Treceți la conținutul principal

Scrisoare către detractorii mei - de Edit Szegedi




Facebook-ul iscă dezbateri, polemici şi luări de poziţie, nefiind doar un spaţiu de etalare şi hoinăreală cronofagă. În urma unei postări, "status" pe o pagină de Facebook, legată de maniera în care s-a desfăşurat un ghidaj pe străzile Clujului, doamna profesoară Edit Szegedi a devenit subiectul unor discuţii contradictorii. Neavând cont pe Facebook şi dorind să aducă anumite clarificări în privinţa celor petrecute şi dezbătute, a trimis pe adresa redacţiei o scrisoare deschisă.

S-a dus vestea că aş fi comis un nou act de trădare. Am avut apărători, cărora le mulţumesc şi pe această cale, mai ales că mi-au luat apărarea într-o perioadă dificilă pentru ei. Aş putea să tac şi să ignor mizeriile răspândite pe seama mea, aşa cum am fost sfătuită. Să mă bucur de amintirea Sulinei. Însă orice încercare de a-mi aminti de Sulina, de Deltă, de mare, este imediat otrăvită de amintirea contestatarului meu. N-am încotro, trebuie să fac un exerciţiu de exorcizare (dacă tot avem de-a face cu teologi). De aceea îmi voi apăra demnitatea şi îmi voi expune punctul de vedere.
Mai întâi infracţiunea de leznaţiune, vorba lui nenea Iancu: în ziua de 29 august am făcut un ghidaj pentru participanţii la o şcoală internaţională de vară. Organizatorul mi-a sugerat ideea de a face un ghidaj tematic, axat pe istoria confesională a Clujului. Propunerea mea a fost de a introduce elemente de istorie a urbanismului, adică istoria modernizării Clujului dar şi a modului în care şi-a creat diferitele identităţi, de exemplu prin toponimie. Având în vedere că ghidajul a început târziu, apoi am pierdut timp la masă (când organizez excursii, masa caldă este cina, pentru a nu pierde timp în localuri şi pentru a nu ne moleşi), n-am reuşit să prezint decât o parte infimă din ceea ce mi-am propus.

Cum participanţii s-au grăbit la gară, nu am mai intrat în biserica Sf. Mihail, nu am vorbit despre Francisc David, despre Heltai, despre structura administrativă a oraşului premodern, am trecut cu câţiva prin piaţa Muzeului, n-am văzut palatul Bánffy, nici biserica luterană, nici cea unitariană, am vorbit doar despre, fără să vedem biserica Bob, n-am văzut Muzeul de Etnografie, n-am vorbit despre saşi, despre polonezi, despre romi, abia i-am amintit pe evrei. Acuzaţia că i-aş fi ignorat pe români a venit după ce prezentasem Casa Universitarilor (Colegiul Academic) şi grupul statuar Şcoala Ardeleană. Dar desigur, nu poate fi român un arhitect care prefera modernismul şi funcţionalismul. Iar cine se ia la trântă cu legionarii, nişte creştini blajini şi non-violenţi, practicanţi ai iubirii necondiţionate a aproapelui indiferent de rasă şi religie, evident, nu poate face parte din naţiunea română! Iar Şcoala Ardeleană a fost o adunătură de papistaşi, iar Piuariu-Molnar, singurul ortodox din acest grup de intelectuali, a fost, ptiu drace! mason, căsătorit cu o săsoaică şi membru al societăţii pentru cultivarea limbii maghiare a lui Aranka. N-am fost acuzată că aş fi uitat Grädina Botanică, dar Borza a fost papistaş, deci poate fi ignorat. Dacă aş fi avut timp, ne-am fi dus să vedem vechea biserică ortodoxă – însă, biserica aceasta a fost construită de Compania Greacă. Nu există „vechi biserici româneşti“ la Cluj, există una singură, biserica Bob. Horribile dictu, greco-catolică.
Prezenţa românească la Cluj este legată de biserica greco-catolică şi este exprimată de arhitectura modernă. Casa Universitarilor reprezintă cultura română la fel de legitim ca şi catedrala ortodoxă. Că nu i se vede românitatea? Identitatea românească se poate manifesta în diferite chipuri. Bisericile ortodoxe în stil (neo)bizantin sunt doar o faţetă şi nu neapărat cea mai interesantă a culturii române. Da, biserici ortodoxe au fost construite în stiluri şi din materiale diferite, da, la construcţia şi zugrăvirea bisericilor au participat şi meşteri catolici şi protestanţi. Unde-i problema? Reducţionismul practicat începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci când bisericile ortodoxe erau construite musai în stil neobizantin aminteşte de impunerea stilului neo-maur pentru sinagogile construite după 1850, cu deosebirea că evreii au reuşit să depăşească această atitudine paseistă.
Da, ghidajul meu i-a nemulţumit pe naţionalişti. Dacă micul inchizitor ar fi fost atent, şi-ar fi dat seama că  i-aş fi nemulţumit în aceeaşi măsură pe naţionaliştii maghiari care nu vor să audă de artificialitatea toponimiei urbane introdusă la Cluj în 1898 şi nici că universitatea Francisc Iosif a fost o instituţie cu un scop politic precis. Şi mulţi nu vor să audă că oraşul comoară era in secolul al XIX-lea un oraş sărac. În acest oraş cu puţine resurse, cu o burghezie anemică (mai mult funcţionari şi profesori), românii reprezentau o minoritate slabă numeric şi economic. Nu este invenţia mea şi nici nu sunt vinovată pentru această situaţie.
Da, corifeii mişcărilor naţionale din Europa avuseseră adeseori probleme cu propria lor limbă maternă. Se întâmpla chiar să n-o vorbească. Şi, da, ei reuşeau să deosebească activitatea politică de cea ştiinţifică şi de viaţa privată. Mulţi trăiau în căsnicii mixte şi acasă vorbeau alte limbi, nu cea pe care o apărau. Oricât de aprigă ar fi fost lupta politică, în viaţa cotidiană şi în comunitatea ştiinţifică practicau forme civilizate de comportament. Nu ştiu dacă exista în Transilvania secolului al XIX-lea vreo asociaţie din care să nu fi făcut parte Bariţiu. Jakab Elek, autorul singurei istorii cât de cât utilizabile a Clujului, dealtfel un autor naţional-liberal, fusese ales de ASTRA membru de onoare. Faptul că Avram Iancu vorbea o română greoaie nu înseamnă că nu se simţea român. Dar, la ce să mă aştept de la cineva care n-ar suporta o eventuală origine neromânească (evreiască!) a lui Avram Iancu? Această tresărire este cu atât mai stranie cu cât vine de la un absolvent de teologie. Oare cum suportă evreitatea lui Iisus Hristos?
Nu cred că un asemenea reducţionism mai poate fi numit creştinism. Este mai degrabă un confesionalism de cea mai joasă speţă, înrudit cu fundamentalismul talibanilor. Indiferent ce aş fi zis, tot ar fi fost greşit. Şi dacă aş fi vorbit despre nuferii din Grădina Botanică, tot ar fi „tezele lui Roller“, acest „reductio ad Hitlerum“ al naţionaliştilor.
Într-un fel mi-e milă de asemenea oameni. Dacă aş fi vrut să fac un ghidaj „antiromânesc“, aş fi avut material destul, funarisme şi ante-şi postfunarisme: hidoşenia de pe Eroilor, numită biserica ortodoxă Schimbarea la Faţă,  pentru care au fost sacrificate case de patrimoniu, deoarece administraţia locală şi până la urmă statul român au cedat în faţa unui mizerabil şantaj politico-ecleziastic; apoi monumentul lui Avram Iancu, considerat cel mai urât monument din România (!) – este drept, la foto-finish cu „rahatul pe băţ“ din Bucureşti; monumentul Soldatului necunoscut ( numit şi Alba ca Zăpada sau Tanti cu ţiţi); monumentul Memorandiştilor, numit şi „ghilotina“ sau cel mai mare monument pentru McDonald’s; plăcuţele idioate, căci altfel n-ai cum să le numeşti; monumentul lui Mihai Viteazul, urât şi neîngrijit; Mănăşturul şi Mărăştiul. Numele de Cluj-Napoca, sinteză a ideilor de extrema stângă şi de extremă dreaptă şi una din expresiile permanenţei naţional-comunismului; stema oraşului care, pentru a folosi un vanghelism, nu este.
Dacă cele două cartiere pot fi evitate,  celelalte realizări îţi ies în faţă, de vrei sau nu vrei. Pentru mine însă toate aceste hidoşenii sunt nişte acnee pe o faţă altfel frumuşică. N-or fi plăcute, dar până la urmă le poţi ignora. Dar ce te faci, când percepi întreaga faţă ca fiind ostilă? Nu aş vrea să fiu în pielea contestatarului meu, înconjurat de un oraş care să-ţi amintească mereu de ceea ce urăşti mai mult.



Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii