Treceți la conținutul principal

Magia şi vrăjitoria în Evul Mediu şi Renaştere




        
       Apropierea de un astfel de subiect comportă în general o doză semnificativă de prejudecăţi plasând o  ruptură de netrecut între lumea contemporană cu mentalitatea aferentă şi lumea medievală şi renascentistă. În rândurile ce urmează încerc să fac o scurtă incursiune în lumea magiei şi vrăjitoriei medievale căutând să creionez caracteristicile acestor practici pentru a oferi o imagine cât mai coerentă şi cât mai apropiată de realitatea istorică. O scurtă prezentare a civilizaţiei medievale şi renascentiste este necesară pentru a putea pătrunde în universul imaginar al epocii. Ideea de ruptură între Evul Mediu şi Renaştere e o prejudecată ce trebuie din start depăşită pentru a putea aşeza subiectul abordat. Aceste două perioade se întrepătrund şi se continuă, fapt vizibil în registrul artelor. Evul Mediu n-a fost „postul” dinaintea Renaşterii, fiind lesne de observat  că în acea epocă a încolţit noul indicând o desăvârşire viitoare, astfel că sfârşitul unei epocii şi naşterea, începutul celeilalte se suprapun. O lungă tradiţie antică şi medievală a furnizat cadrele explicative inclusiv intervalului Renaşterii. [1]Aristotelismul redescoperit prin intermediul gânditorilor arabi şi evrei, pătrunde în cultura filosofică şi teologică occidentală în secolul al XIII-lea, impunând prin intermediul lui Toma din Aquino o paradigmă în gândire-tomisnul-, fiind vorba de punerea în acord a aristotelismului cu creştinismul.[2]

         Unitatea vie a universului este o constantă a civilizaţiei europene premoderne. Astrelor şi tuturor forţelor cereşti li se atribuiau un comportament afectiv analog celui uman. Natura –physis- „entitate reexhumată a gândirii antice”, este şi ea antropomorfizată. Lumea e concepută asemeni unei ţesături de corespondenţe secrete, de simpatii şi aversiuni oculte. Omul era văzut ca un microcosmos, corespondenţă a macrocosmosului, de unde rezultă legăturile între părţile corpului şi semnele zodiacale.[3]În acest context cunoaşterea mersului stelelor, desluşirea tainelor naturii, îi permite omului să asculte limbajul lui Dumnezeu în sânul naturii şi să acţioneze asupra ei. Astfel se poate înţelege elogiul omului magician rostit de Marsilio Ficino şi Pico Della Mirandola. Însă dincolo de cunoaşterea tainelor naturii şi instrumentarea lor în folos propriu, există şi o „magie demonică” ce înrobeşte omul puterilor rele. Renaşterea a fost o perioadă în care s-a crezut cu tărie în realitatea pactelor cu diavolul şi astfel în existenţa doctorilor Faust.[4]
       Pentru a putea  desluşi mecanismele magiei, e necesară prezentarea câtorva termeni şi concepte ce stau la baza acesteia. Pornind, pe urmele istoricului Ioan Petru Culianu,  de la ideea magiei ca „ştiinţă a imaginarului pe care-l exploreză cu mijloace care-i sunt proprii şi pe care pretinde să-l manipuleze cam după voia ei. La gradul cel mai înalt de dezvoltare, atins în opera lui Giordano Bruno, magia este o metodă de control a individului şi a maselor bazată pe o cunoaştere profundă a pulsiunilor erotice personale şi colective”[5]- se poste observa rolul fundamental al pulsiunilor erotice în practicile magice. Din filosofia greacă se desprinde ideea eros-ului ca: operaţie implicând raportul mutual suflet-lume sensibilă, asemeni activităţii senzoriale, ceea ce face ca el să fie sustras imperiului necondiţionat al sufletului; însă, pe de altă parte şi ca o consecinţă, mecanismul erotic, asemeni procesului cunoaşterii sensibile, trebuie analizat în raport cu natura pneumatică şi cu fiziologia subtilă a aparatului ce slujeşte de intermediar între suflet şi trup. Acest aparat, intermediar între suflet şi trup, este alcătuit din aceeaşi  substanţă- spiritul (pneuma)- din care  sunt făcute şi stelele, şi îndeplineşte funcţia de prim instrument (proton organon) al sufletului în relaţia sa cu trupul. Acesta oferă condiţiile necesare pentru rezolvarea contradicţiei dintre corporal şi incorporal, fiind într-atât de subtil, încât se apropie de natura imaterială a sufletului, dar totuşi este un corp ce poate intra în contact cu lumea sensibilă. Acest proton organon este situat în inimă, prin intermediul acestuia trupul deschizând sufletului o fereastră spre lume prin cele cinci organe de simţ. Sub denumirea de phantasia sau simţ intern, spiritul-pneuma transformă mesajele celor cinci simţuri în fantasme perceptibile sufletului, fiind singura metodă prin care sufletul poate înţelege. Se poate observa astfel prioritatea absolută vizualului, a fantasmei asupra cuvântului.[6]
         În Evul Mediu, iubirea e percepută adesea ca o maladie, ca o infecţie fantastică, fantasma feminină punând stăpânire pe aparatul pneumatic al îndrăgostitului, producând perturbaţii somatice. Înrudirea dintre eros şi magie este foarte strânsă, diferenţa dintre ele fiind doar una de grad. Vederea joacă un rol important în formarea fantasmei, în concepţia epocii în actul vederii „focul intern” se exteriorizează prin ochi, amestecat cu aburul pneumatic şi cu sângele subtil care a dat naştere spiritului. Acest fenomen stă la originea a două activităţi spirituale înrudite: iubirea şi deochiul. Un alt aspect esenţial în înţelegerea magiei îl reprezintă doctrina întrupării sufletului, prin aceasta demonstrându-se atât continuitatea pneumei, cât şi caracterul cosmic al oricărei activităţi spirituale. Pornind de la raportul dintre microcosom şi macrocosm se ajunge la cosmizarea omului şi antropomorfizarea universului, explicându-se legătura strânsă dintre om şi lume.[7]Această doctrină perfecţionată de neoplatonicieni, propune prin „vehicolul sufletului” explicarea legăturilor cu cosmosul. La coborârea în trup sufletul  trece prin sferele planetare îmbrăcând un înveliş care-i condiţionează existenţa pământească şi de care se eliberează după moarte, la întoarcere.[8]Acest „vehicol al sufletului” ajunge să se confunde cu aparatul pneumatic aristotelic în magia perioadei renascentiste. Prin peceţile puse de astre se înţelege, în viziunea lui Ficino, o matrice care condiţionează procesul fantastic în măsura în care cere fantasmelor receptate să se conformeze arhetipului prenatal. Acest raport condiţionează legăturile erotice şi implicit practicile magice fiind imperios necesară cunoaşterea acestor detalii astrologice.
        O altă operaţie fantastică – Arta memoriei – formează o verigă intermediară între eros şi magie, fiind vorba de o tehnică de manipulare a fantasmelor, care se fundamentează pe principiul aristotelic al precedenţei absolute a fantasmei asupra cuvântului şi al esenţei fantastice a intelectului.[9]
      Din cele spuse până aici se poate observa că întreaga forţă a magiei se fundamentează pe Eros, lucrarea magiei constând în apropierea lucrurilor prin similitudine naturală. Reiese că magia este o operaţie fantastică ce trage foloase din continuitatea dintre pneuma individuală şi pneuma universală. Giorano Bruno exploatează conceptul de magie până la ultimele-i consecinţe, considerând-o  un instrument infailibil pentru manipularea maselor, precum şi a individului uman. În acest demers devine vitală cunoaşterea „legăturilor” potrivite care-i vor permite să dispună după plac de natură şi de societatea umană. Marele instrument de manipulare, în viziunea bruniană, îl reprezintă Erosul-ceea ce iubim, de aici rezultând necesitatea cunoaşterii temeinice a dorinţelor subiectului vizat.[10]
     Magia, reprezentând o tradiţie cu trăsături unitare de o venerabilă vechime, a cărei principii şi instrumente sau perfecţionat în timp în raport cu singura „ştiinţă” exactă a timpului- astrologia, a ajuns în Renaştere mai sofisticată, plină fiind de teozofia şi antropozofia neoplatonice. Doi reprezentanţi de marcă ai Evului Mediu sunt Roger Bacon şi Albert cel Mare au influenţat magia renascentistă, ei la rândul lor fiind influenţaţi de magia arabă prin cel puţin  două opere fundamentale: Picatrix de pseudo Madjritî şi Despre raze de al-Kindî. De aici se desprind două teze importante: influenţa radiaţiilor emise de către stele, şi importanţa credinţei prealabile a operatorului care este o condiţie esenţială a reuşitei acţiunii magice.[11]
      După ce am creionat trăsăturile generale ale magiei şi categoriile cu care operează, se impune o clasificare a tipurilor de magie pentru a putea pătrunde mai adânc tainele acestei ştiinţe premoderne. Mă voi folosi de clasificarea operată de I. P. Culianu:
       Magia generală, fiind o operaţiune prin esenţă tranzitivă se împarte în:
1.Magie intersubiectivă, care presupune o identitate sau o analogie de structură pneumatică între operator şi subiect. Când acţionează asupra unui organism psihofizic dereglat, se numeşte medicină, iar dacă vizează un subiect colectiv, propunându-i o orientare generală a existenţei şi nişte reguli speciale de conduită, se confundă cu religia. Aceasta cunoaşte şi un caz special – magia intrasubiectivă – în care operatorul îşi este propriul pacient, reprezentând  propedeutica tuturor activităţilor mai avansate ale artei pneumatice. Pornind de la premisa că un magician se face, magia intrasubiectivă presupune o operaţiune spirituală de purificare a pneumei.
2.Magie extrasubiectivă, a cărei acţiune vizează fiinţele inferioare, sau care nu provine din interacţiunea pneumatică a doi subiecţi.
      În general, magia reprezintă o tehnică de manipulare a „naturii”, doar că în epoca premodernă conceptul de „natură”este mult mai larg decât cel actual, cuprinzând fiinţe noncuantificabile – de la zeii, eroii şi demonii neoplatonismului până la „fiinţele elementare”ale lui Paracelsus, din calităţile cărora magia se lăuda că trage foloase.  Determinismul natural nu admitea nici o margine de hazard, totul purtând marca riguroasă şi implacabilă a destinului, liberul arbitru fiind doar o invenţie a teologilor la care greu se putea subscrie. Însă operatorul magic, expert al determinismului natural, ştia că există breşe şi în acesta, putând introduce nişte schimbări în evenimentele universului.[12]Medicina reprezintă şi ea o ramură specială a magiei. Administrarea leacurilor şi a tratamentelor necesita o bună cunoaştere a naturii, a perioadelor astrale favorabile, precum şi rostirea a numeroase descântece – manipularea magică având loc prin sunete şi gesturi.[13]
      Magia pneumatică se constituie pornind de la principiul simpatiei pneumei universale şi are ca prim reprezentant în Renaştere pe Marsilio Ficino care prin tratatul De vita coelius comparanda îi enunţă principiile. La fel cum sufletul lumii, concentrat în Soare, iradiază în toate părţile universului prin quinta essentia – eterul sau pneuma – sufletul omului este concentrat în inimă şi pătrunde trupul prin spirit. Quinta essentia este spiritul cosmic care îndeplineşte funcţia de intermediar între sufletul şi trupul lumii, ca şi cel uman[14]
       Magia intersubiectivă pornind de la premisa că natura există pentru ca omul să dispună de ea, a fost definită de Ficino într-un mod concis şi clar: „ operaţiunile magice au ca scop obţinerea unor efecte îndepărtate prin cauze imediate, îndeosebi prin acţiunea lucrurilor inferioare asupra celor superioare care le corespund, primele servind ca momeli care îmbie în momentele prielnice”. Din această definiţie reies trei componente ale activităţii de „seducţie”magică:
1.        Prezenţele superioare acestea fiind demonii sau darurile lumii însufleţite şi ale stelelor vii. Darurile stelelor vii reprezintă proprietăţile planetelor în funcţie de poziţiile lor respective, adică „momentele prielnice”. Aici intervin necesarele cunoştinţe de astrologie, astromagia practicându-se în anumite perioade, fie că vindecă sau face rău. Cele şapte planete care guvernează existenţa pământeană au diferite calităţi şi momente în care prezenţa lor e mai puternic simţită. Dintre acestea trei – „cele trei graţii” după Ficino – sunt benigne: Soarele, Jupiter şi Venus; Marte şi Saturn sunt malefice în timp ce Mercur oscilează. Influenţa planetelor asupra părţilor trupului determină genul de leacuri astrologice necesare, după caz, farmacologia fiind una din ramurile cele mai importante ale magiei.
2.        Momelile. Ţelul magiei pneumatice a lui Ficino este îmbunătăţirea condiţiilor spirituale, fizice, psihice şi sociale ale operatorului însuşi sau ale subiectului. În acest sens se folosesc : plantele, pietrele, metalele şi diverse alte substanţe care în funcţie de poziţia planetelor în zodiac exercită o influenţă asupra spiritului teurgului sau asupra stării de sănătate a subiectului. După caz, talismanele, amuletele şi imaginile pot avea efect profilactic sau curativ. [15]
Magia demonică se foloseşte de entităţile care populau universul, numite demoni. Se împart în demoni buni, adică cei care locuiesc prin înălţimile spaţiului sublunar şi care pot aduce beneficii în zona naturii şi a existenţei sociale; şi demoni răi, cei care locuiesc aproape de pământ, din partea cărora e necesar să li se obţină cel puţin indiferenţa. Rapiditatea şi eficacitatea acţiunilor lor descreşte ierarhic.
          Cunoscând calităţile şi puterile demonilor ce pot fi invocaţi prin intermediul substanţelor naturale şi al incantaţiilor, magicienii îi pot chestiona asupra claselor de divinităţi superioare, având astfel acces la o cunoaştere superioară. Specialiştii în vrăjitorie, ai epocii premoderne, consideră că demonii sunt transsexuali, funcţionând ca sucubi faţă de bărbaţi şi ca incubi faţă de femei. De aici rezultă ravagiile pe care au puterea să le cauzeze.[16]
            Halucinogenele se dovedesc a fi unul din cele mai puternice mijloace pentru suscitarea fantasmelor, pentru a da existenţă demonilor. Utilizarea unor astfel de substanţe explică numeroasele călătorii întreprinse în timpul transei de către practicanţi, precum şi experienţele sexuale pe care pretind că le au cu demonii. A doua metodă, de data asta în totalitate artificială este a-i imagina prin procedeele mnemotehnicii. A treia împrejurare în care se manifestă demonii, de data asta fără a fi chemaţi, este maladia mentală. Astfel reiese că sursa principală a demonilor este inconştientul, capabil în anumite împrejurări să invadeze zona conştientă a subiectului. Aici se poate sesiza o diferenţă majoră între magie şi vrăjitorie: Vrăjitoria foloseşte halucinogene pentru a forţa experienţa unei realităţi diferite de cea obişnuită, pe când în magie se utilizează tehnici cu totul conştiente ca să invoce şi să comande spiritele sale auxiliare. În acest caz, inventarea unui demon este echivalentă cu intrarea sa în existenţă.[17]
          În pofida încercărilor de clasificare a formelor de magie aplicţndu-se dihotomia spiritual (natural)- demonic, sunt întâlnite numeroase forme de magie ce sunt spirituale şi demonice în acelaşi timp, lipsind astfel de consistenţă dihotomia. Între clasificările magiei din Renaştere, cea a lui Giordano Bruno pare mai interesantă. El distinge nouă categorii:
  1. sapientia.
  2. magia  naturalis (medicina, chymia).
  3. praestigiatoria.
  4. mathematica sau oculta philosophia.
  5. magia desperatorum care este demonomagia.
  6. theourgia.
  7. necromantia.
  8. maleficium.
  9. divinatio sau  prophetia.
        Primele patru tipuri de magie se folosesc de mijloace naturale, doar mathematica – preferata lui Bruno, iar următoarele se folosesc de mijloace supra sau  transnaturale. Deşi distincţia dintre magia „demonică” şi cea „spirituală” nu se susţine, ea corespunde unei vechi tradiţii. În perioada Renaşterii, distincţia se întemeia pe nevoia resimţită atât de reprezentanţii oficialităţilor cât şi de potenţialele lor victime, de a stabili o limită între ceea ce era licit şi ilicit în magie.[18]Numeroşi practicanţi ai diferitelor forme de magie veneau din rândurile clericilor, aceştia fiind cunoscători ai latinei şi ai puterilor demonice. Dintre aceştia de multe ori s-au ridicat şi persoane care au combătut prin scrierile lor magia sau astrologia, exemple emblematice fiind: Themistius, Pico Della Mirandola şi Cornelius Agrippa, în fapt fiind vorba de o atitudine duplicitară datorată împrejurărilor.[19]
            Perioada Renaşterii găzduieşte „vânătoarea de vrăjitoare”, o amplă campanie de combatere şi eradicare a vrăjitorie ce marchează debutul epocii moderne. Nu voi insista asupra acestui proces multdiscutat şi analizat, însă voi menţiona câteva aspecte pe care le consider esenţiale în încheierea acestei scurte prezentări. Renaşterea a fost o perioadă de resurecţie a ştiinţelor oculte, ţinute în frâu de raţionalismul Evului Mediu. Redescoperirea Antichităţii a implicat şi aprofundarea ştiinţelor şi învăţăturilor acesteia, în calea spre modernitate ai cărei germene rodea încet. Renaşterea găzduieşte un ocean de contradicţii, reîntoarcerea nostalgică la mitologia antichităţii fiind contemporană cu reconsiderarea creştinismului. [20]
           Vânătoarea de vrăjitoare reprezintă o expresie a profundei mutaţii a ansamblului cultural occidental între Evul Mediu şi Epoca Modernă. Apariţia doctrinei „demonologiei” la sfârşitul Evului Mediu a fost un punct cheie în procesul vânătorii de vrăjitoare. Acest proces are legătură cu închegarea statului modern, fiind parte a procesului de întărire a acestuia.[21]Moravurile, adeseori suficient de liberale ale Evului Mediu, au cedat treptat în faţa unei tendinţe moralizatoare în creştere.[22]
            Evoluţia vrăjitoriei e influenţată şi de ascensiunea treptată a importanţei lui Lucifer, a cărui prezenţă fusese discretă până prin secolul XII. Importanţa acestuia creşte în momentul în care Europa capătă mai multă coerenţă religioasă şi inventează noi sisteme politice. Vrăjitoria diabolică, aşa cum a fost ea reprimată în modul cel mai viguros cu putinţă, provine dintr-o nouă percepţie a acţiunii diabolice în această lume, implicată într-o luptă îndârjită contra ereziilor din secolul XIV.[23]Abordarea sistematică a fenomenului vrăjitoriei, asemeni unei erezii a înăsprit măsurile şi pedepsele împotriva practicilor de acest gen. Apare astfel ideea unei conspiraţii universale a vrăjitoarelor, patronată de însuşi Satan, care ameninţă societatea în ansamblul ei , fiind legată de activităţile ritualice ale sabatului. Acest element-cheie al conceptului de vrăjitorie conspiratoare, ritualul sabatului, s-a ivit din stereotipiile anterioare cu privire la deviaţiile religioase. Noţiunea de adunare de eretici a fost transferată vrăjitoarelor, ivindu-se astfel o sectă redutabilă, având aliat tocmai pe împăratul acestei lumi-Satan. Astfel că toate acuzaţiile aduse odinioară ereticilor au fost reactualizate şi aplicate vrăjitorilor.[24]
          Vrăjitoria e feminizată în această perioadă, femeia transformându-se cu uşurinţă  într-un intermediar între om şi diavol, punctul de plecare al acestei concepţii fiind păcatul strămoşesc, văzut ca sexual şi datorat slăbiciunii Evei şi capacităţii sale de ademenire. Predicile pline de zel ale călugărilor, mijloc eficace al evanghelizării începând din sec XIII, a difuzat şi inculcat în mentalităţi frica de femeie. Tiparul a întărit acest aspect, contribuind semnificativ la denigrarea şi apoi diabolizarea femeii.[25]Epoca modernă se naşte treptat din ciocnirea violentă a două lumi, a două universuri. În cele din urmă puritanismul îngust, caracteristic Reformei religioase are câştig de cauză dislocând încet mentalitatea premodernă şi instaurând domnia unei viziuni noi, rezultat al cenzurării imaginarului, al laicizării crescânde şi al pronunţării individualismului.
           Universul creaţilor artistice permite observarea transformărilor petrecute în sânul culturii occidentale pe parcursul Renaşterii. Resurecţia canoanelor antichităţii şi a întreg cortegiului mitologic şi filosofic a găsit în artă în material generos.
           Reprezentările artistice ale perioadei insistă mult asupra femeii ademenitoare, efect al răspândirii ideilor despre magia ademenitoare care face ravagii. Renaşterea simte, mai mult decât prea misticul gotic, latura feminină a societăţii şi lumii, de obicei regeneratoare şi apoi conservatoare. Aproape toate vechile zeiţe, Venus, Diana, Cibele, sunt acum prezentate în cel mai liric şi arcadic context natural, aesmeni unor promisiuni ale unui paradis recucerit. Circe, vrăjitoarea cu cărţile în mână, arătând că reîntoarcerea se desfăşoară sub semnul supremei înţelepciuni, domină natura şi fiinţele dimprejur cu formulele şi schemele kabbalei. Aceasta însă reprezintă faza „clasică”a vrăjitoriei, în cele din urmă impunându-se tendinţa opusă, creând şi sfirmând în mod definitiv imaginea vrăjitoarei urâte şi obscene şi a babei care încalecă pe mătură. Iconografia respingătoare, renascentistă, este aparent simplă, aproape schematică, într-un sens abstractă; dar totuşi componentele simbolice şi figurative sunt numeroase iar rezultatul complex.  Vrăjitoarea care încalecă pe mătură reprezintă tipul de de reprezentare cel mai vechi cunoscut în Occident, putându-se desluşi amprenta şamanismului. Un prim aport iconografic al creştinismului îl reprezintă vrăjitoarea ca simbol al luxuriei dezlănţuite, al sufletului târât de patima cea mai infamă.
              Un nou capitol al istoriei iconografice a vrăjitoarei începe la jumătatea secolului al XV-lea, prin asocierea sa conştientă cu diavolul, astfel că femeile zburătoare nu mai călăresc băţul sau mătura ci diavolul în carne şi oase, fiind considerate concubinele lui. Diavolul scoate vrăjitoria populară din registrul etnologic şi o introduce în miezul controverselor teologice, vrăjitoarea configurându-se ca un antihrist minor. Prin această asociere, soarta frumoasei vrăjitoare renascentiste  e pecetluită, putându-se observa progresiva deformare şi schimonosire a trupurilor, dezvoltarea dramatică a reprezentării obscene şi a celei mai dezgustătoare vulgarităţi. Procesul de deformare ajunge într-un ritm alert până la caricatural.[26]
              Modernitatea a adus o nouă abordare a lumii, o nouă mentalitate şi treptat o nouă sensibilitate, astfel că magia a devenit o practică discreditată, a cărei soluţii şi explicaţii nu mai au acoperire într-un univers infinit şi despiritualizat. Totuşi, multe din mecanismele magiei au găsit împlinire în societăţile moderne, teoriile bruniene asupra manipulării colectivităţii fiind uzate din plin, fapt ce denotă de multe ori superficialitatea unei societăţi care nu mai reuşeşte să-şi domine fantasmele.
           

[1] Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, Ed. Univers, Bucureşti, 1970, p.3 ; Jean Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, vol. II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 218.
[2] Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu. De la începuturile patristice până la sfârşitul secolului al XIV-lea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p.313-315.
[3] Jean Delumeau, op. cit., p. 221 ; Hermes Trimesgistos, Corpus hermeticum, Ed. Herald, Bucureşti, 2007, p. 9.
[4] Ibidem, p. 222.
[5] Ioan Petru Culianu, Eros şi Magie în Renaştere. 1484, Ed. Nemira, Bucureşti, 1994, p. 16; Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 843.
[6] Ibidem, p. 25-26.
[7] Ibidem, p. 44-59.
[8] Ioan Petru Culianu, Psihanodia, Ed. Nemira, Bucureşti, 1997, p. 101; Idem, Călătorii în lumea de dincolo, Ed. Nemira, Bucureşti, 1994, p. 202.
[9] Idem, Eros şi magie.., p. 61; Jean Delumeau, op. cit.,p. 220.
[10] Ibidem, p. 133-136.
[11] Ibidem, p. 170-176; Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, op. cit., p. 843.
[12] Ibidem, p. 162-163; 186;
[13] Richard Kieckhefer, Magia şi vrăjitoria în Europa medievală, în vol. „Magia şi vrăjitoria în Europa din Evul Mediu până azi”, coord. Robert Muchembled, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p.20.
[14] Ioan Petru Culianu, Eros şi magie..., p. 184.
[15] Ibidem, p. 196-202; Richard Kieckhefer, op. cit., p. 27; Hermes Trismegistos, op. cit., p.207-210.
[16] Ioan Petru Culianu,  Eros şi magie.., p. 203-209; Richard Kieckhefer, op. cit., p. 18.
[17] Ioan Petru Culianu,  Eros şi magie.., p. 216-219.
[18] Ibidem, p. 220-226.
[19] Richard Kieckhefer, op. cit., p.28; Ioan Petru Culianu, Eros şi magie.., p. 270.
[20] Jean Delumeau, op. cit., vol. I., p. 13; vol II, p.202-205.
[21] Robert Muchembled, Magia şi vrăjitoria în Europa din Evul Mediu până azi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 7-9.
[22] Robert Muchembled, O istorie a diavolului. Civilizaţia occidentală în secolele XII-XX, Ed. Cartier, 2002, Bucureşti p. 82; Jean Delumeau, op.cit.,vol. II, p. 154.
[23] Idem, O istorie.. , p. 31; 50.
[24] Richard Kieckhefer, op. cit., p. 36; Jean Delumeau, Frica în occident. Secolele XIV-XVII. O cetate asediată, vol. II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 266.
[25] Jean Delumeau, Civilizaţia Ren...,vol. II, p. 213; Idem,Frica în..., p. 204; 214;
[26] Eugenio Battisti, Antirenaşterea, vol.I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982, p.192-199; 202-206.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii