Lolita în Havana

          Guillermo Cabrera Infante, „Nimfa nestatornică”, Traducere din limba spaniolă și note de Liliana Pleșa Iacob, Editura Curtea Veche, București, 2011.

            Dacă veți confunda vreodată o agenție de turism cu o librărie, nu intrați în panică, intrați pur și simplu înăuntrul încăperii ticsite cu cărți, faceți cinci pași în fața ușii, cotiți la stânga și numărați alți trei pași, ridicați privirea într-un unghi de 40º, întindenți mâna dreaptă și palpați coperta romanului „Nimfa nestatornică” a lui Guillermo Cabrera Infante. În confortul camerei de acasă, veți călători în Havana anului 1957. E ca și cum ați sta comod în sofa și v-ați uita la filmul lui Peter Greenaway „The belly of an architect” și vă plimbați prin Roma. Nu e deloc rău.

            Dacă nu vă atrag nicicum atenția cu scenariul ăsta, aș putea începe altfel. Romanul „Nimfa nestatornică” a lui Guillermo Cabrera Infante aduce în Europa o nouă Lolita de aproape șaisprezece ani. Estela, îmbrăcată sumar, inocent și apetisant, umblă pe străzile Havanei, căutând de lucru pentru a scăpa de sub tutela mamei vitrege. Naratorul rătăcește și el pe aceleași străzi, încercând să evadeze dintr-o căsnicie eșuată. În ritm de bolero, cei doi vor continua să se plimbe împreună, cu opriri în hoteluri și pensiuni, timp în care Estelita devine Estela. Relația celor doi este construită pe un schimb de replici care revine constant și simetric – el este critic de film, ziarist, cu replici pline de referințe culturale și umor, ea este o copilă neștiutoare, sobră, indiferentă, care are nevoie de explicații suplimentare:

            „- Așa e iubirea. Oarbă ca Bach, surdă ca Bethoven, într-o ureche ca Van Gogh, după Gaugain.

            - Uiii, ce de lume!

            - Îți explic. Bach era bărbatul Annei Magdalena, Beethoven era înnebunit după nepotul său, Van Gogh, după Gaugain..

            - Doamne sfinte! Mă omori cu toți ăștia. Cum ziceai că te cheamă?” (p. 39)

            Dacă aveți gusturi mai sofisticate și cele două incipituri de mai sus vă lasă reci în acest sfârșit de octombrie, aș putea începe altfel. Intrați în librărie și răsfoiți romanul „Nimfa nestatornică”. Veți da peste un Prolog dens în care găsiți problematizate cuvinte mari, pe gustul dvs.: timp, memorie, ficțiune. Din a doua pagină, vă desfătați cu mici momente lirice – „hai să mergem acolo unde după-amiaza se întinde până la cer, ca o pacientă adormită pe masa de operație” (p. 21). Apoi un bulgăre vă va rostogoli peste sutele de pagini, colectând împreună cu dvs. jocuri de cuvinte, fragmente pline de umor și intertextualitate, trimiteri la literatura universală și cubaneză.

            Reconstituirea poveștii de dragoste din Havana implică și „note informative” cu privire la cultura cubaneză, implicit mici picanterii și vulgarități nevinovate – „matraca, punto filipino, hasta malanga”! (p. 158) Pentru că limbajul este atât de cufundat în jocuri de cuvinte în limba spaniolă și, uneori, în dialectul havanez, notele de subsol sunt o bună gură de oxigen. Exagerez puțin. Dar pentru a mă înțelege, vă dau un exemplu: „Greierele nu trăiește decât o vară, iar țigara, și mai puțin. Conform etimologiei. Și entomologiei.” (p. 43) În traducerea din limba română, fraza capătă un aer suprarealist. Explicația Lilianei Pleșa Iacob vine să arate că e (doar) un joc de cuvinte, în spaniolă, „cigarra” înseamnă „greiere”, iar „cigarro”, „țigară”.

            Trimiterile ajung până în București, într-un cabaret, pe ritmul unui cântec de țambal (p. 57) care, pentru un scurt moment, face concurență boleroului monopolizant. Când iubirea și muzica își dau mâna, poezia intervine în roman pentru a sintetiza și sensibiliza mesajul: „Necontenit atomii în formă nouă toarnă de aur Afrodită”, sunt invocate versurile lui Borges. (p. 57)

            Efortul de rememorare și portretizare al Estelei este presărat cu meditații asupra iubirii, cu descrieri cât mai precise ale stărilor de spirit ce însoțesc boleroul acestei povești de dragoste. Vă las să descoperiți unde se vor opri, dacă se vor opri, plimbările celor două personaje în înfierbântata Havană.

           

NU SUNT BANI

Institutul Clinic ”Bouvard et Pécuchet”

Trebuie să spunem de la bun început lucrurilor pe nume: cercetătorii noștri de la Institutul Clinic ”Bouvard et Pécuchet” nu au tocat degeaba banii alocați în cadrul programelor operaționale POSDRU (pentru reconversie profesională, carierie de succes, dezvoltare de sine, eficiență și performanță). Nu avem pretenția să spunem că sunt singurii a căror cercetare a meritat toți banii alocați (a se citi tocați), dar putem spune cu trufie că rezultatele colectivului nostru sunt printre puținele care au reușit să ofere o perspectivă clară asupra problemelor societății românești actuale. Din păcate banii n-au ajuns și pentru a putea avansa niște soluții finale la aceste probleme. Dar să vă lămurim pe scurt despre ce este vorba.

Acest material reprezintă un rezumat concis și de bun simț al unui material mult mai amplu, cu multe grafice și statistici, publicat în publicația ISI ”Bouvard et Pécuchet” Medical Review editată sub cupola institutului nostru. Pentru cei interesați de varianta extinsă, le recomandăm să caute articolul cu titlul ”Diagnosis on Romanian contemporary fatal disease”, deși e imposibil de accesat gratis și oricum n-ați înțelege mare lucru din ce am scris noi acolo, pentru specialiști și, mai ales, între specialiști. Așa că, dacă vreți să înțelegeți, citiți acest rezumat scris simplu și clar.

În 2011 255 cercetători de talie locală (unii chiar județeană) coordonați de domnul prof. univ. dr. Alexandru Bagdosar au câștigat un purcoi de bani pentru derularea unei cercetări interdisciplinare (medicalo-sociologico-finanțistă+niște econometrie) care viza crearea unui soft national care să permită diagnosticarea și prescrierea unui tratament adecvat pentru afecțiunile și traumele istorico-financiare care macină trupul tot mai bleg al bietei noastre națiuni. S-a lucrat înțelept pe domenii și problematici, iar după câteva luni de la finalizarea softului, înmagazinarea și prelucrarea datelor colectate, softul nostru a fost testat și au răsărit primele diagnostice. Vă oferim doar câteva exemple:

From Decolonizing Modernization towards Modernifying the Rural - by Ion Matei Costinescu

poză de Dan Gaftone

This summer’s 4^th Annual Telciu Summer Conference was titled “Beyond East and West: Decolonizing Modernization” and took place June 24-25, 2015. Although the tradition of hosting international academic conferences is an already established tradition in the Transylvanian village of Telciu, this year’s was the first in a planned series of symposia that propose to examine modernity in its various historical hypostases and global iterations. In a manner consonant with the location, next year’s conference will focus on the intertwined themes of “rurality and modernity”. The call for papers, as well as details about a summer school on the same theme designed primarily for undergraduate students, will be publicized at an appropriate time.

        Taking as a point of departure the need to explicate the power/knowledge mechanisms which frame understandings of “modernity” and configure uneven processes of socio-economic modernization, the papers presented this summer encompassed a variety of distinct yet complementary perspectives. These ranged from analyses that focused on the historical and epistemic (re)construction of colonial-type mechanisms and systems to investigations that highlighted the social hierarchies and structural violence inherent in the colonial matrix of power. The latter approach presupposed that this matrix persisted, albeit in modified forms, even after the end of formal colonial rule.

     Considerations of space preclude describing the more than 20 contributions organized around thematic panels. What follows, therefore, is a critical précis and rejoinder to some of the papers presented. These contributions were not selected based on their perceived superior merits, but according to this writer’s academic interests. It is worth nothing, however, that the conference’s overall intellectual level was good though of course not always consistent. These inconsistencies, I would argue, are in themselves revealing, illustrating both the strengths and potential pitfalls inherent in theoretical approaches favoured by the participants. The latter point became evident both in the course of the individual presentations and during the ensuing lively and multi-vocal debates. Consequently, a good place to start our review is Ovidiu Ţichindelean’s keynote address and, which was titled “A Case for Decolonial Romania and Europe”. Therein he outlined the key features of decolonial theory – already sketched in the paragraph above – and worked through some of its practical implications for doing scholarship in and about the above-mentioned geographical areas.