Dacomanie vs. istorie oficială. Un război simulat? - de Dávid Petruţ

Fanteziile dacomane intră periodic în atenția publică, speculând de obicei setea de scandal a mass mediei și stârnind reacții virulente de dezaprobare din partea lumii culturale, mai cu seamă din partea istoricilor profesioniști. Dincolo de teoriile aiurite propagate în stilul isteric bine-cunoscut al discipolilor lui Zalmoxe, care nu merită reluate, este interesantă și reacția reprezentanților istoriei oficiale, și implicit efectul pe care îl are acest scandal mediatic asupra poziționării societății față de istorie. Mă refer în special la conflictul, câteodată mai aprig, dar de obicei latent dintre nevoia de reînnoire a percepției istorice pe de o parte și impulsul de a proteja caracterul militant al istoriei naționale. În ciuda dârzeniei demonstrate de atâtea ori a protocronismului dacist și a revigorării curentelor de extremă dreapta din ultima perioadă, dogmele Zalmoxiene nu par a câștiga teren la modul real în afara cercurilor neo-legionare, chiar majoritatea naționaliștilor radicali fiind reticenți la a renunța la ideea grandioasei moșteniri romane. Dacă ne uităm la reacțiile de antipatie pe care le stârnește dacomania (și în ultima perioadă acestea au fost numeroase venind inclusiv de la nivel înalt), vedem de fapt că singurul câștigător al acestui pseudo-război este „istoria oficială”, propagată de la centru inclusiv prin tratatele de istorie a românilor ale Academiei Române.

The Wolf of Wall Street

    „The Wolf of Wall Street” începe aşa cum ar trebui să înceapă orice film cu brokeri şi finanţişti de pe Wall Street şi anume cu Jordan Belfort (Leonardo DiCaprio) aruncând pitici în carne şi oase la ţintă în birourile firmei sale în timpul unei pentreceri cu angajaţii. Piticii poartă căşti iar ţinta e din burete aşa că, fiţi fără grijă, nu există riscul niciunei răniri fizice ci poate doar a demnităţii lor umane şi-aşa schilodită într-o lume plină de prejudecăţi de tot felul. De fapt întregul film al lui Martin Scorsese e în bună parte doar atât: un atac concertat împotriva demnităţii umane şi nimic mai mult.

    Pe scurt „The Wolf of Wall Street” spune povestea (adevărată chiar şi în detaliile cel mai puţin credibile) lui Jordan Belfort, un broker de pe Wall Street de origine modestă (dacă middle-class se mai poate numi totuşi aşa), arătos, cu o meliţă grozavă şi cu un receptor de telefon în mână în aproape fiecare scenă... asta excluzând momentele când trage cocaină pe nas, ia pastile dubioase retrase de pe piaţă pentru efectele lor stupefiante, se încinge în orgii cu aproape orcine (exceptându-i pe părinţii şi copii săi) şi da, jigneşte şi se comportă mizerabil cu cei din jur aproape fără a face vreo distincţie. De la „Bad Lieutenant” (r. Abel Ferrara) încoace rar mi-a fost dat să văd portertul unui personaj mai insidios şi josnic ca Jordan Belfort. Doar că spre deosebire de locotenentul menţionat, care în cele din urmă suferă o transformare, îşi învaţă lecţia, Belfort, în ciuda experienţelor neplăcute prin care este purtat de stilul său de viaţă falimentar, nu pare să fi învăţat nimic ci doar să o ia de la capăt. Scorsese, aşa cum ne-a obişnuit în filmele sale cu gangsteri, lasă bagajul moralizator la o parte şi-şi menţine producţia pe linia de plutire a ambiguităţii.

Dialogul imperiilor. Ideologiile reconstituirii antichității romane II. Imperiul contraatacă: Dacia romană și Monarhia Austro-Ungară - de Dávid Petruţ

Béla Pósta, sursa foto: http://eda.eme.ro

Din nou despre ideologie și arheologie

Înainte de a explora posibilele legături dintre curtea imperială din Hofburgul vienez, elita intelectuală maghiară din Transilvania în a doua jumătate a secolului al 19-lea și trecutul roman al acestui colț de imperiu, ar fi util să reluăm unele din premisele teoretice aflate la baza acestei asocieri aparent bizare. Pentru a lărgi puțin perspectiva, de data aceasta să privim fenomenul din unghiul arheologiei în general, nu doar a celei clasice. Arheologia acționează în limitele contextului social existent fiind determinat la nivel general de rolul și poziția economică, politică și culturală a societății în care operează. Canadianul Bruce Trigger, probabil cel mai lucid specialist în istoria gândirii arheologice identifică trei tipuri, sau mai bine zis trei paliere în abordarea arheologică: arheologia naționalistă, imperialistă și colonialistă. Deși modelul respectiv prezintă defectul unei simplificări poate exagerate, în realitate existând interferențe de multe ori imprevizibile între cele trei tendințe, el merită totuși luat în calcul datorită coordonatelor valabile la nivel fundamental pe care le trasează. Totodată e important de subliniat faptul că autorul clasificării a ținut cont în primul rând de arheologia preistorică, aceasta fiind prima disciplină din familia arheologiei care a pătruns pe tărâmul practicii științifice. Funcția primară a arheologiei naționaliste este de a impulsiona identitatea de grup și coeziunea pe bază etnică sau națională, inoculând sentimente pozitive cu privire la trecutul comun al acestor grupuri (Trigger 1984, 360). Nu este foarte surprinzător că acest curent s-a născut ca și o reacție la regresul puterii politice și militare a unor state pe fondul unor lovituri suferite pe plan extern, implicând de obicei pierderi teritoriale. Cel mai elocvent exemplu este cel al Danemarcei, care în urma eșecurilor militare din timpul războaielor napoleoniene și mai ales a înfrângerii în cel de-al doilea război cu Regatul Prusac în anul 1864, care a condus la pierderea iremediabilă a principatelor din sud (Schleswig, Holstein și Lauenburg) a căutat refacerea prestigiului național prin evocarea trecutului preistoric, respectiv cel al strămoșilor vikingi. În aceeași idee, faptul că, spre deosebire de vecinii germani de la sud, spațiul danez nu a intrat sub autoritatea Imperiului Roman, a fost promovat ca un motiv de mândrie națională (!) (Trigger 1984, 358). Totodată să nu uităm că Danemarca este locul de naștere al arheologiei științifice preistorice, Christian Jürgensen Thomsen (1788-1865) fiind considerat părintele disciplinei (Trigger 1989, 73-80). Arheologia daneză poate fi privită ca o reacție, sau mai bine zis o alternativă la arheologia germană imperialistă, antagonismul dintre cele două abordări fiind rezultatul tensiunilor dintre cele două state.

La Carastelec/Kárásztelek. Câteva însemnări

Biserica romano-catolică din Kárásztelek

Am ajuns la Carastelec/Kárásztelek, în Sălaj, pe 25 decembrie după o escală de o noapte la Jibou. Porneam "pe teren" alături de o bună prietenă care se ocupă de ani de zile cu culegerea şi studierea bobonoşagurilor, a poveştilor şi întâmplărilor miraculoase care încă mai pot fi întâlnite prin satele Sălajului şi nu numai. Era o provocare pentru mine, istoric obişnuit cu altfel de materiale de studiu, chiar dacă tematica urmărită în avânturile mele cercetătoreşti este aproape aceeaşi: bobonoşaguri, slujbe, blesteme, cetanii şi altele legate de activitatea preoţilor în comunităţile ţărăneşti. Drumul spre Carastelec/Kárásztelek a fost bun deşi e vorba de o comunitate medie şi oarecum izolată. Mi-au venit în minte drumeţiile din vară prin preajma Clujului, cu destinaţii precum Ţaga, Pălatca sau Sic, când era să-mi îngrop Matizzul prin craterele atent cultivate de către administratorii fondurilor destinate întreţinerii şi reparării drumurilor judeţene. În cazul de faţă, deşi iarnă, n-am fost nevoit să stau cu capul îndoit peste volan şi să pândesc încordat spre craterele mai mici pentru a nu-mi hurduca prea tare vehicolul. Nici n-am fost nevoit să mă răcoresc neaoş cu nişte vorbe de bine către mai marii de la toate nivelele. Până şi uliţele satului erau mai primitoare decât drumul de pe malul lacurilor de la Ţaga. Dar să gătăm cu drumurile.

          La Carastelec/Kárásztelek am fost întâmpinaţi de domnul primar Faluvégi şi de către viceprimarul comunităţii care au avut grijă ca şederea noastră de câteva zile să fie cât se poate de plăcută şi confortabilă. Oricât de cumpătat şi de sobru m'aş pretinde eu în materie de gastronomie şi trai bun, bucatele din care am avut ocazia să mă înfrupt la Carastelec/Kárásztelek mi-au relevat încă o dată două aspecte majore:

1. cât de sărac este orizontul meu culinar şi cât de simplă/rudimentară (totuşi gustoasă) este bucătăria din zona mea de extracţie.

2. cât de complexă şi de variată este bucătăria transilvăneană.