Philip Roth, "Pata umană" - Ioana Manta Cosma

 Philip Roth, „Pata umană”, Traducere de Cornelia Bucur, Ed. Polirom, Iaşi, 2003. - Ioana Manta Cosma
Recomandarea bonţideană pune degetul pe rana umană din „Pata umană”. Pentru adepţii stilului puternic psihologizat al lui Philip Roth, romanul propus satisface aceste gusturi.

Printr-o tehnică bine cunoscută la autor – protagonistul (şi alte personaje) se confesează unui scriitor, iar cel din urmă va scrie romanul – sunt aduse pe scenă diverse tipologii de personaje, fiecare cu povestea vieţii lui. Textul este scris într-un ritm mai lent, pentru a putea surprinde complexitatea trăitorilor, dând posibilitatea să vedem fiecare pată. Însă nu vă veţi plicitisi, întotdeanua se va întâmpla ceva care să vă surprindă. Se vor desfăta atât cititorii ce preferă lectura de adâncime: sondări ale eului, manifestări inexplicabile ale omului, traume care ţâşnesc în plin cotidian. Nu există personaj negativ sau pozitiv. Oamenii poartă în spate traume şi acţionează conduşi de propria pată. Sunt atraşi şi cititorii ce caută firul tensionant al acţiunilor. Ba vor fi satisfăcuţi şi cei care aruncă mereu ancora lecturii în stabilitatea pământului din lumea reală. Textul ficţional are numeroase conexiuni cu realitatea. Veţi da peste povestea lui Bill Clinton cu Monica Lewinsky. Ea merge paralel cu a profesorului şi a femeii de serviciu, Faunia – parabola judecării vieţii private a unui individ. Romanul poate stârni şi autoreflecţie, să ne determine să ne examinăm în oglindă propria pată, fărâma de umanitate controversată.

Lansarea de carte care a spart normele - Ioana Manta Cosma

Era o zi posomorâtă de iarnă cam prin 1971-2011, nu mai ţin minte exact. Clujul se perpelea într-o ceaţă londoneză adusă de nişte nori negri, moscoviţi. Trecătorii se zgribuleau stânjeniţi mai mult de apăsarea norilor decât de frig. Numeroase comploturi îmi treceau prin minte, datorită zvâcnirilor apocaliptice ale vremii de afară. Ceva apăsător, ameninţător, duşmănos, plutea în aerul rarefiat, atent selecţionat de divinitate pentru oraşul nostru. Am pus-o pe seama ceţii, specifice centrului napocaliptic. Ce să mai, era o dimineaţă deloc prietenoasă, ca să nu repet obsesivul cuvânt care îmi stă pe buze: duşmănoasă. Mergeam agale spre BCU, loc de pelerinaj al studenţilor conştiincioşi. Încercam să îmi scot din minte zvonurile complotiste pe care tot eu le lansam în mine.

Securiştii vor iertare

Un eveniment cum rar mai găsiţi în zilele noastre, s-a petrecut ieri în tihnita urbe de pe Someş. Preţ de câteva ore, circulaţia în oraş a fost blocată, numeroşi agenţi de poliţie străduindu-se să devieze şi să ordoneze traficul. Nici la derbyul local n-a fost aşa nebunie. Dinspre Mănăştur, pe la orele prânzului, s-a putut zări o amplă procesiune de autoflagelanţi care se biciuiau de zor, îşi strigau în gura mare vinovăţiile şi cereau iertare tuturor trecătorilor. Caldarâmul era plin de urme de sânge şi bucăţi de haine sfâşiate. În fruntea acestui vioi cortegiu, despuiat de straie şi grade, călărind cu spatele un măgar şi având legată de gât o pancardă imensă pe care îi erau scrise vinile şi faptele ruşinoase, nimeni altul decât generalul-colonel Iulian Vlad, care plângea cu o sinceritate zdrobitoare şi răcnea din toţi rărunchii: „Vreau să ispăşesc! Ajutaţi-mă să ispăşesc!”. Zeci de foşti şi actuali ofiţeri de securitate însoţiţi de turnători voluntari îl urmau blestemându-şi ziua în care au schingiuit primul om. Purtau deasupra capului fotografii cu victimele lor, îşi încrustau cu brişca numele acestora în carnea trupului acoperit de bătrâneţi şi răutăţi. La un moment dat, scoţând din desagă o portavoce, fostul şef de cabinet al dlui Iulian Vlad, generalul Aurel Rogojan, sloboade înspre mulţimea mistuită de căinţă, o amplă strigătură de prin părţile ungureşti (Bihor), zona sa de baştină:

Alexandru Vona, Ferestrele zidite - Ioana Manta Cosma

Alexandru Vona, Ferestrele zidite, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1993.

Înţelepciunea romanului stă în puterea de a induce incertitudini, de a descumpăni, de a contraria. Din acest punct de vedere, Ferestrele zidite este un roman înţelept, căci nimic nu este spus în întregime, nimic nu este devoalat. Cartea nu ne permite să dăm verdicte, să punem o singură etichetă; ea ne învaţă că nu trebuie să căutăm separaţii clare între bine şi rău, nici interpretări definitive. Milan Kundera susţine aceeaşi ipoteză atunci când afirmă faptul că omul îşi doreşte o lume în care binele şi răul să fie clar discernabile, căci există în el o dorinţă înnăscută şi de neînfrânat de a judeca înainte de a înţelege.[1]