Himmler și vânătoarea de vrăjitoare. Pe marginea unei speculații

”Pe teritoriul actualei Germanii, se estimează la 30 000 numărul de victime între începutul secolului al XVI-lea și sfârșitul secolului următor. În cartea lui Guy Bechtel La Sorcière et l'Occident. La Destruction de la sorcellerie en Europe, des origines aux grands bûchers, din care am preluat câteva din datele precedente, se descrie în detaliu felul plin de cruzime cum țările de limbă germană au lichidat pretinsele vrăjitoare și se subliniază că mai mult de jumătate din totalul victimelor au provenit din aceste țări. Totuși, dintr-un spirit de corectitudine politică, Bechtel respinge corelația pe care o sugerează H.C. Erik Midelfort între masacrarea vrăjitoarelor și lichidarea sistematică a evreilor în lagărele de concentrare de către naziști. Obiecțiile lui Bechtel cad de la sine în fața evidenței: Heinrich Himmler, șef al Gestapo-ului, s-a interesat îndeaproape de suprimarea vrăjitoarelor, ba chiar a comandat unui grup de cercetători să realizeze un fișier centralizat al tuturor vrăjitoarelor executate în țările de limbă germană, probabil pentru a avea la îndemână un model de exterminare de încredere. Ca o curiozitate, trebuie citat faptul că în Germania vânătoarea de vrăjitoare s-a transformat uneori, așa cum spune Bechtel însuși, într-o ”lichidare aproape industrială”, în cadrul căreia acuzatele nici măcar nu mai figurează cu numele, ci doar cu un număr (Bamberg, 1629). Spre rușinea lor, și alte țări au ucis vrăjitoare și au cunoscut crize antisemite violente, însă numai Germania – în sensul larg al termenului – a practicat eliminarea în masă, ”industrială”, elaborând strategii de exterminare de o coerență înfiorătoare.” (p. 41)

Fragmentul face parte din cartea Magie și Vrăjitorie în cultura română. Istorie, literatură, mentalități, scrisă de Ioan Pop-Curșeu și apărută în toamna anului trecut. N-am reușit încă să recenzez această carte, în ciuda faptului că am conspectat-o în două rânduri, fiind vorba de o tematică pe care o frecventez și eu de ceva vreme. Acest fragment mi-a atras atenția prin speculația pe care autorul clujean o face în legătură cu motivația lui Heinrich Himmler, Reichsführer al Schutzstaffel (SS-ul) și din 1943 șef al Poliției și simultan Ministru de Interne, de a comanda studierea proceselor vrăjitorești de pe cuprinsul Germaniei. Oricât de bine organizată ar fi fost vânătoarea de vrăjitoare în statele germanice din modernitatea timpurie, oricât de mare ar fi numărul victimelor, să afirmi că rațiunea pentru studiearea acestora (chiar și de către un regim diabolic precum cel nazist) a fost dorința de a găsi un model de exterminare ”de încredere”, necesită o argumentație mult mai solidă decât o analogie facilă între numărul mare de victime și organizarea sistematică a două măceluri groaznice petrecute la secole bune distanță, chiar dacă pe același teritoriu. Nu reușesc să înțeleg în ce măsură un ”model de exterminare” din secolul al XVII-lea, chiar și aparținând unei instituții profund demonizate precum Inchiziția (deși pe cuprinsul statelor germane, ca și în alte părți ale Europei, arderea vrăjitoarelor a fost la fel de acerbă și în cadrul comunităților protestante) și unui popor care poartă vina principală a Holocaustului, poate fi necesar/util pentru unul din statele puternic industrializate și modernizate ale secolului XX, care avea modele de exterminare mult mai eficiente în jur (Gulagul Sovietic). Drept urmare, m-am pus pe scormonit puțin în legătură cu această problemă și nu m-am mirat deloc să aflu, la o simplă căutare pe Google, că s-a scris câte ceva pe această problemă. Cu argumente.

Naționalismul electoral și mântuirea prin vot

autor: Ion Barbu

Recursul unor actori politici la o retorică de sorginte naționalistă într-un context electoral nu cred că mai miră pe nimeni. Cum intervine o miză electorală, brusc patriotismul politicienilor dă semne de erecție și preocupările pentru chestiunile identitare, spiritualitatea poporului și gâdilarea unor rădăcini etnico-religioase, sporesc considerabil. Desigur, multe ieșiri publice încadrabile retoricii naționaliste pot fi puse pe seama propriei-conștiințe cu care foarte probabil sunt dotați și majoritatea politicienilor, însă trebuie să avem în vedere faptul că liderii politici, mai ales când amușină după voturi, au echipe de consilieri în spate. Specialiști plătiți din bani publici! Și cum n-are rost și nu e deloc rentabil să te spetești să provoci discuții și dezbateri pe teme cu adevărat dureroase și esențiale pentru viața cetățenilor – gen gradul ridicat de sărăcie, salariile mizerabile, prohodul continuu al sistemului educațional și al celui medical, proiectele de explorare și exploatare a resurselor naturale, privatizări strategice etc.  - , mai ales când încă te ustură genunchii de la bătăioasele negocieri cu FMI, UE sau alte organisme internaționale și parteneri strategici, defilezi cu straiele retoricii naționaliste, cârpite și cusute cu ață ... roșie. Important e să dai ceva de rumegat iobăgimii risipite pe plantațiile Europei sau legată de gliile betonate și concesionate unor corporații și investitori strategici.  Cu WC-ul în fundul grădinii, cu copiii la lucru' în străinătate, dar demn, atent la conaționalii second-hand și puși pe uzurpat leadership-ul național și bunele tradiții politico-religioase și cu ratele la zi. Cam așa ar arăta cetățeanul model, care-și vede de treburi fără a se deda unor desfrâuri eco-anarhiste sau contestatare, conform discursului pe care-l adresează populației majoritatea clasei politice.

De ce o conferință științifică la Telciu?

foto: Luca C. Cosma

Poate mira opțiunea pentru organizarea unei conferințe științifice, cu iz academic, într-un sat. Genul ăsta de manifestări ține de centrele universitare sau, când se iese din clădirile încărcate de istorie și prestigiu, de sălile de conferință ale unor biblioteci județene sau municipale. Câteodată se mai prăvale norocul și pe câte o casă de cultură și diferiți universitari se pogoară din olimpul academic, pășind printre muritorii de rând dintre care cândva s-au desprins. Îmi amintesc și acum, cu groază, de unele manifestări cu aere academice găzduite în aula liceului George Coșbuc din Năsăud sau în casa de cultură a aceluiași oraș. Se mai rătăcea câte un academician sau bătrân universitar, de regulă de pe la Cluj, să ne vorbească despre cultură, identitate națională și alte teme grave, abordate cu încordare și rostite mărunt și patetic. De regulă, erau inițiate de despărțământul Năsăudean al ASTRA și erau cantonate ca tematici, abordări și nivel de încrâncenare, undeva între 1848 și 1948. Vă puteți da seama cam cât entuziasm și dragoste pentru actul cultural stârneau genul ăsta de manifestări în rândul nostru, al liceenilor, care ajungeam acolo în schimbul scutirii de a participa la diferite ore de curs sau pentru o notă mai bună la anumite materii. Dar sala trebuia să fie plină, să nu ne facem de rușine și să ținem vie flacăra culturii năsăudene (nu uitați! E orașul cu cel mai mare număr de academicieni, temeinic inventariați și înghesuiți într-un dicționar de către unul dintre venerabilii cărturari locali) la care au trudit de zor bravii noștri înaintași, constant animați de sloganul vechilor regimente grănicerești: Virtus Romana Rediviva! Chicoteam, moțăiam și pândeam ocaziile de a ieși până la baie ca să o tăiem la o bere. În rest, „cultura” era Maialul elevilor năsăudeni, când se defila în costume populare și se făceau concerte plus discotecă pe platoul liceului, sau Ispasul aducător de rapsozi, ansambluri folclorice și câte o trupă pop rock și/sau disco. Evident că și aceste evenimente erau însoțite de prelegeri științifice și reverii nostalgice despre trecutul glorios și grosimea culturii năsăudene, ale marilor oameni de cultură dați lumii de acele meleaguri mănoase.

Revin la conferința pe care am inițiat-o în 2012 și a cărei cea de-a treia ediție s-a încheiat de puțină vreme. Telciu este una dintre puținele comune de pe văile Sălăuței și Someșului, adică fostul district grăniceresc năsăudean, care, împotriva strădaniilor înaintașilor, n-a reușit să dea țării un academician. Când te uiți peste deal la vecinii din Romuli sau Coșbuc, sate mai mici și mai îngrămădite, vezi că n-au stat degeaba atâta vreme. Despre această anomalie am aflat întâia oară prin clasa a VI-a, evident, la ora de istorie și m-am decis instantaneu să remediez cât mai grabnic situația. Adică să devin primul academician din Telciu, aspirație comunicată instantaneu profesorului de istorie care a zâmbit cu înțelegere și încurajare. Între timp m-am cam răzgândit, dar tot nu m-am lăsat pe tânjeală. Așadar, cu puțină inocență și ironie, Conferințele de Vară de la Telciu pot fi considerate revanșa contemporană a unui sat cu prea puțin ștaif academic. Și, ca să recuperăm decalajul față de Coșbuc, Romuli, Salva sau alte sate, evenimentul are ambiții internaționale, reușind să ademenească încă de la prima ediție universitari „din afară”. Ba mai mult, nici Europa nu ne mai încape  de ceva vreme, așa că anul ăsta au venit pe Valea Sălăuței primii musafiri închinători de-ai lui Alah de la ultima invazie turcească din secolul al XVIII-lea. Dar nu turci, că vizitele lor au lăsat urme tăioase și miros de carne crudă, în memoria distilată a localnicilor, ci oaspeți aleși din Egipt și Indonezia. Nici descendența latină n-a fost lăsată deoparte, chiar dacă în legendarele sale descălecări bunul împărat, Iosif al II-lea, a uitat să includă și Telciu în formula născătoare de toponimii, atât de dragă năsăudenilor: Salve Parvae Nepos Romuli! N-am reușit să ademenim vreun roman get-beget, dar ne onorează cineva dintr-o localitate de la nord de Roma, Milano. Și isprăvile demne de laudă ar putea continua, însă lăsăm pe cei cărora am reușit să le stârnim curiozitatea, sau invidia, să consulte programul pe site-ul evenimentului . Ideea e alta.

Ficțiunea în documentele de arhivă

Natalie Zemon Davies – Ficțiunea în documentele de arhivă , traducere de Diana Cotrău, Editura Nemira, București, 2003, 268 p.

       Folosirea termenului ”ficțiune” în legătură cu știința istorică provoacă încă frisoane și iritare în rândul multor istorici români, în special celor încadrabili prin cercetările lor în categoria unui ”pozitivism” neteoretizat. Mai direct spus, cu precădere în rândul celor care fetișizează documentul de arhivă, depozitar al ”adevărului istoric” și al  trecutului ”așa cum a fost”. Ideea că prin construcțiile lor discursive, menite să restituie o imagine plauzibilă a unor evenimente din trecut, se strecoară și un anumit grad de ficționalizare (nu în sensul răstălmăcirii premeditate), este greu de digerat și este adeseori privită ca o găselniță recentă, specifică relativismului contemporan, care caută să discrediteze munca istoricilor și înaltele rosturi ale acesteia. Mai mult, să vorbești despre ficțiune în documentele de arhivă (atunci când nu sunt falsuri) este iarăși o blasfemie menită să taie craca acestui nobil domeniu științific și să arunce în zona inutilului sau a curiozităților de cabinet contribuțiile multor istorici. 

 Criticile, reflecțiile și dezbaterile pe marginea raportului ”ficțiune-adevăr” în cadrul scrisului istoric au însoțit întotdeauna știința istorică iar în secolul al XX-lea, în special în a doua jumătate, au generat o serie de studii și cărți care au marcat profund istoriografia. Menționez numai două cărți, apărute și în limba română, în speță  ”Cum se scrie istoria”, a istoricului francez Paul Veyne, publicată în Franța în 1971 și în România în 1999 și mai recenta contribuție a lui Roger Chartier ,„Au bord de la falaise. L`histoire entre certitudes et inquiétude”, (1998) tradusă în română în 2010 cu titlul ”Lumea ca reprezentare. Istoria între certitudini și neliniște”.  O altă lucrare importantă, tradusă de ceva vreme în limba română, dar care este prea puțin cunoscută în rândul istoricilor autohtoni, este ”Ficțiunea în documentele de arhivă” și aparține istoricului american Natalie Zemon Davis. Însă, așa cum formulase istoricul clujean Ionuț Costea într-un studiu dedicat acesteia și publicat în Revista Bistriței, ”ecourile contribuțiilor istoricului american Natalie Zemon Davis în cultura și, în special, în istoriografia românească sunt sporadice și sumare în ciuda prestigiului și răspândirii operei sale atât în Europa cât și dincolo de Atlantic.” După ce menționează referirile la lucrările acesteia într-un studiu aparținând luia Alexandru Duțu și într-o carte aparținând lui Doru Radosav, același istoric concluzionează că ”opera cercetătoarei și profesoarei americance a rămas quasi-necunoscută publicului românesc. În multe rânduri, chiar frecventarea ei de cercul inițiaților, al istoricilor, poate fi pusă la îndoială.” Prin urmare, nu este surpinzător faptul că această traducere a trecut cam neobservată, deși poate fi procurată de pe net la un preț accesibil.