Studierea
corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale
secolului al XIX-lea) în sud-estul Europei are de înfruntat o prejudecată adânc
înrădăcinată şi o realitate directă. Pe de o parte, ideea că instituţiile şi
funcţionarii publici sunt nemaivăzut de corupţi şi că stoparea sau reducerea
corupţiei este imposibilă, este prezentă în discursul public. Pe de altă parte,
prezenţa corupţiei şi a efectelor sale negative în viaţa cetăţenilor nu poate
fi negată. Aşadar, ne putem înteba, la ce bun studiul acestui fenomen în
perioada pre-modernă din moment ce el continuă nestingherit în prezent[1].
Putem învăţa ceva din istoria corupţiei? Putem s-o înţelegem mai bine? Putem
învăţa lecţii din trecut care să ne ajute să adresă problema corupţiei în
prezent? Adagiul ţinut la mare cinste din antichitate până în Renaştere, historia
magistra vitae, a fost respins de mult de istorici ca temei al studiului
istoriei. Dată fiind singularitatea evenimentelor, o doctrină caracteristică
concepţiei moderne despre istorie, trecutul nu mai poate servi drept lecţie
pentru prezent sau viitor. Totuşi, prin studierea trecutului, putem înţelege
mai multe despre acesta. Studiind istoria corupţiei, putem înţelege mai bine ce
a însemnat în trecut, cum s-a transformat şi cum oamenii – guvernanţi şi
societate civilă – au încercat, uneori, să o controleze. În cele ce urmează
expun câteva motive pentru care merită să studiem istoric corupţia.
Cercetarea
asupra corupţiei în perioada pre-modernă demonstrează că, departe de a fi
rezervate unor regiuni sau culturi, activităţi pe care azi le considerăm
corupte – trafic de influenţă, favoritism, folosirea slujbei publice pentru
câştiguri private, daruri către cei în poziţii de putere – erau un loc comun în
regimuri politice şi culturi extrem de diverse. Acest lucru nu este tocmai
surprinzător dacă ne gândim la rolul reţelelor clientelare în recrutarea
dregătorilor, la concepţia patrimonială a dregătoriei, la absenţa unei
separaţii clare între privat şi public şi la ceea ce istoricii germani au numit
pluralitatea sau concurenţa normelor (Normenpluralität, Normenkonkurrenz).
Aceste fapte singure sunt deja suficiente pentru a respinge gândirea
esenţialistă a corupţiei ca o trăsătură înnăscută a unei
culturi/societăţi/regiuni.
Apoi,
studiul istoriei corupţiei scoate la lumină aspecte surprinzătoare despre cum
societăţile reacţionează la malonestitate. Cercetarea mea se concentrează pe
secolul al XVIII-lea (şi într-o mai mică măsură pe secolul al XVII-lea).
Analiza surselor din secolul al XVII-lea şi prima jumătate a secolului al
XVIII-lea sugerează, confirmând studiile străine despre corupţia pre-modernă,
că diversele cazuri de malpraxis administrativ erau tratate separat, luându-se
în considerare circumstanţe individuale. Abuzurile dregătorilor nu erau
încadrate automat ca şi corupţie. Era nevoie ca mai mulţi factori să conveargă
pentru ca o acuză formală să fie formulată şi să înceapă un proces: caracterul
repetat al abuzurilor, mărimea fraudei, plângeri repetate împotriva dregătorului
abuziv, o situaţie politică tensionată etc. Situaţia începe să se schimbe în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea când domnii Ţării Româneşti au introdus
o serie de reforme menite să îmbunătăţească administraţia, taxarea, justiţia şi
să pună pe o bază legală relaţiile dintre ţăranii dependenţi şi stăpânii de
moşii. Reforme au inaugurat un nou stil de guvernare, unul bazat pe publicarea
de ordonanţe care reglementau în detaliu taxarea, relaţiile agrare, organizarea
breslelor, măsurile poliţieneşti etc. Aceste reglementări, conţinând
avertismente adresate de domnii ţării dregătorilor centrali şi locali, relevă o
preocupare în legătură cu conduita ilegală a slujbaşilor domneşti. Alte surse,
în speciale decizii judecătoreşti, cronici, memorii şi relatări de călătorie,
documentează felul în care această preocupare s-a tradus în practici
administrative.
Au
existat asemenea avertismente anterior în modalitate de guvernare a domnilor
din Ţara Românească? Dacă ele sunt noutăţi – cum cred eu - de ce avertismentele adresate dregătorilor au
fost formulate acum? Ce mecanisme de stopare a abuzurilor dregătorilor au
înfiinţat domnii Ţării Româneşti? Ce limbaj era folosit pentru a desemna
practicile administrative inacceptabile şi cum se transformă acest? Cum au
reacţionat boierii – principalul grup social care furniza cadre pentru
administraţie – şi supuşii la această politică? Aceste întrebări stau la baza
cercetării mele.
Pe
scurt, argumentez că în doua jumătate a
secolului al XVIII-lea o atitudine mai puţin indulgentă faţă de malpraxisul
administrative este documentată în Ţara Românească. Acest fapt s-a datorat
într-o mare măsură situaţiei Ţării Romeşti de stat tributar al Porţii Otomane,
situaţia care aducea a presiune fiscală crescândă. În plus, frecventele războie
dintre cele trei imperii vecine (Ottoman, Habsburg, Ţarist) au generat perioade
de criză demografică şi economică care la rândul lor au determinat încercări de
a reforma administraţia şi de a trasa reguli mai stricte pentru dregători. O
componentă a acestor reforme a fost o delimitare mai clară a
responsabilităţilor şi obligaţiilor dregătorilor şi reglementarea veniturilor
lor. Înainte, dregătorii Ţării Româneşti erau plătiţi, ca în alte părţi, prin
beneficii care decurgeau din slujba lor: diverse taxe şi servicii plătite şi
prestate de contribuabilii din jurisdicţia lor sau de dregătorii subalterni.
Începând cu 1740 (aproximativ), marii dregători încept să primească şi salarii
în timp de beneficiile (care rămân principala forma de plată a dregătorilor
mici) vor fi limitate şi reglementate. Spre ilustrare, cazuri de delapidare sau
abuzuri în funcţie din secolul al XVII-lea sunt încadrate ca trădare sau
datoria (în cazul banilor delapidaţi) către domn. Cel mai cunoscut este cazul
marelui clucer Constantin
Ştirbei, judecat în divan de Constantin Brâncoveanu în
1695. Deşi dregătorul a delapidat din seama haraciului, a luat mită şi a
repartizat inechitabil impozitele în rândul plătitorilor, principala acuză pe
care i-o aduce domnul este că s-a arătat ingrat (pentru favorurile făcute) şi
că nu i-a fost loial. Situaţia este cu totul diferită un secol mai târziu. De
exemplu, atribuţiile, remunerearea şi jurisdicţia vătafilor de plai sunt
reglementate strict prin “ponturi” domneşti. Când în 1785 vătaful plaiului
Aref, jud. Argeş, este denunţat de plăieşi, faptele de care este acuzat sunt
aproximativ contrariul celor stipulate în reglementările acestei funcţii: a
înfiinţat forme de venit ilegale, a comis diverse abuzuri în domeniul fiscal şi
şi-a depăsit jursdicţia în domeniul judiciar.
Aşadar,
reglementarea responsabilitătilor şi a drepturilor dregătorilor a antrenat o
semnificativă transformare a malpraxisului administrativ. Dacă anterior
abuzurile era interpretate ca necredinţă faţă de domn sau chiar datorie, din a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, şi mai ales după 1775, asemenea
activităţi erau considerate abuzuri în funcţie care încălcau legea (adică
reglementările domneşti) şi afectau binele comun (binele obştesc). Ideea
că puterea domnească şi dregătoriile trebuiau să slujească
binele/interesul/folosul obştesc şi interse private, câştigă în această
perioadă tot mai mult teren. Aşadar, departe de imaginea unei societăţi în care
corupţia este un fenomen peren şi neproblematic, eventual favorizat de cultura
societăţii respective, asistăm la o schimbare în modul în care este perceput
abuzul în funcţie şi o preocupare cu acest fenomen. Desigur, asta nu înseamnă în mod necesar
succes in controlul sau reducerea corupţiei.
Studiul
corupţiei ne avertizează de asemenea împotriva moralizării activitătilor precum
mita. Desigur, aceasta este o practică inacceptabilă, dar ea nu presupune
întodeauna o abatere de la moralitate. În anumite contexte un asemenea comportament
reprezintă unica opţiune pentru ca oamenii să se descurce în viaţa de zi cu zi.
Mai mult, prezenţa practicilor corupte cât şi suprimarea sau reducerea lor
atârnă de numeroşi factori. Cercetătorii invocă de obicei un cadru legal
adecvat, o presă şi o sferă publică libere, remunerare motivantă, mecanisme
eficiente de monitorizare, şi multă determinare politică. Totuşi, au existat şi
căi alternative spre succes. Danemarca, exemplul favorit al cercetătorilor de
reducere a corupţiei, a obţinut succese importante în acest sens în perioada
monarhiei absolute şi în absenţa unei prese libere (din a doua jumătate a
secolului al XVII-lea până la mijlocul secolului al XIX-lea).
Mai
trebuie adăugat şi că studiul corupţiei pune în lumină un număr de fenomene
înrudite dintr-o societate. Statutul ambiguu al nepotismului, al darurilor, al
traficul de influenţă descriu o societate marcată de pluralitatea normelor, de
concepţia patrimonială a dregătoriei şi de existenţa legitimă a reţelelor de
patronaj. La fel, apariţia unui discurs despre corupţie şi a unei politici
anticorupţie, descrie o societate care se apropie de concepţia modernă a
statului şi a slujbei publice şi în care graniţa dintre public şi privat devine
mai clară. Mai mult, atât corupţia cât şi anti-corupţia sunt politice şi
deseori politizate. În cuvintele lui James C. Scott, corupţia trebuie trebuie studiată
ca orice alt proces de influcenţare a politicii pornind de la întrebările „cine
obţine ce, când, cum?” Pe urmele politologului american, istoricul britanic
Mark Knights susţine că şi în analiza acuzelor de corupţie trebuie să ne
întrebăm „de ce au fost făcute, de către cine şi cu ce rezultat”. În pofida
politizării, una din consecinţele anti-corupţiei este tocmai formularea
idealului funcţionarului şi politicianului onest şi imparţial.
Aşadar,
studiind corupţia în dimensiunea ei istorică, nu putem obţine învăţăminte
directe, nu putem găsi soluţii la problemele din prezent, dar putem obţine o
înţelegere mai bună a acestui fenomen complex.
* Acest proiect este finanţat în cadrul
programului de cercetare şi inovare Orizont 2020 al Uniunii Europene conform
contractului de finanţare Marie Skłodowska-Curie nr. 898155.
[1] Mă refer aici la o credinţă larg răspândită, fără a nega continua
modelare a informalităţii generată de încercările statului de a o controla.
