan

sursa foto: Libertatea

- text scris la foc automat de Rambo, poet franțuz care speră că va muri departe de front -
           
            Am auzit că în zilele din urmă spectrul războiului a bântuit prin noi și s-a stins, pentru moment, dincolo de noi. Nu te stresa, odată cu această dintâi propoziție am încheiat cu poezia. Poate nu știai, dar în ultimele zile tensiunea unui eventual război cu Rusia, în care România era proiectată să fie în prima linie, a zgândărit destul de tare spiritele. A, am uitat, tu erai unul dintre agitații agitatori: normal că erai la curent. Nu pare să fi existat un consens cu privire la intrarea țărișoarei noastre în conflict. Unii da, alții ba, alții un ba da cu ochii lucind. Nu mai știam ce să ne facem, care încotro să fugim. Se poate ghici de unde au venit majoritatea nu-urilor: generația care urma să fie înrolată. Generația mea, deși nu știu ce aș numi eu generație aici. Să revenim:  atunci de ce să nu înrolăm voioși? Că cică trebuie să fim patrioți, europeni, că rușii e dracu, că războiul acesta este probabil și just. Că e cât se poate de natural ca unii dintre noi să moară pentru ce a ieșit din creuzetul sinistru unde și-au deșertat toate umorile ucraineni, ruși, americani, europeni, pro-ruși, pro-europeni, popi, naționaliști, separatiști, corporatiști, neo-comuniști, protestatari, ultrași și alți maidanezi.
Dar cum ziceam, războiul a trecut (sau cel puțin a fost amânat). Nu te bucuri, nu-i așa? Tu te-ai fi dus. Cam ca rudele astea mai mult sau mai puțin îndepărtate: https://www.youtube.com/watch?v=a7XuXi3mqYM Noi nu am vrut. Și acum mă cerți și ne cerți din pană. Poate, poate din tirul penei tale noi toți, cei care nu am vrut să prestăm răzbel, vom cădea secerați, de rușine. Trebuie însă să te liniștesc de pe acum: nu, nu cădem, nici măcar de râs, nici măcar de râs...
Să-ți luăm ca exemplu unul dintre avataruri, accidental (că doar accidental am ajuns la acel text): http://lucianmindruta.com/2015/02/12/draga-tinere-intre-20-si-35-de-ani/
Bănuiesc că, dacă te-or pândi stări de luciditate după ce ți-a trecut acel furor șobolanicus, îți vei da seama că el conține atâtea generalizări forțate, atâtea non sequitur-uri, atâția oameni de paie aruncați pe foc, ce mai, atâtea sofisticării și sofisme încât nu merită să ne concentrăm atenția asupra lui în detaliu. Nu e nimic de mirare: așa se întâmplă cu toți cei care se trezesc peste noapte lideri de opinie (fără îndemnul și ajutorul prompterului). Dar să trecem.

sâmbătă, 7 februarie 2015

”Tăceau ca căcatul în iarbă” sau ce face frica (de șomaj) din om


Ce faci cînd la locul tău de muncă aterizează directorul județean al companiei de stat la care lucrezi, secondat de liderul de sindicat județean, pentru a-ți solicita să lucrezi peste program și sîmbăta, fără plăți suplimentare, pentru a acoperi deficitul de personal? Auziți aici o poveste cu zmei de la județ, sindicaliști cu izmene strîmte și angajați terorizați de spectrul disponibilizărilor, bazată pe mărturia despre o astfel de experiență a unui factor poștal dintr-o comună ardeleană.
De ani de zile se tot vorbește de restructurarea Poștei Române în vederea privatizării acesteia. S-au făcut reduceri succesive de personal în vremea lui Boc și mai recent, în guvernarea Ponta, coborîndu-se în ultimii 5 ani de la peste 35. 000 de angajați la o cifră de aproximativ 27. 000. Reducerile de personal și restructurările tot sunt considerate necesare, ”pentru a rezista pe piață”. Pînă în 2008 aflată pe profit, Poșta a fost scurt-circuitată de o serie de investiții în infrastructură, achiziții și a creșterii numărului de personal cu cheltuielile aferente. La nivel de investiții menționez  gaura de 5 milioane de euro produsă de afacerea cu montarea de POS-uri pentru plăți, în oficii poștale. Contract cîștigat de o firmă cu un singur angajat; contractul pentru servicii de pază și protecție la un tarif umflat de 40 de ori sau contractul de aproximativ 10  milioane de euro cu Blue Air, pentru plata unor zboruri nedesfășurate. (vezi mai multe aici) Asta în timp ce oficiile poștale, mai ales cele din mediul rural, sunt de multe ori într-o stare deplorabilă, cu investiții în renovări făcute doar pe hîrtie, iar pe teren sunt tot mai puțini poștași.
În comuna în care lucrează de aproape 30 de ani erau după revoluție 5 factori poștali pe teren. Asta în condițiile în care, oricîte scrisori și-ar fi expediat oamenii în acele vremuri și oricîte ziare erau de livrat abonaților, volumul de muncă era mai mic comparativ cu ceea ce se petrece azi. Pensiilor, alocațiilor și șomajelor se alătură lunar o cantitate imensă de facturi din cele mai diverse, care trebuie livrate într-un timp rezonabil. Demisia unui coleg de muncă, decis s-o taie pînă în Irlanda, pentru altfel de munci, a făcut ca munca de teren să cadă în cîrca a ... 2 factori poștali. Asta în condițiile în care vorbim de un oficiu poștal ce acoperă o comună întinsă peste 200 km pătrați și cu o populație de peste 5. 000 de locuitori. Refuzîndu-li-se de la centru un înlocuitor, angajații poștei s-au trezit că descalecă în sălașul lor, șefu' de la județ, secondat de liderul județean al sindicatului, pentru a-i lămuri cum stă treaba. Nu era prima oară cînd șefii pogorau din turnurile administrative de la județ, unde își storc creierii pentru a eficientiza agia peste care au fost numiți, pentru a lămuri tensiunile din sînul unor oficii poștale, generate de regulă de incapacitatea personalului de a procesa un volum atît de mare de muncă. De data asta rezolvarea, după capul mai-marilor, era simplă. Sectorul demisionarului era preluat de ceilalți doi, iar la întrebarea cu ce să se deplaseze la peste 15 km distanță, unde ar fi trebuit să-i poarte corespondența aferentă acelui sector, li s-a răspuns simplu și cît se poate de eco-friendly: ”Pe jos!”. Au urmat apoi sfaturile părintești de a lucra un pic mai mult, că sunt nemulțumiri că oamenii-și primesc cu întîrziere corespondența, iar cireașa de pe tort a venit prin recomandarea de a lucra cîteva ore și sîmbăta. Fără plată. 
Țandăra i-a sărit poștașului în cauză în momentul în care a întrebat că cine-i dă lui semnătură și ștampilă ca asumare a răspunderii pentru ceea ce i s-ar putea întîmpla dacă lucrează în afara programului prevăzut în contract. ”Cine plătește gaura dacă mie-mi dă unul una-n cap și-mi fură geanta? Îmi dați hîrtie scriscă?”. ”Păi nu se poate așa ceva”, a mormăit șeful, după care imediat a intrat în schemă liderul de sindicat, împăciuitor și înțelepțit de lunga-i experiență, povestindu-i cum el și colegii lui, poștași pe undeva pe lîngă urbea reședință de județ, fac acest sacrificiu de multă vreme, ”ca să fie bine” și n-au avut necazuri. Poștașul în cauză a refuzat, i-a luat puțin în focuri pentru lipsa de investiții în clădirea în care-și au ei sediul și care ”arată mai rău ca un grajd. Nu s-a mai văruit din 90, WC-ul e același, într-un hal fără de hal. Pînă și-n grajdul unde-mi țin vacile sunt condiții mai bune că dau cu var măcar o dată la 2 ani, dacă nu pot în fiecare an. Și voi veniți să ne spuneți că nu sunt bani, că nu puteți angaja alt poștaș cînd în clădirile de la județ abia-ncapi pe holuri de angajați mai noi sau mai vechi care plimbă hîrtii și cafele. Toți care v-ați părîndat prin diferite funcții v-ați adus oameni, gagici și tot felul de hîrțogari și pe teren sunt tot mai puțini oameni, mulți aproape de pensionare ca mine, puși să lucre de-i ia dracu'. Să vă fie rușine! De la mine să știți că nu mișc nici un deget după ora patru (16:00)  s-au sîmbăta. Găsi-ți-vă prostul”. În timpul ăsta, după cum mărturisește cel intervievat, colegii de birou ”tăceau ca căcatul în iarbă”, spre-a-i spune apoi, după ce liderii s-au extras mormăind din ”grajdul” poștașilor, ”bine că le-ai zis-o!”

Comentarii

Translate this blog