Treceți la conținutul principal

Scurte lămuriri pe marginea unei dispute - Ovidiu Țichindeleanu

Revin pe acest site fiindcă am fost sesizat in mod repetat despre nişte comentarii ale lui Alex Cistelecan care au generat indignare şi chiar furie, cam dincolo de limite acceptabile. Iată de pildă:
Alex Cistelecan just for the record: „n-am nimic cu scoala voastra de vara de la telciu. din partea mea faceti ce vreti - sezatori de goblenuri sau terapie de grup, ce va pica mai bine. dar nu va mai amagiti ca faceti teorie/filosofie.”
Alex Cistelecan: „dude, eu mi-am exprimat deja criticile fata de gandirea decoloniala, nu stiu ce alte discutii mai vrei. mi le-am expus si n-ati fost in stare sa veniti cu nici un raspuns decent, decat sa ma faceti eurocentrist (previzibil, but that was not the point) si sa va plangeti ca tonul meu nu-i destul de reverential. o fi el ironic dar pana acum sunt primul de pe la noi care a luat - sau a incercat sa ia - in serios paradigma cu pricina fara sa faca parte din ea. cat priveste obiectia mea de fond, ca e un idealism incoerent, parea sa cam fie acceptata. deci despre ce sa mai vorbim? cu telciu n-am nimic, decat ce am cu 'teoria' decoloniala. altfel imi inchipui ca o fi o tabara destul de simpatica pentru cine n-are bunici la tara.”
Să nu ne ascundem după degete: glumiţele din asemenea comentarii nu sînt doar “ironii”, ci puncteaza un fel de discurs al resentimentului, cu atît mai bizar cu cît atacă una din puţinele instituţii noi de cultură nonhegemonică, Şcoala de Vară de la Telciu, una care abia a apărut. Sub pretextul glumiţelor, sînt avansate delegitimări de ansamblu şi insulte. Asemenea gesturi genereaza furie. Şi nu orice fel de insulte, ci din cele de delegitimare, care fac parte, după cum am arătat în răspunsul meu la critica lui Alex, dintr-un anumit gen cultural, istoric: al conştiinţei “albe” a celui educat în ideea că el întrupează raţiunea/teoria, şi care se întîlneşte cu o diferenţă nonoccidentală/nonoccidentalistă contestatară. (Tereza Maria Diaz Nerio a numit, de pildă, acest gen cultural “rîsul genocidal al albului”; contextul nostru e însă, să zicem, mai uşurel). Şi iată: în continuarea criticii sale despre gîndirea decolonială ca “idealism incoerent” (teorie slabă etc.) , în comentariile despre Şcoala de vară, Alex simte nevoia să continue să spună: voi de fapt nu gîndiţi (citez: “nu va mai amagiti ca faceti teorie/filosofie”).
De ce? Care e necesitatea unei asemenea delegitimări, nechemate? Iar judecata orală a lui Alex se integrează într-o atitudine consistentă generală: în replica mea am încercat să arăt că, în articolul său, Alex folosea inclusiv acuza previzibilă a rasismului inversat (“decolonialii” sînt acuzaţi că îi “exotizează” pe occidentali) - care e prima reacţie a “conştiinţei albe” la resimţirea personală – dar la nivelul egoului individual - a implicării într-o lume rasializată. Iar faptul că, în interpretarea sa, a trecut complet pe lîngă principalul punct de pornire al gîndirii decoloniale, violenţa reală a modernităţii coloniale, reţinînd doar o luptă abstractă între teorii despre ideologii, arată tocmai cît de profundă poate fi fetişizarea raţionalităţii nelocalizate şi dezîncarnate. Încă o dată: nu e vorba de rasism aici, ci de un eurocentrism pronunţat din dorinţa de apărare a părţii critice, emancipatoare, a modernităţii occidentale. Acum, dacă e să vorbim de teorie şi deficienţele sale, lectura a 3-4 surse nu justifică asemenea judecăţi “filosofice” pronunţate despre o paradigmă întreagă (care include deja articularea unor diferenţe interne enorme); mai mult, hermeneutica lui Alex rămîne monotopică; şi încă mai greu de justificat, la nivel teoretic, e faptul că articolul său ignoră cu desăvîrşire un corp teoretic local şi regional de raportare locală la teoria critică decolonială - inclusiv la intersecţie cu gîndirea marxistă! - care s-a dezvoltat autonom şi e cît de cît semnificativ.
În ce mă priveşte, cred că am refutat la momentul respectiv interpretarea sa teoretică punct cu punct, dar în moduri care acceptă limbajul său (ceea ce mi-a fost reproşat) şi care deschid la dezbatere: gîndirea decolonială nu e un idealism, ci un materialism istoric revizuit (atenţie aici la confundarea planurilor politice şi epistemice!); nu goleşte de negativitate conceptele critice occidentale, ci vine cu propriile negaţii, care sînt, după cum s-a văzut, ininteligibile pentru stînga eurocentrică; nu înlocuieşte “clasa” cu rasa – aici se evidenţiază o neînţelegere semnificativă a conceptului de rasă, dar care necesită discuţii ulterioare etc.; apoi: instrumentele filosofiei occidentale nu ajung pentru înţelegerea filosofiei nonoccidentale; tradiţia critică occidentală nu “acoperă” direcţiile de critică a modernităţii capitalist-coloniale din tradiţii critice nonoccidentale; puterea necesară, în contextul nostru, a mişcării decoloniale de a respinge atît etno-naţionalismul, cît şi capitalismul; importanţa conceperii tranziţiei ca o colonizare, în sens literal, nu metaforic, etc; toate aceste puncte necesită discuţii suplimentare. (Şi apropo, a fost inclusă replica mea în numărul Vatra care a reluat discuţia din CriticAtac, sau o parte a discutiei? Nu am mai primit niciun semn după invitaţia lui Alex.)
Cît despre calificarea poziţionalităţii sale ca eurocentrism, problema nu e dacă era previzibilă, ci dacă e adevărată – iar Alex şi-a afirmat singur eurocentrismul! Mai mult, nu e vorba aici de o acuză, fiindcă am încercat să desluşesc, la nivel epistemic, care sînt tipurile specifice ale centrării şi neînţelegerii în cauză, nu să vorbesc despre ceva ca neînţelegerea totală (eurocentrismul lui Alex Cistelecan e foarte diferit de cel al unor critici europenişti de dreapta, de pildă, pe care l-am criticat cu alte ocazii). În acelaşi sens, am încercat să (re)găsesc şi punctele comune: critica imperialismului şi capitalismului; riscul culturalismului şi al istorismului; supralicitarea revoluţiei, etc.
Poate că obişnuinţa educată de a fi vocea raţiunii sau un efect al primului marxism e ceea ce l-a făcut pe Alex să se ducă singur înspre extreme care nu îi sînt caracteristice în alte contexte; dincolo de mici meciuri personale şi o încrîncenare a egoului rănit, nu văd de ce ar continua pe acelaşi drum. Că e vorba de un ego rănit o confirmă chiar el, indirect: “sunt primul de pe la noi care a luat - sau a incercat sa ia - in serios paradigma cu pricina fara sa faca parte din ea”. O nu, Alex nu e nici primul, nici singurul, decît din propria-i perspectivă. Însă fără îndoială a luat paradigma în serios prin munca de lectură pe care a făcut-o, iar pentru asta îl apreciez. Nu mă pot face însă că nu observ gesturile de delegitimare, chiar dacă accept că iesirile resentimentare ocazionale sînt recurente în interiorul stîngii, în contextul unei hegemonii prelungite şi fără sfîrşit aparent a dreptelor.
Sînt convins că dialogul va continua, şi rămîn deschis. Şcoala de la Telciu şi cititorii lui Mignolo continuă să crească, indiferent de dezbaterea aceasta, dar poate că vor creşte şi ca urmare a acestui dialog.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii