luni, 2 martie 2015

A gândi gândirea. Un scurt eseu despre “pacea eternă” ca “violență eternă” - Norbert Coman

Unii cred că războiul este singura soluție pentru pace (asta aduce a “soluție finală”, iar cei care gândesc așa ceva nu sunt departe de gândirea marilor “pacificatori”, aceia de aveau/au “soluții” pentru toate neajunsurile).
Oare Kant bănuia că soluția pentru pacea eternă este o violență eternă?
Dar, dacă rațiunea este interes privat și generalizează prin impunerea particularului ca general (cum o face spiritul corporatist) – tocmai  ce acuză Marx la gândirea birocratică și corporatistă –?
Uzul privat al rațiunii are scop exterior, deci interes (câștigul), iar uzul public se are ca scop pe sine (cercetarea, cunoașterea). Dar, cercetarea, cunoașterea etc., nu urmăresc și ele interese private? Cercetătorul nu urmărește și el putere, recunoaștere/faimă, poziție socială (voință de putere) etc.?
“Legea morală din mine” nu este educată, nu se află în relație de putere? Este autonomă de ceea ce este în jurul meu? Nu este suturată de armonia universală (cerul înstelat)? În acest caz, Legea Morală majusculată nu este un ou topos, un nicăieri în lumea relațiilor de putere?
Tocmai această autonomie idealizată este desființată de Karl Marx, când el neagă autonomia individului spunând că acesta este format de istorie, deci este suturat de relații social-economice, subiectivitatea/stilul lui alege în funcție de aceste determinări, neputând să le izoleze [deci există un cadru-deteminat al opțiunilor raționale și chiar dacă ființa dorește o infinitate de căi, de posibilități de accesare, istoria – Zeitgeist-ul – nu i le pune pe tavă], mai mult, chiar încercarea de autonomie este tot o reacție la determinare, este dorința [nereușită] de izolare și, totodată, ideologia ideii că soarta omului este în propriile lui mâini (adică o proprietate exclusivă care se limitează la propria ființă), adică el singur își poate determina în totalitate existența.

Sartre spunea că nu este important ce a făcut istoria din tine, ci ce faci tu cu ceea ce  a făcut istoria din tine. Dar și aici, acest “tu” este forțat, că nu ești singurul decident asupra sorții tale. Deci Sartre acceptă, parțial, materialismul istoric dar cade în greseala ideologic-teologică a eliberării de lume, a separării fiintei ființării de ființările intramondane și restul ființelor (voințelor/rațiunilor de aruncare în lume), un fel de eliberare de timp, timpul fiind istorie.
Ființa ființării (Dasein) este aruncată în istorie-timp, în proiectul de lume, fiind suturată de timp-istorie ca ființă a finitudinii (are o rațiune a existenței determinată de conștientizarea finitudinii, a sfârșitului, prezența acestei certitudini îi condiționează existența în lumea ființelor și ființărilor și-i determină existența). Ființările nu au această rațiune determinată de spaima de moarte, spaima de timp, nu au legătura cu timpul-istorie.
Omul-social (ființa aruncată în timp-istorie) “nu” este “proprietarul” propriei gândiri/acțiuni, deoarece deciziile sunt determinate istoric (deci nu extistă un liber arbitru autonom!) – aceasta fiind o lecție de materialism istoric: mediul geografic, economic, social, cultural etc., determină alegerile noastre.
Rațiune cinică, de ce nu ești ideală?
“Primul” care a înțeles acest cinism al rațiunii (rațiunea mincinoasă) a fost nebunul care l-a condeiat pe Zarathustra (Nietzsche).
Dar, există rațiune neintenționată, deci, fără [puțin] cinism? Sloterdijk ar spune că nu, deoarece gândirea nu se are ca scop pe sine (nici măcar rațiunea teoretică, cum susține “Soarele din Königsberg”, deoarece, așa cum spune Marx, nu există o ruptură epistemologică între teorie și practică, ele sunt o relație, nu există ruptură între rațiunea teoretică și rațiunea practică), deci nu gândește pentru a gândi (actul gândirii nu este scop în sine), ci urmărește scopuri exterioare, prin urmare, este un instrument și este interesată.
Când scopul este pacea cum să te pregătești de război? Atunci scopul real este pacea sau pacificarea [normatizarea], deci a impune Modelul.
În acest caz, actul pacificării și pacea sunt o violență: confiscarea violenței lui x pentru ca doar y să poată impune teroarea păcii eterne. O lume unipolară, ea fiind lumea lui Basileu.
Și cum putem să ne opunem lui Basileu? Păstrând tot timpul un front activ, o frontieră care să se opună violenței eterne?

Oximoron!

Comentarii

Translate this blog