vineri, 23 septembrie 2016

De ce nu votez toamna asta

©  Laurențiu Ridiche 
În prag de campanie electorală spațiul public autohton freamătă buimac prins simultan sub o teribilă ocupație și într-o stearpă revoltă. Douămiișașipele, după umila-mi părere de trăitor între aceste hotare și observator activ al bîlciului public numit viață politică și activism civic, a scos la iveală prin scandaluri precum HexiPharma și recenta epidemie de rujeolă, complexele consecințe ale unor politici și strategii guvernamentale care au urmărit reformarea sistemului public de sănătate prin austeritate, externalizări de servicii, comasări și îmbrîncituri fățișe sau discrete înspre privatizarea totală sau parțială. Aflați de ceva vreme cu hălci bune din sistemul public de sănătate (în special a resurselor bugetare) în brațele unor privați și a interpușilor acestora deghizați în tehnocrați sau în experți de partid, undeva la mijloc între faliment și privatizare, am putut întrezări proporțile dezastrului rezultat și fundătura pe care se pășește tot mai hotărît. Au început să apară și morți care nu mai pot fi ascunși în acte și statistici îndulcite, fie că vorbim de victimele infecțiilor intraspitalicești post-Colectiv, fie de recenții copii decedați din cauza nevaccinării. Mormanele de cadavre – în special bătrîni și betegi săraci și/sau drogați/alcoolici – rezultați din cauza accesului dificil sau quasi imposibil la un tratament sau intervenții medicale, nu prea avem cum să-I cuantificăm deocamdată. Nu prea avem cum vedea un raport medical dedicat unei babe care a murit pentru că a ajuns după cîteva ore pe mîinile vreunui specialist la vreun spital (datorită comasării și lipsei de personal), care să spună că e altceva decît o moarte firească pentru vîrsta acesteia și pentru stadiul de neîngrijire. Că doar n-or spune că s-a născut într-un loc și mediu greșit sau că o banală resuscitare/injecție făcută mai devreme ar fi putut-o salva. Mai are rost să vorbim de cei morți datorită dependenței de droguri, lăsați cu tot mai puține posibilități de acces la un tratament și îngrijire în vederea dezintoxicării? De bătrînii răpuși de banale viroze și gripe datorate somnului pe stradă în timp de iarnă (în urma evacuării din fostele case naționalizate); de bolnavii mintal ascunși prin ospiciile țării, uciși de lipsa de îngrijire sau de experimente medicale coordonate de medici în parteneriat cu companii farmaceutice private? Acești învinși ai unei tranziții către nicăieri n-au dreptul de a fi contabilizați în registrul pierderilor datorate unor decizii politice, economice și sociale rezultate din strategiile de eficientizare și creștere a gradului de competitivitate a României elaborate de armate de experți indigeni și din afară. Rareori cînd sunt incluși, cu condescendență și întristări palide, în categoria victimelor colaterale, se găsesc fie cauze abstracte, fie țapi ispășitori de strînsură.

După cum s-a putut vedea și în cazul epidemiei de rujeolă, responsabilii din sistemul de sănătate aruncă vina pe fel de fel de țăcăniți dezlănțuiți în online, omițînd lipsurile profunde din sistemul de sănătate, atît în materie de medicamente, vaccinuri, personal și infrastructură, cît și în materie de strategie realmente centrată pe pacienți, indiferent de venit și mediu, și nu pe profit. Crizele de acest gen nu sunt folosite pentru a reevalua deciziile și strategiile trecute, ci pentru a împinge, într-un mod cît se poate de pervers, și mai mult în direcția privatizării și/sau restrîngerii sistemului public de sănătate. Corbii profitului croncăne doct și documentat despre vina corupților din spitale și management-ul de stat prost, creionînd planuri de reformă în care accesul la tratamente și spitale devine un serviciu (a cărui calitate crește în funcție de capacitatea de plată) și nu un drept garantat de constituție.
Dar să ieșim din zona asta a lamentațiilor pe marginea gropii comune și să intrăm în arena luptelor politice, atît de legate de discuția precedentă, oricît și-ar dori unii să facă politici publice fără politică și ideologii. Sînt deja doișpe ani de cînd avem alegeri în care tema anticorupției ocupă trufașă scena, expulzînd fie la margine, fie în afara scenei publice teme de interes general, în pofida unei rupturi tot mai mari față de realitatea din teritoriu și a durerilor celor din afara păturilor „active” (adică mai bine de 70% din populație). De aproximativ doișpe ani avem o luptă anticorupție cruntă, cu intensificări și reorientări în ultimii ani, dar tunurile publice cu bani publici, privatizări neprofitabile și cedări quasi gratuite de resurse naturale și infrastructură publică continuă într-un mod care nu poate fi ascuns de zgomotul cătușelor și de circurile uniforme din platourile de televiziune sau din gazetele mainstream. Și-aici ajung la ocupația și stearpa revoltă menționată în debutul acestui material. Scena publică e ocupată de un discurs pro-biznis, pro-privatizare, anti-săraci (denumiți leneși) și anti-corupție, fie că vorbim de partide politice, gazete sau o bună parte a societății civile. Iar revolta stearpă vizează furia îndreptată înspre anumite personaje politice respingătoare (gen Oprea, Ponta, Dragnea, Tăriceanu, pe alocuri și Băsescu), în siajul unei cruciade anticorupție care ocolește corupătorii (mai ales atunci cînd e vorba de nume mari sau multinaționale) și nu prea recuperează prejudiciile create de aceștia (de multe ori cumulînd sume imense în raport cu șpăgile plătite). Restul de probleme sunt vizibile ocazional, iar de multe ori sunt instrumentate tot în sensul accentuării direcțiilor menționate sau pentru a ilustra relele ce pot fi legate de vreun politician odios. Revendicări legitime și banale precum dreptul la educație și sănătate gratuite, la locuință sau la condiții decente de muncă și salarizare te plasează instant în categoria populiștilor sau extremiștilor de stînga. A pretinde ca importante pentru o viitoare guvernare probleme care sunt în afara intereselor, durerilor și curiozității trufașei clase de mijloc și a trompetelor acesteia, te fac fie iresponsabil și lipsit de realism, fie vîndut pesedeului, fanatic antenist și susținător al celor care sunt frîni în calea modernizării și civilizării României (bătrîni, o bună parte din țărani, romi, săraci și analfabeți/semi-analfabeți).
Acest fapt se poate observa și în modul în care partidele politice, mai vechi sau mai recente, se poziționează toate cu entuziasm într-un concert comun pro-biznis (unii cu preferințe recente către capitalul intern), visînd la o plantație, pardon, Românie cît mai competitivă, ocolind însă discuții serioase pe teme precum privatizările frauduloase și/sau urmate de nerespectarea de către investitor a angajamentelor asumate, inegalitățile crescînde, optimizările fiscale la care recurg multe companii pentru a evita plata taxelor, menționatul sistem public de sănătate, sistemul public de învățămînt ale cărui fose septice înghit anual copii, pungile de sărăcie lucie de pe cuprinsul țării și lista ar putea continua. Și asta arată, cel puțin, faptul că într-o mare măsură, populația care nu contează, care oricum nu înțelege dar care suportă în diferite grade consecințele politicilor și diferitelor măsuri, este ignorată, mesajele politice fiind împinse înspre aceleași straturi educate și active, îndobitocite integral sau partial de mistica antreprenoriatului și oficiante voluntare ale liturghiilor publice specifice cultului free-market și trickle-down economy. La care, evident, se alătură zona biznis, mai mică sau mai mare, care iese în față doar cînd e cazul, fie direct, fie prin personalul detașat prin ministere.
© Internship Guvernul României
În final, îmi permit să formulez cîteva observații, poate un pic cam tăioase și exagerate, fundamentate pe discuții și contacte recente cu oameni educați din rîndul tinerilor activi și tot mai angajați politic și/sau civic, care nu doar că pot fi încadrați grupului țintă pentru care sunt trimise în spațiul public mesaje politice, ci în multe cazuri fac parte și dintre indignații care vor să schimbe ceva. Indiferent în jurul căror formațiuni politice sau organizații ar vegeta, indiferent c-au studii în afară și/sau înăutru și stagii prin organizații de top, instituții de stat sau europene, un mare procent dintre cei cu care direct sau mai puțin direct am avut contact sunt înspăimîntător de rupți de realitatea de dincolo de cercurile lor sociale și culturale și incredibil de fanatizați în direcția competitivității și a unei rînduieli capitaliste de-a dreptul sălbatice și cu accente fasciste pe alocuri. Politicoși și versați în limbajul libertăților civile și al responsabilității individuale, visează politici centrate doar pe interesele și ambițiile lor, inclusiv un paradoxal stat minimal în structurile de conducere ale căruia să lucreze, dereglementări și eficientizări, și văd preponderent parazitism în mai tot ce înseamnă sărăcie și excluziune socială, iar în afară de bunicii lor și încă cîțiva bătrîni simpatici, masa amorfă de bătrîni pensionari „care votează pesedeul” și cer dreptul la o moarte cît de cît demnă, sunt un balastru care poate stîrni cel mult o combinație de milă și dispreț. Mulți dintre ei alcătuiesc o generație care consideră că i se cuvine tot, care vrea să construiască în grabă o Românie distopică, în care învinșii jocului economic, politic și social să fie, dacă nu linșați – că nu e civilizat și în acord cu valorile europene -, decuplați de la orice formă de venit public și izolați undeva în mizeria lor, pentru a nu polua în vreun fel România/orașul lor. Sunt necruțători, animați mai degrabă de idealuri abstracte, principii și simboluri precum Cumințenia Pămîntului, și mai puțin, spre deloc de necazurile „rataților” și perdanților. Rareori darwinismul social, botezat glossy, a mai avut așa aderență și rareori propaganda economico-politică a mai dus la așa colonizare și autocolonizare. Hălci întregi din populația României sunt supuse unui proces teribil de rasializare și stereotipizare, datorită fie apetitului/atașamentului lor față de un anumit tip de religiozitate (considerat retrograd, semn al lipsei de civilizare și iraționalului), fie datorită etniei (romii), rezidenței rurale, sărăciei (datorată, desigur, unui management existential prost) și lipsei de educație. Clișeul asocierii dintre sărăcie și consum de alcool, mai ales în anumite zone rurale, este omniprezent în discursul care justifică/clamează tăierile de ajutoare sociale și punerea la muncă a paraziților, într-o abordare ce e mai interesată de necazurile și posibilitățile angajatorului, decît de foametea sau condițiile de locuire ale amărîtului asistat social. În concluzie, cele mai bune strategii anti-sărăcie le fac băutorii de wiskey și băuturi fine, iar a pretinde politici care să fie pentru toți cetățenii, nu doar pentru cei care merită, e fie idealism, fie extremism.


Comentarii

Translate this blog