Filosofie în roșu

            Când vine vorba de aducerea bunăstării în lumea de jos, mulți filosofi s-arată. Cam așa s-a întâmplat și în vremurile în care Rusia a roșit. Este un fapt constant reamintit astăzi că filosofia sovietelor se trage din Marx și Engels prin fiul lor Lenin, dar mai puțin familiar este faptul că la un moment dat și Stalin și-a găsit chemarea înspre cea mai înaltă dintre preocupările spiritului (deși s-ar crede că nu l-a invitat nimeni). Doar astfel putea și el să fie exponat al unei galerii trans-istorice care include cârmaci luminați precum Marc Aureliu, Matei Corvin sau Frederic Prusacul. În epoca post-Lenin, filosofia sovietică a fost dominată de două figuri: Abram Deborin (reprezentând tabăra dialecticienilor) și Nikolai Bukharin (figura principală a mecaniciștilor). Pe parcursul anilor 20 cele două tabere au fost într-o continuă competiție, dar în final mecaniciștii au pierdut și aceasta pentru că dialecticienii și-au făcut upgrade doctrinar atât în teorie (e.g. proptindu-și constructele teoretice pe teoria relativității, mecanica cuantică etc.), cât și în practică (e.g. pile în aparatul de stat etc.). În 1929 mecanicismul a fost afurisit în mod oficial întrucât submina dogma materialist dialectică.

Sursă: https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/236x/3a/ba/04/3aba04b994645e538b3d6bcd85a3c70e.jpg

În acest context, Stalin a fost cât se poate de hotărât să studieze în amănunt filosofia, iar pentru aceasta l-a desemnat ca tutore pe filosoful Jan Sten, reprezentant de seamă al echipei dialecticienilor. Acesta din urmă trebuia să-l inițieze pe Stalin în misteriile dialecticii, iar programul urma să includă studiul idealiștilor germani, în special Hegel cu a sa Fenomenologie a spiritului, care urma să fie citită alături de Capitalul lui Marx. Întâlnirile se desfășurau de două ori pe săptămână și aduceau față în față un maestru din ce în ce mai epuizat de efortul depus și un discipol care întrerupea expunerea cu întrebări de tipul „ce uz au toate aceste prostii în practică?” sau „ce legătură au acestea cu lupta de clasă?”. După o perioadă de aproximativ trei ani lecțiile au luat sfârșit (cca. 1925-1928), Stalin rămânând cu impresii negative vizavi de idealismul german, ceea ce, desigur, nu i-a pus frâie sentimentului că ar fi un adevărat filosof. Astfel, în 1930, îl găsim pe generalisim în fața unei alese asistențe, unde filosofa cu secera, ciocanul, lopata și ce-i mai venea la mână, arătând cât de multe învățase de la Sten:

            „Întregul morman de bălegar care s-a acumulat în filosofie și științele sociale trebuie  să-l întoarcem cu susul în jos și să-l săpăm din nou. Orice este scris de grupul Deborin trebuie zdrobit. Sten și Karev pot fi aruncați. Sten se dă mare mult, dar este doar un învățăcel al lui Karev. Sten este un tembel disperat. Tot ceea ce poate face e să vorbească. Karev are un cap buhav și se plimbă țanțoș împrejur ca o bășică umflată. În opinia mea, Deborin este o cauză pierdută, dar ar trebui să rămână editor al revistei ca să avem pe cine bate. Colegiul de redacție va avea două fronturi, dar vom avea majoritatea.” (Glover 2001, p. 279)

            Cum nu se putea altfel în cadrul unor asemenea întâlniri, s-au adresat întrebări din partea celor adunați întru adăpare din înțelepciunea sa: „Pe ce anume din filosofie trebuie institutul de filosofi să se concentreze?”

            „A bate, acesta este punctul principal. A bate pe toate fronturile și unde nu a existat bătaie înainte. Deboriții îl văd pe Hegel ca pe un idol. Plekhanov trebuie demascat. Întotdeauna l-a privit de sus pe Lenin. Nici chiar Engels nu a avut întotdeauna dreptate...” (Glover 2001, p. 280)

            … and so on and so on... Rezultatele nu s-au lăsat mult așteptate. În iunie 1937 Jan Sten, în calitatea sa de șef al „idealiștilor menșevici”, în închisoarea Lefortovo, este delegat să vadă cum stă treaba cu lupta de clasă și cu dialectica-n lumea de dincolo (un alt filosof, mecanicistul Bukharin, este și el executat în luna martie a următorului an). În aceeași perioadă articolul lui Jan Sten despre materialismul dialectic, apărut în Enciclopedia sovietică își schimbă creatorul, autorul adoptiv în acest caz fiind Mark B. Mitin. Stalin a produs la rândul său o importantă operă filosofică, cum ar fi de pildă marea capodoperă Materialismul istoric și dialectic (1938), care, în ciuda celor spuse de gurile rele, este foarte originală, gradul de originalitate fiind direct proporțional cu frica respectul față de marele conductor.

Sursă: http://i.imgur.com/8CItM45.jpg

            Cel puțin de la Boethius încoace, personificarea filosofiei într-o femeie pare a fi o temă recurentă în istoria filosofiei occidentale, fiecare filosof fiind vrăjit de aceasta întru mirajul adevărului și înțelepciunii. S-ar crede că de obicei această pierdere de sine nu este nocivă, din contră. Dar într-un cadru cu puternică încărcătură politică, filosofii cu asemenea înclinații se lasă de obicei rătăciți pentru totdeauna de câte o rusalkă ideologică.

Surse:

Jonathan Glover, 2001, Humanity. A Moral History of the Twentieth Century, Yale University Press.

http://www.executedtoday.com/2011/06/19/1937-jan-sten-stalin-philosophy/

https://en.wikipedia.org/wiki/Great_Purge

https://en.wikipedia.org/wiki/Georgi_Plekhanov

https://en.wikipedia.org/wiki/Nikolai_Bukharin

https://en.wikipedia.org/wiki/Abram_Deborin

https://en.wikipedia.org/wiki/Philosophy_in_the_Soviet_Union

https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/1938/09.htm

etc.

”Și minciuna-i o vorbă”: despre lupta împotriva terorismului

sursa foto: http://www.die-deutschule.de/

Cei mai de succes oameni ai omenirii sau reunit la sfîrșitul lunii ianuarie la Davos în Elveția pentru tradiționala discuție despre marile probleme și griji ale omenirii. Dacă anul trecut pîlpîirile de creștere economică le-a îmbujorat fețele, părînd să anunțe ieșiri din criză, profit și tihnă cel puțin în zonele astrale ale societății, anul ăsta cică discuția ar fi fost puțin mai potolită și dominată de povara unor griji fără precedent. Conform The Guardian, cinci mari teme (ei zic frici) au dominat discuțiile purtate în acele zile:

·         Criza refugiațiilor din Orientul Mijlociu, mai nou percepută și discutată nu numai în termenii unei tragedii umanitare, ci și ca o veritabilă amenințare pentru Uniunea Europeană. Dacă anul trecut mânia datornicilor grei amenința să șubrezească frățeasca construcție europeană, se pare că de această dată invazia oropsițiilor striviți sub un conflict absurd și interminabil, nu doar că ridică ziduri la periferiile Îmbătrânitului Continent, dar răscolește umori greu de controlat în rândul cetățenilor din statele civilizate și în curs de civilizare.

·         Banca Mondială și alte instituții internaționale preocupate de binele omenirii lucrează de câteva luni la un plan care să ajute la stabilizarea situației din Syria și Irak pentru ca refugiații să stea la ei acasă. Abia acum.

·         A treia problemă discutată a fost șantajul britanicilor legat de ieșirea din zona euro, deși domnul Cameron a spus că dacă i se oferă o înțelegere bună, ar mai rămâne, pînă se gată tot.

·         Nu putea lipsi starea pieței financiare, desigur. Aceasta, se pare că dă semne că ar lua-o din nou la vale pentru că are ceva hibă cu Yuan-ul chinezesc și cu frisoanele ce au cuprins economia chineză. Dureri acute are și de la scăderea prețului petrolului, dar pe asta a lămurit-o Soros.

·         Ultima temă a fost activitățile în creștere ale Statului Islamic, recentele atentate de la Paris și proliferarea terorismului. Cică se caută soluții iar domnul Kerry de la Washinghton a căutat să-i scoată din panica generată de trauma geopolitică a ultimelor douăsprezece luni ungându-i la inimă cu un motivațional de zile mari, zicîndu-le părintește că nu sunt victimele unui viitor predestinat.

Despre grija asta pentru proliferarea terorismului vreau să scriu cîteva rânduri, avînd în vedere că de ceva vreme autoritățile din România, Statele Unite, Franța etc. se străduie din răsputeri să-l combată și să ne ajute să ne ducem traiul în tihnă. Mai ales că această problemă se leagă și cu cea a valului de refugiați, nu numai în meclele îmbeznicite ale celor care văd în orice oropsit fugit din calea bombelor un posibil terorist, ci și în capul ălora de sus de dezbat problemele, caută soluții, iau decizii și aplică politici.

Războiul împotriva terorismului islamic a început de ceva vreme, mai precis după atacurile din 11 Septembrie 2001, iar domnul Adam Curtis ne-a lămurit câte ceva despre acestea în documentarele sale (vezi aici și aici). Pare cel puțin nepotrivit și greu de digerat fără Prozac că pe măsură ce războiul împotriva terorismului a crescut, pe masură ce investițiile în armament și intervenții militare au sporit considerabil, pe măsură ce legi precum Patriot Act la americani și altele pe la subalterni și slugi au devenit tot mai intrunzive, restrîngînd libertățile cetățenești în numele securității, terorismul a proliferat  precum Făt Frumos. Ba mai mult, teoriștii au ajuns să dea lovituri care cu vreo zece ani în urmă păreau greu de imaginat. Totuși, găștile de teroriști din trecut, precum ROA nemțească, ETA bască sau ăia de la irlandezi, dădeau lovituri de amploare mult mai mică și nu păreau să recruteze adepți cu atîta lejeritate, așa că mirararea în privința costisitorului și ineficientului război cu ăia răi, e legitimă.

Așa că băieții plătiți ca să ne  apere și păzească s-au pus pe gândit, analizat și socotit care ar fi baiul cu teroriștii ăștia musulmani, radicalizați într-un hal fără de hal și care se înmulțesc ca iepurii, în pofida bombelor turnate cu generozitate peste ei de fel de fel de aliați și alianțe militare. Desigur, primul necaz l-au găsit în Islam, despre care au reușit să ne lămurească rapid că e o religie de căcat, primitivă și foarte periculoasă, uitând să adauge în explicațiile lor că întâile victime ale celor înarmați, antrenați și catehizați în arta jihadului modern sunt chiar musulmanii de prin preajma lor, insuficient de credincioși, apostați sau adepți ai unor versiuni prea soft sau nu tocami ok ale Islamului. Asta a prins repede și numărul experților în Islam, radicalizare, spălare pe creier și auto-detonare a crescut încît abia-i mai încap crîșmele și rețelele de socializare. Nu că Islamul nu ar avea baiurile lui și că nu are o contribuție la modul în care băieții ăștia cu kalaș, agheuri și năfrămi pe față își înțeleg rostul și misiunea, dar pînă la a stigmatiza în bloc cîteva miliarde de oameni pentru o mînă de descreierați, ar trebui să fie o cale lungă și bătătorită de o minimă judecată. Și informare. Pentu cei răbdători și interesați de contribuția Islamului la delirul Statului Islamic recomand un articol detaliat aici.

Ținutul Băieților de Lângă Casă - Roxana Badea

foto: Roxana Badea

Ținut. 1. Loc, regiune. 2. (În Evul Mediu, în Moldova) Unitate administrativ-teritorială corespunzătoare județului din Țara Românească. 3. (Înv.) Țară.

Un cuvânt care te duce cu gândul la basme, la eroi și ajutoare, poate la palate. La orice poate avea forma unei povești. Așa că vă voi spune și eu o poveste. E despre un ținut și locuitorii lui.Povestea începe în Teliuc, județul Hunedoara. 4 blocuri cu tencuială scorojită apar pe partea stângă a drumului. Par niște creaturi întunecate și bătrâne, malformate, cu zeci de ferestre ca niște ochi negri, atenți, care și dacă ar încerca, par că nu mai văd bine aceleași scenarii pe care timpul nu le-a schimbat cu nimic. Trei copii cu căciuli prăvălite pe câte-o ureche aleargă în spirală. Un magazin ABC cu umbrele și scaune galbene așteptă poate vreun localnic să se cinstească pentru simplul motiv că s-a mai încheiat o zi. Cum o fi viața oamenilor de aici?

Biserica din Ghelari poate fi un indicator. Un edificiu imens, un Taj Mahal al ortodoxiei, mai ales datorită curții albe, pavată cu marmură și ornamente reprezentând lei cu botul pe labe. Cum de e așa de mare? O măicuță îmi răspunde mândră, a construit-o un preot după ce a avut un vis în care a apărut Fecioara Maria, care i-a spus exact cum să arate, dar mai ales să fie construită în locul ăsta biencuvântat.

La ieșirea din satul Ghelari, din nou, câteva blocuri cocoțate pe un deal. Primul din rând abandonat complet, următoarele abandonate doar pe jumătate sau pline. Aici locuiesc foștii muncitori de la mina din Ghelari, la fel ca în blocurile din Teliuc, unde acum locuiesc foști angajați ai minei din același sat. Minele au fost închise la începutul anilor 2000, dar majoritatea foștilor muncitori au rămas aici. Cam toți sunt moldoveni, care n-au avut cum să se mai întorcă acasă. Veneau din familii cu 10 copii. Acum au la rândul lor câte 10.

Ajung în Poenița Voinii, satul în care aveam să stau peste weekend. În casa familiei care mă găzduiește miroase a tocană și murături și aproape ațipesc în căldura puțin sufocantă a sobei.

Sunt aici pentru a afla cum se descurcă locutorii comunei Bunila fără semnal la telefon, după ce Telekom a sistat serviciile începând cu ianuarie 2015.

E greu fără semnal. E groaznic de incomd, îmi spune gazda mea. Noi avem un pic de semnal sub nuc, o linie, da e destul. Ce zici de protestele astea? Ce vreți, că habar n-aveți ce vreți. Scandalu ăsta nu-i bun pentru țară, n-aveți ce mânca, unde dormi. Corupție îi peste tot, numa la noi vreau oamenii revoluție.

Oamenii ies în stradă când sunt nemuțumiți, îi spun. Și ce rezolvă? Rezolvă un drac. Păi tinerii vor o viață mai bună.Mai bună decât ce? Stai că imediat îți fac cunoștiință cu băiatu meu și el îi tânăr, da nu iese-n stradă. Nu-i copilu  meu, așa-i zic eu, că-i al meu, da el mă ajută la tot pe lângă casă, are 24 de ani.Hai Cătă să-ți prezint o domnișoară, nu te mâncă. Așa l-am cunoscut pe Cătă. I-am strâns mâna și i-am zâmbit. Nu se uita la mine. Semnal avem la nuc, Cătă are și-n alte locuri. Are, peste tot, unde vrea el. Îmi spune doamna la care stau, abia intrată în cameră. E nemulțumită. Acum de când cu telefoanele nimeni nu se mai ține de lucru.