Unii cred că războiul este singura soluție pentru pace (asta
aduce a “soluție finală”, iar cei care gândesc așa ceva nu sunt departe de
gândirea marilor “pacificatori”, aceia de aveau/au “soluții” pentru toate
neajunsurile).
Oare Kant bănuia că soluția pentru pacea eternă este o
violență eternă?
Dar, dacă rațiunea este interes privat și generalizează prin
impunerea particularului ca general (cum o face spiritul corporatist) –
tocmai ce acuză Marx la gândirea
birocratică și corporatistă –?
Uzul privat al rațiunii are scop exterior, deci interes
(câștigul), iar uzul public se are ca scop pe sine (cercetarea, cunoașterea).
Dar, cercetarea, cunoașterea etc., nu urmăresc și ele interese private?
Cercetătorul nu urmărește și el putere, recunoaștere/faimă, poziție socială
(voință de putere) etc.?
“Legea morală din mine” nu este educată, nu se află în relație
de putere? Este autonomă de ceea ce este în jurul meu? Nu este suturată de
armonia universală (cerul înstelat)? În acest caz, Legea Morală majusculată nu
este un ou topos, un nicăieri în lumea relațiilor de putere?
Tocmai această autonomie idealizată este desființată de Karl
Marx, când el neagă autonomia individului spunând că acesta este format de
istorie, deci este suturat de relații social-economice, subiectivitatea/stilul
lui alege în funcție de aceste determinări, neputând să le izoleze [deci există
un cadru-deteminat al opțiunilor raționale și chiar dacă ființa dorește o
infinitate de căi, de posibilități de accesare, istoria – Zeitgeist-ul –
nu i le pune pe tavă], mai mult, chiar încercarea de autonomie este tot o
reacție la determinare, este dorința [nereușită] de izolare și, totodată,
ideologia ideii că soarta omului este în propriile lui mâini (adică o
proprietate exclusivă care se limitează la propria ființă), adică el singur își
poate determina în totalitate existența.
Sartre spunea că nu este important ce a făcut istoria din
tine, ci ce faci tu cu ceea ce a făcut
istoria din tine. Dar și aici, acest “tu” este forțat, că nu ești singurul
decident asupra sorții tale. Deci Sartre acceptă, parțial, materialismul
istoric dar cade în greseala ideologic-teologică a eliberării de lume, a
separării fiintei ființării de ființările intramondane și restul ființelor
(voințelor/rațiunilor de aruncare în lume), un fel de eliberare de timp, timpul
fiind istorie.
Ființa ființării (Dasein) este aruncată în
istorie-timp, în proiectul de lume, fiind suturată de timp-istorie ca ființă a
finitudinii (are o rațiune a existenței determinată de conștientizarea
finitudinii, a sfârșitului, prezența acestei certitudini îi condiționează
existența în lumea ființelor și ființărilor și-i determină existența).
Ființările nu au această rațiune determinată de spaima de moarte, spaima de
timp, nu au legătura cu timpul-istorie.
Omul-social (ființa aruncată în timp-istorie) “nu” este
“proprietarul” propriei gândiri/acțiuni, deoarece deciziile sunt determinate
istoric (deci nu extistă un liber arbitru autonom!) – aceasta fiind o lecție de
materialism istoric: mediul geografic, economic, social, cultural etc.,
determină alegerile noastre.
Rațiune cinică, de ce nu ești ideală?
“Primul” care a înțeles acest cinism al rațiunii (rațiunea
mincinoasă) a fost nebunul care l-a condeiat pe Zarathustra (Nietzsche).
Dar, există rațiune neintenționată, deci, fără [puțin] cinism?
Sloterdijk ar spune că nu, deoarece gândirea nu se are ca scop pe sine (nici
măcar rațiunea teoretică, cum susține “Soarele din Königsberg”, deoarece, așa
cum spune Marx, nu există o ruptură epistemologică între teorie și practică,
ele sunt o relație, nu există ruptură între rațiunea teoretică și rațiunea
practică), deci nu gândește pentru a gândi (actul gândirii nu este scop în sine),
ci urmărește scopuri exterioare, prin urmare, este un instrument și este
interesată.
Când scopul este pacea cum să te pregătești de război? Atunci
scopul real este pacea sau pacificarea [normatizarea], deci a impune Modelul.
În acest caz, actul pacificării și pacea sunt o violență:
confiscarea violenței lui x pentru ca doar y să poată impune teroarea păcii
eterne. O lume unipolară, ea fiind lumea lui Basileu.
Și cum putem să ne opunem lui Basileu? Păstrând tot
timpul un front activ, o frontieră care să se opună violenței eterne?
Oximoron!
E fain să-l citezi pe Paul Cézanne în engleză așa cum se citează din Hippocrate în latină. Franceza e o limbă la fel de exotică și stranie ca greaca veche.
RăspundețiȘtergere