Zalăul văzut de un venetic

Prima dată am trecut Meseșul anul trecut, prin martie. Făceam teren prin Sălaj împreună cu un coleg antropolog. Drumul ce șerpuiește în jos dinspre Meseș oferă o panoramă largă asupra orașului, iar noaptea luminile orașului împrăștiat în vale îți dau impresia că ai de-a face cu o urbe mult mai mare decât este. Impresia se spulberă repede și dacă ești un călător-privitor grăbit și cumva superficial sau pur și simplu iremediabil marcat de farmecul marilor aglomerații urbane, e foarte probabil să nu înțelegi nimic din orașul ăsta, să-l înghesui în larga categorie a orășelelor ce s-au scufundat în anii dezindustrializării postcomuniste.

Drumul ce vine dinspre Cluj ne-a aruncat drept în centrul istoric al orașului, așa că am început să-mi rotesc privirile în jur, la cele câteva clădiri mai bătrânești din jurul intersecției. De multe ori când petrec câteva zile în astfel de orășele, în țară sau afară, mă întreb cum ar fi să trăiesc acolo, unde mi-ar plăcea să-mi beau cafeau, pe unde m-aș plimba, ce aș putea face etc. Și cad într-un fel de reverie limitată, depistând fragmente de oraș care-mi intră la suflet. Însă în cazul Zalăului, această scurtă reverie a fost repede dublată de o întrebare care a început să-mi clocească în minte. „Cum poate trăi cineva aici?”

Apoi m-am mutat aici, cu munca și am ajuns nu numai să înțeleg cum poate cineva trăi aici, ci să și experimentez pe propria piele și minte. Ba chiar să încep să dezvolt un fel de afecțiune bizară față de această așezare pe care am senzația că am prins-o într-o fază intermediară, un stagiu în care se amestecă dezindustrializarea cu reindustrializarea, depopularea cu repopularea parțială, afacerismul local cu cel transnațional, dezvoltarea imobiliară cu părăginirea unor vechi edificii și blocuri de locuințe. Și asta- conferă un farmec aparte.

 Zalăul e plin de plăcintării, la tot pasul. Mult mai multe decît covrigăriile. În gară, în centru, prin cartiere. Plăcintării peste tot, într-o concurență (uneori simbioză) cu fast-foodurile, așa că dimineața în drum spre muncă mă opresc să-mi iau câte o plăcintă pe vatră și să trag o ocheadă la forfota din interiorul plăcintăriei. Bulevardul central e plin de magazine și magazinașe, cu de toate. E plin de jucării și articole de papetărie, dar mai ales de magazine de haine și încălțări. Multe și mici. Unele cu iz de magazin chinezesc sau tarabă acoperită, altele cu un strat de glam trădând un efort de imitație a marilor branduri și lanțuri de magazine. Într-unele se amestecă jucăriile cu hainele, într-altele articolele de pescuit cu hainele și papucii. Printre ele, frizerii, câte un coafor, un club al pensionarilor, reprezentanțe ale companiilor de telefonie mobilă, sedii de bănci, farmacii și nelipsitele săli de jocuri de noroc. La răscrucea bulevardului principal (M. Viteazu) cu strada Simion Bărnuțiu, tronează părăginit, la parterul unui bloc de zece etaje, vechiul Cinema Scala, dând iluzia celor care tranzitează orașul că ar fi funcțional. Nu e. Acolo funcționează doar o sală mare de jocuri de noroc, un magazin de haine și lenjerie intimă, iar la etaj, un bar de rockeri unde în weekenduri sunt regulat concerte de metale grele și foarte grele. Mai ales foarte grele.

Dar nu numai bulevardul e încărcat de astfel de magazinașe. Arterele principale ale cartierelor sunt de asemenea pline de magazine, localuri, farmacii și... săli de jocuri de noroc. Aproape toate blocurile au la parter câte ceva. Găsești de toate pe astfel de străzi și dimineața vezi o mulțime de angajați și angajate servind cafeaua și trăgând din țigară la intrarea în punctul de lucru. În special lume tânără.

În pofida clișeului cu Zalăul construit pe o singură stradă, orașul e mult mai întins decât îți dă senzația traversarea lui. Străzi care te duc printre blocuri, spre zone de case și iar blocuri, instituții răsfirate în alte locuri decât centrul orașului și destul de multe spații verzi. Spre nord, cum mergi spre Satu-Mare, ajungi în zona industrială și post-industrială. La bulevard vezi granzii industriei contemporane, coabitând cu urme de industrie socialistă și afișând clădiri moderne, în contrast profund cu hardughiile golite, rămase din anii vechiului regim. În spate, pe deal, sunt cartiere de blocuri construite pentru miile de muncitori care cândva au migrat înspre Zalău din ruralul învecinat, atrași de munca la Armătura, Silcotub și alte fabrici. Azi, urmașii lor, câți au mai rămas în acele blocuri, se împart între străinătate și munca la companiile care au luat locul vechilor industrii, ținând în viață orașul care începuse să se depopuleze dramatic la finalul primului deceniu postcomunist.

Până la reorganizarea teritorială din 1958, Zalăul era un târgușor predominant maghiar, cam de aceeași dimensiune demografică cu Șimleul Silvaniei și Jiboul. Propulsarea la statutul de reședință de județ a determinat transformarea accelerată a orașului, prin industrializare și construirea câtorva cartiere de blocuri. De la un orășel de 15 144 de locuitori în 1966, Zalăul ajunge la o populație de 68 404 în 1992, peste 71 000 de locuitori în 1996, pentru ca apoi să înceapă depopularea și să ajungă la 62 927 în 2002 și 56 202 în 2011. Deschiderea granițelor în contextul pre-aderării și aderării la UE, dublată de anii austerității din contextul ultimei crize economice, au marcat din plin acest oraș și ruralul limitrof iar în prezent ne pregătim pentru o altă transformare a orașului. Se pregătește construcția unui mall în locul fostei fabrici Armătura. Mai precis, în locul unei părți din imensa hardughie în care în prezent mai funcționează ceva secții și mai lucrează o mână de oameni.

Deși marii retaileri sunt prezenți de ani buni aici, în centru și pe cartiere, măturând în parte micile magazine și restrângând semnificativ piețele agro-alimentare, deși există ceva centru comercial cu mai multe branduri, un mall în adevăratul sens al cuvântului, nu există. Pentru asta zălăuanii trebuie să meargă la Cluj. Vine mall-ul și marchează ieșirea Zalăului din minoratul capitalist, aducând un spațiu care va recentra (cel puțin parțial) viața orașului, mutând-o spre zona industrială. Vine mall-ul și aduce marile branduri, cinema (orice mall serios are și cinema), magazine și magazinașe de tot felul, astfel că o bună parte din magazinașele de la parterele blocurilor din centru și de pe arterele principale ale cartierelor vor dispărea, lăsând spațiile de închiriat pentru alte inițiative antreprenoriale. Vine mall-ul și o parte bună din forfota generată de aceste magazine se va muta în altă parte, dând o altă imagine și atmosferă orașului.