Summer of '65. 2065.


artist: Ioana Manta
Azi, 23 iulie 2065, am găsit, scrollând presa locală, un articol scurt despre licitația organizată ieri la Centrul pentru Dezvoltare și Management al Societății. Domnul Sever Voinescu, dezvoltator imobiliar și profesor de management al calității vieții la Genpact University din Cluj, a achiziționat ultima proprietate din Bonțida, care a aparținut până recent ultimului localnic născut acolo înainte de ratificarea Pactului Comercial Transatlantic. Mi-am adus aminte de o însemnare mai veche din jurnalul meu, așa că am scos de sub podea vechiul meu laptop, scăpat de conectarea la internet și m-am apucat să scormonesc prin folderele cu însemnări din ultimul an. După câteva ore de frunzărit aveam să descopăr însemnarea din 10 martie: „Azi a fost confiscată la Bonțida ultima proprietate rămasă nevândută dinainte de începerea marelui exod către rural a bogătașilor. După ce a refuzat o serie de oferte de nerefuzat, proprietarul, un bătrânel bărbos și isteric, a fost declarat nebun și internat la sanatoriul Sora Nemira, construit pe ruinele metalice ale fostului complex comercial Polus.”
Era el, cel despre care auzisem într-o zi la muncă, în timp ce fumam în baie, povestea exagerată despre încăpățânarea lui și procesele pe care le are de ceva ani buni cu autoritățile. Doamne, cât mi-am dorit să-l pot cunoaște, să pot vorbi cu el și să aflu mai multe despre cum e la țară și cum arătau vacile alea ale lui, de dinainte de impunerea standardelor de creștere a bovinelor. N-am fost niciodată la sat. Știu despre sat doar câteva povești siropoase ale unor colegi ce-și amintesc câteva frânturi din frageda copilărie, dinainte de relocarea în Cluj. Am mai văzut câteva albume cu fotografii vechi în vitrina Librăriei Amazon din centru, dar nici vorbă să-l pot răsfoi, pentru că n-aveam pe card suma necesară care să-mi permită să intru înăuntru. Și oricum era prea aglomerat, fiind lansarea de carte a lui Ștefan Manasia, despre poetica statisticilor. Desigur, pe internet am văzut vreo câteva zeci de imagini de proastă calitate, dar numai alea ce se pot vedea gratuit, pentru că nu-mi permit să mă abonez mai mult. Iar pozele pe care le văd la prietenii mei sunt numai nuduri și peisaje urbane recente. Am mai văzut ceva imagini în trailer-ul filmului ”Poșaga Park”, dar n-am avut bani să-l văd la cinema când a rulat, iar la cinema-ul nostru de cartier nu mai bagă de multă vreme filme cu tematici rurale, fiind considerate prea conservatoare și sămănătoriste, iar în pornografia care predomină, având în vedere că și intrigile sunt extrem de sărace, rar când vezi câte un cadru exterior sau altă verdeață decât plantele de interior de la Ikea. Și-o trag ăia de parcă ar fi competiție sportivă. Iar de când i-au mutat pe țărani în cartierul lor special construit în Someșeni, nici povești despre fermele de-acum nu mai auzi așa ușor. Doar documentare despre tehnici, performanțe și inovații. Rar când mai vezi un cadru scurt la știri, când se mai redescoperă vreun soi de semințe din secolul trecut sau noi metode de decontaminare a solului. Desigur, mai sunt și filmele de arhivă despre strămoșii noștri înapoiați și despre lungul drum al dezvoltării sustenabile, dar rulează rar și la ore târzii.

 Cred că mi-ar fi plăcut să fiu țăran, chiar dacă am auzit că munca e destul de grea și la fel de organizată ca la noi la call center, dar dacă n-am avut skill-urile necesare, ce să fac? Măcar ăia lucrează într-un fel de afară, mai pot mânca și altceva, mai ales dacă lucrează la fermele VIP, unde, se știe, că încă mai găsești produsele de dinainte și multă verdeață. Măcar anul trecut de Revelion mi-am fericit nevasta cumpărându-i dovlecelul ăla de avea gust și siropul de mere. Acum strâng bine cureaua să cumpăr un borcan de miere, că de mierea asta de sinteză de la Kaufland m-am cam săturat.
Răsfoind folderele jurnalului am mai descoperit însemnări despre cum a început marele exod către petele de verdeață, prin anii 40, atunci când s-a rezolvat problema vagabondajului și a a stressului celor cu un nivel de dezvoltare personală superior. A început după adoptarea legislației care interzice asistaților social, pensionarilor și celor cu venitul sub cel mediu pe economie să producă disconfort și pagube categoriilor sociale active și generatoare de plus valoare. Măcar atunci, după lungul șir de discuții, proiecte de reorganizare a orașului și arestări ale celor corupți, s-au dărâmat cocioabele alea infecte și blocurile alea insalubre (efectiv erau focare de infecție și ascunzători pentru tot felul de derbedei și puturoși) și s-au construit blocurile astea noi. Și bine că s-a interzis să se construiască blocuri mai mici de 30 de etaje, că era efectiv o risipă de spațiu. Așa s-a rezolvat și problema socială a locuințelor, a afluxului continuu de populație în căutare de locuri de muncă și mâncare. De mine e bine că-s singur și spațiul ăsta de 10 metri pătrați îmi e suficient, mai ales că am și baie proprie, chiar dacă ar fi fost mai mișto dacă lucram la ordine publică sau contabilitate, pentru a prinde o locuință de 15-20 de metri pătrați. Văru Gicu zicea să mă însor că așa pot solicita la firmă apartament cu 2 camere, cu condiția să nu fac mai mult de un copil. Dar nu e așa ușor, că în alea 3 ore pe care le am libere între muncă și somn, numai de căutat femei nu-mi arde, iar la firmele astea de mariaj nu vreau să apelez, că nu cred în calculul științific al compatibilității și al planningului familial. Mi-e de-ajuns că firma ne plătește abonamentul săptămânal la bordel și că în rest mă descurc cu abonamentul meu de 5 euro la PornHub. Plus că duminica bagă la cinema, la prețuri de nimic,  filme recente produse de Titus Steel Production.
Aseară am vorbit pe skype juma de oră (că doar de atîta am avut bani) cu fratele meu. El e norocos, talent de artist, descoperit la 12 ani… cred că a și fentat puțin testul de IQ și de orientare profesională, că eu desenam mai bine ca el, iar la dans nu mă dovedea niciodată. Dar era mai frumos și vorbea mai bine, asta-i clar. Doamne, că de când mă văd așa rar cu el, de 2-3 ori pe an, am ajuns să vorbesc la trecut despre el. El stă bine, în „Cartierul Artiștilor” sau „IQuest Art & Free Spirits”, cum l-au botezat cretinii ăștia de sus. Și compania îl plătește mai bine, iar traiul e clar mai bun, că pentru artiștii subvenționați să asigure entertainment-ul de calitate, au putut găsi loc în fostul Zorilor, și spații de locuire de aproximativ 15-20 de metri pătrați (pentru a se putea desfășura, desigur) și cu ateliere specifice diverselor activități culturale. El măcar poate călători mai des, că-și permite și are permis să intre și în centru, unde s-au păstrat pentru turiști și connaisseuri clădirile vechi, patrimoniul cultural, cum i se zice în reclamele tv; mai merge la evenimente private la sat sau la tot felul de team-buildinguri. Noroc că-mi mai livrează el frânturi și descrieri, dar mă exasperează tonul lui de om umblat și modul în care minimalizează plictisit tot ce vede în afara orașului. Eu mă bucur că măcar îmi permit să intru în centru duminica, dar mă enervez când îi văd pe cei competitivi și performanți lăfăindu-se la terase, intrând la teatru sau hoteluri, de parcă ar vrea să-mi reamintească cine sunt și cât de prost stau cu dezvoltarea personală. Și cât mi-am dorit să prind un job la un restaurant sau ceva din centru, dar dacă n-ai skill-uri, ce să faci… firma te repartizează unde crede că te poți dezvolta mai bine, unde poți aduce un plus, te poți integra mediului de muncă și, dacă ești tare, îl poți chiar dinamiza. Nici în afara orașului nu mai poți circula așa ușor, de când cu noua legislație, iar cum e scump totul, de la drumuri la transport, nu-ți permiți să umbli decât în zonele unde ești încadrat. Mi-am adus aminte de Gyuri care s-a pornit pe jos spre Apahida și chiar dacă a trecut de filtrul de poliție locală l-au săltat repede când a ajuns la gardul Monsanto. Prea se holba el la lanul de mălai și, deh, e proprietate privată. Voia să facă niște poze, dar n-a apucat. Și a rămas și fără aparat, ca să se învețe minte.
Mi-ar plăcea să văd o fermă, una dintre astea de-au fost construite ca centură verde în jurul orașului. Știu de la televizor și din auzite că astea de la ieșire sunt construite pentru a asigura mâncare de calitate la cele mai înalte standarde științifice. Dar chiar dacă-mi asigură minimul de proteine necesar la ”numai 40% din venitul lunar în baza abonamentului la Kaufland”, cum zice reclama aia cretină de rulează non stop pe oriunde mergi prin oraș, am senzația că doar molfăi cauciuc ca să nu mor de foame. La celelalte e mâncare bună, la alea ecologice, quality – ”investește în tine, investește în standardul tău de viață”, cum zice reclama – dar pe cât de greu de cumpărat produsele „real nature”, cum li se zice, pe atât de greu de ajuns la o astfel de fermă. Mi-aș dori mult să văd o livadă, una din aia reală, nu cele trei patru cioate și boscheții uitați prin cartierul meu, de le zice lumea Vanilla Park. Cică acolo absolvenții de studii agricole și țărănești lucrează în straie populare și dacă ai cunoștiințe empirice ”moștenite informal”, cum zic pliantele, adică ”din bătrâni”, cum zicem noi, ești plătit bine. Se caută astfel de oameni, dar de unde să ai astfel de talente dacă te-ai născut aici sau dacă ai fost relocat, adică deportat, când erai puțoi? Măcar în parcul lor de aș putea intra, că mi-e silă să mă tot zgâiesc la gardul fostei grădini zoologice, dar e mai scump biletul de o zi decât o croazieră pe Someș sau în altă parte. Ce să zic, că pe noi la Someș ne lasă doar în locurile amenajate special pentru a ne asigura o ambianță plăcută și un mediu potrivit nivelului nostru de sensibilitate și de dezvoltare personală.
Când am făcut facultatea era bine. Măcar am fost norocos că după testul IQ și de înclinație, am fost repartizat spre limbile străine. Locuiam în campus la Gilău, unde se mutase universitatea după comasare și impunerea noului management orientat clar spre performanță și competitivitate. Aveam petreceri asigurate, teste și programe psihologice pentru îmbunătățirea controlului de sine și a randamentului, loc pentru sport, boierie curată. Față de ăia porecliți ”investiții proaste” sau ”nerentabili intelectual”, care n-aveau calitatea necesară de a depăși liceul, eu tot am mai văzut una alta. Ăia numai fotbal, discoteci și cursuri de control și autocontrol a impulsurilor negative. Mi-ar fi plăcut, totuși, să lucrez în unul din centrele de cercetare ale universității sau ale ăstor trei companii ce administrează orașul. Locație în centrul vechi, competitivitate și cred că aș fi putut fi un bun expert pentru companii sau pentru colecționarii și pasionații de artă și literatură veche.
Mă plâng eu, dar măcar abonamentul meu la Lucan Hospital Center e rezonabil. Am control anual, beneficiez de tratamente pentru afecțiunile de bază și e doar 20% din venit.  Nu vreau să mă gândesc la amărâții ăia de au sub salariul mediu pe economie și cu calitatea morală îndoielnică, după cum zic specialiștii de la Institutul pentru Control Meritocratic și Selecție Morală, care pe lângă că n-au voie în centrul orașului (cică pentru a nu scuipa coji de semințe pe jos și a nu polua fonic, cu manele, orașul) au asigurate doar aspirină, paracetamol, algocalmin și bandaje. Maxim câte trei pe lună din fiecare, pentru a nu apăsa asupra bugetului și pentru a nu depăși standardele de cost. Măcar de când cu rezultatele astea științifice de au tot fost dezbătute la știri, le asigură eutansia gratuită în caz de accidente sau afecțiuni grave și nu-i lasă să se tortureze între ei cu tot felul de tratamente alternative și bătrânești. Într-o vreme eram mai vulnerabil la poveștile astea și mai boceam când mai auzeam de unele cazuri, dădeam cu pumnii în pereți și înjuram neputincios, dar de când cu ultimele ședințe de terapie am înțeles cum stă treaba cu omul care-și alege și-și face singur viața, chiar dacă nu cred că-i întodeauna chiar așa. Dar, cum zicea colegul Liviu: ai de ales, să suferi tu sau altul și nu e deloc ok să-ți sufle altul postul sau să-ți ciupească din venitul pentru care muncești. Mila e pentru cei slabi sau foarte bogați.
Când am fost internat la Sora Nemira am văzut pe propria piele ce înseamnă să ai o asigurare decentă și ce presupune o evaluare pishologică serioasă a personalității și a riscurilor pe care le implică deciziile proaste și un management deficitar al existenței. Am avut parte de câțiva experți de primă mână de la Universitate care mi-au văzut potențialul și mi-au lămurit în timpul ședințelor de psihoterapie ce însoțeau tratamentul medicamentos, unde pot duce impulsurile iraționale și reveriile pastorale atunci când le lași să pună stăpânire pe tine și pe viața ta. Cum spunea bătrânul doctor Daniel David, ”astfel de reverii și căutări țin de o altă epocă, de o altă vârstă a omenirii, când oamenii își permiteau luxul ineficienței. Oricât ar fi de frumoase, dacă nu le ții în frâu, îți pot distruge cariera și te pot dezechilibra, te pot face complet nefuncțional, iar o persoană ambițioasă și conștientă de importanța propriei dezvoltări, trebuie să renunțe la astfel de naivități, să le lase în seama artiștilor și literaților sau să le consume ca desfătare în timpul alocat recreerii și încărcării bateriilor. Libertatea înseamnă luciditate și efort de valorificare a potențelor latente, libertatea înseamnă competiție și performanță, libertatea înseamnă să gândești ca un învingător!” Mi-am notat cuvintele acestea pe pereții camerei și-am căutat să fac din ele mantra eliberării și realizării mele iar ținerea acestui jurnal răzleț mă ajută să-mi controlez impulsurile și-mi permite să-mi evaluez parcursul. Mă ajută să-mi fac introspecția necesară și să-mi pun ordine în gânduri înainte de a mă prezenta la ședința săptămânală de psihoterapie și-mi permite să observ cât reușesc să realizez din target-urile pe care mi le impun lunar. Cum zicea domnul doctor, mereu plin de vorbe pilduitoare: „Nu există revoluție mai mare decât transformarea propriei personalități în acord cu propriile obiective. Cei slabi se preocupă de salvarea utopică a altora, fără a izbândi ceva concret, învingătorii se eliberează pe ei înșiși de sub povara slăbiciunilor ce-i țin în balta mediocrității și a legăturilor cu oamenii ce-i trag în jos.”

Pe azi cam astea mi-ar fi însemnările, chiar dacă mai voiam să scriu ceva, că mă prinse pofta de tastat și-mi place mult senzația de eliberare pe care mi-o aduc aceste notații. Dar trebuie să mă pregătesc de muncă. Imediat e tura mea și trebuie să și explic medicului de la sectorul nostru cum am dormit și ce am visat săptâmâna asta, ca să știe ce mâncare-mi recomandă pentru săptămîna viitoare și ce suplimente nutriționale. Plec la muncă cu gândul la bătrânul ăla, săracu', mă tulbură prea tare povestea și încăpățânarea lui. Din câte știu eu, a murit eutanasiat la 3 săptămâni după internare, în urma unei sentințe dată de Tribunalul pentru Comportament Antisocial și Periclitare a PIB-ului, datorită comportamentului agresiv soldat cu înjurarea și administrarea unei perechi de palme asistentului care se străduia să-l lege de pat. Comisia de specialiști de la Universitate convocată pentru acest caz a spus clar că nu mai e ce face cu el și că e prea costisitor și riscant să-i fie prelungită internarea. (povestire apărută cu sprijinul Fundației AltArt, în cadrul proiectului Future Fabulators

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog