Treceți la conținutul principal

Austeritatea noastră cea de toate zilele (scurte reflecții asupra imaginarului austerității la români)



Criza din Grecia și politicile guvernului Syriza au reprezentat încă o oportunitate ratată de a discuta natura, efectele și soluțiile recentei crize mondiale. Ca în multe alte momente ale istoriei noastre mai mult sau mai puțin recente, dezbaterea fie nu a existat, fie a fost împachetată într-o formă grotescă, un simulacru hilar, suficient și cu pretenții de autoritate. Prea puțin dubitativi (cel puțin de această dată) românii au trecut rapid peste discuții și au sărit direct la concluzii, concluzii exprimate însă foarte apăsat și în termeni categorici. Nu voi încerca eu să suplinesc aici lipsa unei dezbateri autentice, însă aș vrea să ofer câteva explicații unei situații care s-a profilat cu deplină claritate în ultima perioadă și care poate părea, la prima vedere, paradoxală: de ce românii, puternic afectați de criză și de austeritatea ce a urmat (atât cei angajați la stat, dar și cei care activează în zona IMM-urilor) prin tăieri salariale, majorări de taxe, privatizarea unor servicii publice (care a dus automat la creșterea tarifelor) ș. a., sunt totuși, când vine vorba de Grecia, cei mai vajnici apărători ale acestor măsuri de austeritate?

        Răspunsul scurt la această întrebare ar fi legat de eficiența ideologiei capitaliste (societate de consum, spectacolul total), eficiență care a făcut ca românii să primească măsurile de austeritate fără prea multe obiecții (mișcările de stradă declanșate de perspectiva privatizării urgențelor pornind mai degrabă de la consistentul capital simbolic al lui Raed Arafat). Însă trebuie mers cu explicațiile mai în profunzime, altfel cum am putea explica faptul că în imaginarul românesc, grecii (luați în bloc, fără nici un fel de distincții) sunt considerați a fi leneși, șmecheri, corupți, petrecăreți, rău platnici, ș. a. m. d.? Asta în timp ce românii, la rândul lor, se plâng constant de existența unor stereotipuri asemănătoare prin care noi suntem priviți în vestul Europei și nu trece an în care să nu existe cel puțin un scandal în care românii se simt insultați (pe bună dreptate) de asemenea etichete și la care răspund prompt cu iile, brâncușii, călușarii, olimpicii, gimnastele și poveștile de succes din dotare. Este de înțeles ca în momentele de creștere economică mirajul capitalist să câștige aderența unei largi pături a populației căreia îi furnizează un „vis” și, totodată, mijloacele necesare pentru permanenta lui căutare, dar este mai greu de explicat aderența la austeritate a categoriilor sociale deposedate de posibilitatea de a-și îndeplini „visul” (vis care de cele mai multe ori e reprezentat de dorința legitimă de a accede la un anumit nivel de bunăstare). Lăsându-i la o parte pe gonacii de tip guran/hotnews/contributors și alții asemenea care, din postura lor de periferici, se simt cu atât mai mult datori să latre cât mai tare, chiar și atunci când stăpânii par dispuși a-și mai nuanța din poziții, o bună parte din români fac, fără să clipească, front comun cu agresorul, denunțând drept clovnerie orice act al guvernului Syriza.

     Un prim aspect pe care vreau să-l discut aici este cel al statutului științific al economiei. Economia, zona din care provin majoritatea argumentelor folosite în descrierea situației din Grecia, nu este o știință în sensul tare al cuvântului. Economia nu dispune de condiții de laborator în care ipotezele sale pot fi verificate (chiar dacă americanii au folosit pe post de laborator pentru experimentele neoliberale țări precum Chile sau Argentina), nu dispune de legi (precum gravitația, de exemplu) cu aplicabilitate universală, nu are relații de cauzalitate în care legătura dintre termeni să fie una necesară. Deși nu atât de instabilă precum alte domenii (muzicologia, istoria, etc.), și în ciuda faptului că vehiculează un limbaj în care operațiunile matematice au un rol important, economia nu oferă până la urmă decât modele, ipoteze, predicții. Dacă vă mai amintiți, la începutul crizei din 2008 căpătase o mare popularitate economistul Nouriel Roubini, despre care presa spunea că a „prevăzut”, a „prezis”, sau chiar a „profețit” criza, formulări care ne duc cu gândul mai degrabă la Mama Omida decât la Marie Curie. Nu intenționez ca prin cele spuse mai sus să denigrez economia ca preocupare științifică legitimă sau pe economiști, însă cred că absolutizarea acesteia, impunerea discursului economic ca un discurs hegemonic, ultim, autoritar, este unul din factorii care au eliminat mare parte din reacțiile critice, din spiritul dubitativ și din preocuparea pentru alternative care a netezit drumul austerității în România ca și în restul Europei. Mai simplu spus, lipsa unei chestionări a limitelor economiei și caracterul normativ asociat exprimărilor sale a făcut ca, la nivel popular cel puțin, discursul economic dominant (cel neoliberal) să fie asociat cu o implacabilă lege a naturii, cu o relație de la cauză la efect atât de irefutabilă încât orice rezistență sau alternativă e nu doar imposibilă, dar și prostească, uitându-se că economia este făcută de oameni și nu invers, ea nefiind tiparul după care sunt creați indivizii și societățile. Concluziile economiștilor (flancate din toate părțile de cifre și grafice) au fost înghițite pe nemestecate de largi segmente ale populației, care le-a luat de bune (doar sunt demonstrate „științific”, nu?) și care s-a rezumat la simplul rol de propagator al acestor idei.

         Aici am atins deja un alt punct asupra căruia aș vrea să mă exprim (și unde se arată că problema are rădăcini mai vechi). Pentru a dobândi acest nivel de autoritate, economia a trebuit să se prezinte drept interpretul oficial al unui important obiect „natural” de studiu: piața. Avem și în acest caz de-a face cu o deplasare de sens a cuvântului știință: ca mai toate domeniile cunoașterii umane din perioada modernă, gândirea economică a fost influențată la rândul ei de modelul și progresele științelor exacte; de la Galilei, Newton și până la Einstein, științele exacte au oferit un model care a fost preluat și implementat în varii domenii, iar economia nu face nici ea excepție. Deja în secolul al XVIII-lea, ansamblul interacțiunilor comerciale era privit ca un mecanism „natural”, ale cărui legi și proprietăți trebuiau descoperite pentru a putea fi mai apoi lăsate să funcționeze neperturbate, condiție care asigura în viziunea autorilor vremii și maxima lor eficiență (laisser faire). Această cunoaștere și, totodată, neîngrădire a pieței reprezenta etalonul după care se putea judeca legitimitatea unei guvernări, măsura în care aceasta reușea să intervină cât mai puțin în activitățile comerciale ale diferiților actori economici. Ia naștere astfel concepția conform căreia piața reprezintă de fapt un „loc al adevărului” (loc al veridicției, după cum se exprimă Foucault), mecanism complex care, dacă este lăsat să evolueze „natural”, prin însăși dispozițiile sale intrinseci, reprezintă un instrument de verificare-falsificare a practicilor guvernamentale. Pusă la adăpostul argumentației științifice de tip mecanicist, doctrina pieței libere (și a mâinii sale invizibile) a dobândit în timp aspectul unei teoreme, unei dogme care, deși contestată de regimurile socialiste de tip sovietic, a ieșit chiar mai puternică din conflictul cu acestea, universalitatea sa fiind și mai mult consfințită de colapsul acestora din urmă. În turnura pe care societățile occidentale o fac spre neoliberalism, libertatea pieței economice (aflăm tot de la Foucault) nu mai este privită ca arbitru al guvernării, ci se transformă în condiție prealabilă a însăși existenței unui stat/unei guvernări legitime. După cum știm cu toții, odată cu apusul politicilor economice keynesiene, variantea neoliberală a pieței s-a încetățenit treptat, nemaiavând niciun adversar pe măsură. În acest fel, viziunea naturalistă/organicistă a pieței, însoțită de analizele economice fundamentate pe această viziune, s-a impus ca un adevăr de necontestat, vehiculat prin toate mediile posibile și invocat ca remediu pentru orice situație, inclusiv pentru dureroasa noastră tranziție sau criza recentă.

      Cu cât toate aceste constructe conceptuale erau distribuite sub ambalajul unor constante universale ce țin de profunzimile naturii umane (la fel ca și munca de altfel, sau concurența, cu consecința sa directă, inegalitatea), cu atât au fost ele mai ușor de acceptat, cel puțin în perioadele de creștere economică. Se pare însă că aceste idei se dovedesc extrem de rezistente, din moment ce îndemnurile la austeritate ce vin din această direcție sunt acceptate, cel puțin la noi, fără prea multe ezitări. În lumina doctrinei neoliberale și a justificării sale științifice (nu trebuie să uităm că și rasismul sau eugenia aveau tot fundamente „științifice”), austeritatea pare a fi singura soluție acceptabilă (dacă nu chiar singura logică) pentru criza actuală, asta cu atât mai mult cu cât au existat alternative pentru ieșirea din crizele economice precedente (New Deal de exemplu). Însă opțiunea pentru austeritate și, de asemeni, susținerea de care acest program se bucură, cel puțin în rândul românilor, nu poate fi explicată fără ca mai întâi să considerăm austeritatea drept consecință logică a guvernării neoliberale – guvernare ce nu atentează la libertatea individului și care nu are nimic de-a face cu ingineriile sociale precum socialismul, nu-i așa?, ci este exprimarea cea mai convingătoare (chiar dacă nu perfectă) a legităților ce se află în adâncul ființei umane și care sunt transpuse cu fidelitate și în interacțiunile comerciale interumane. Cu cât neoliberalismul devine o dogmă, cu atât reacțiile și comportamentul oamenilor se apropie de un comportament religios.

       Pentru că ce altceva reprezintă opțiunea pentru austeritate decât o ispășire creștină a păcatelor? Nu de puține ori discuția în jurul Greciei (dar și a crizei românești) se poartă în termeni de moralitate sau etică și deseori am auzit părerea (spre care înclinam și eu prin 2010) că măsurile de austeritate reprezintă de fapt niște sacrificii pe care suntem datori fiecare dintre noi să le facem pentru a ieși teferi din criză. Ideea sacrificiului colectiv vine de obicei la pachet cu reproșul că în anii dinaintea crizei cetățenii Europei au cheltuit și s-au îndatorat mai mult decât și-au putut permite, cauzând astfel prejudicii importante economiei, astfel că păcatul lăcomiei trebuie compensat acum prin privațiuni, asceză și disciplină a portofelului și a pulsiunilor. Este curios cum într-un occident secularizat își face loc austeritatea ca formă modernă de penitență. Grecii cei leneși și neplătitori de taxe trebuiesc (re)aduși pe calea cea dreaptă, trebuiesc disciplinați și reconfigurați moral (în primul rând, că după aia o să înceapă să își plătească și taxele), iar cea mai bună metodă de a realiza acest deziderat rămâne austeritatea. Dimensiunea religioasă a austerității este latentă aici, și nu este probabil o coincidență faptul că tocmai state anglo-saxone (cu tradiții precum puritanismul sau pietismul) sunt cele mai importante susținătoare ale acesteia (preluată apoi instinctiv și mimetic de către amărâții de la periferie). Segmente largi ale societății și-au interiorizat, dacă nu neapărat o vină, cel puțin o datorie de a suferi pentru binele comun, un efort colectiv care presupune o serie de privațiuni, dar la capătul căruia se află promisiunea salvării societății și a unei vieți mai bune. Metafora drumului îngust și plin de primejdii care trebuie străbătut pentru ca în final un bun creștin să poată dobândi mântuirea sufletului este transpusă cu minuțiozitate în parabola contemporană a grecului risipitor și al binevoitorului său părinte (creditor) neoliberal care îi propune, în scopul îndreptării și iertării păcatelor sale, cura drastică (un rău necesar) a austerității. Amuzantă așa cum poate părea, comparația de mai sus a fost unul din argumentele decisive care au asigurat impunerea liniei de austeritate în toată Europa, argument destinat și asimilat în mediile populare, cele care încă mai pot rezona la astfel de aluzii creștine. E de mirare cum de s-au pliat românii atât de rapid pe această idee, ei care sunt probabil mai aproape de nonșalanța și fatalismul balcanic decât de etica protestantă a muncii (dar aici cred că mai multe lămuriri ne poate da dl. prof. David de la UBB). Însă pericolul cel mai mare nu îl reprezintă impunerea austerității ca formulă temporară de redresare economică, ci transformarea acesteia în model universal ce trebuie urmat pentru a obține mântuirea financiară (prosperitatea sau măcar asigurarea unui trai decent), altfel spus, încetățenirea austeritatății ca mod de viață. Asta deoarece, într-un deplin spirit panoptic al societății actuale, fiecare cetățean este un posibil evazionist sau, și mai probabil, un incurabil risipitor, iar austeritatea este indispensabilă pentru a-i corecta aceste defecte congenitale. 

     Austeritatea, ca instrument de impunere a agendei neoliberale, este doar un alt exemplu al contradicțiilor interne care caracterizează capitalismul. Pentru a funcționa conform instrucțiunilor din manual, o economie de piață de tip neoliberal are nevoie de cât mai puțină intervenție a statului și de actori economici cât mai predictibili, gata oricând să-i respecte cerințele, să se integreze în mecanismul fin ce o caracterizează. Însă, cum spuneam și mai sus, nu piața crează indivizii, ci indivizii crează piața, iar indivizii (sau natura umană dacă vreți, a cărui întruchipare capitalismul se pretinde a fi) sunt întotdeauna impredictibili și s-ar putea ca la un moment dat să-și dorească și altceva în afară de reproducerea și circulația capitalului. Dacă pentru liberalismul clasic principala problemă o reprezenta intervenția statului în parcursul firesc al pieței, pentru actualul neoliberalism statul nu mai reprezintă de mult o amenințare; ceea ce are el acum de înfruntat este comportamentul inconștient al unor categorii sociale ce beneficiază de diverse avantaje fără a se dovedi productivi la rândul lor, care refuză deci să-și recunoască propria natură în naturalitatea piețelor eliberate de orice constrângeri.

       Legitimat de pretinsa sa obiectivitate științifică, neoliberalismul încearcă să impună austeritatea sub forma unei narațiuni moralizatoare de inspirație creștină. Pedagogia austerității a fost rapid asumată de cățeii de periferie în încercarea lor de a fi pe placul stăpânilor, dar permeabilitatea ei în largi zone ale societății (unele din ele profund afectate de austeritate) nu ar fi fost posibilă fără prestigiul de care se bucură în ochii românilor modelul raționalismului occidental, autoritatea economiștilor care au descifrat tainele economiei de piață. Cu siguranță explicațiile de mai sus nu sunt suficiente (și poate nici corecte) în încercarea de a explica aversiunea românilor față de guvernul actual de la Atena, dar este, cred, destul de evident că majoritatea conaționalilor noștri au aderat la poziția conform căreia situația Greciei trebuie pusă pe seama unor defecte ale grecilor ca nație, iar salvarea lor este echivalentă cu „reformarea” lor, totul după o rețetă bine documentată științific, o rețetă care să-i aducă pe greci de pe calea denaturată pe care se află și să-i înscrie pe traiectoria naturală, adevărată.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii