Ionuț Dumitru sau cîte luntri încap sub un cur bine remunerat?

photo: rfi.ro

Domnul Ionuț Dumitru este președinte al Consiliului Fiscal, instituție care are un rol cheie în deciderea/influențarea politicilor economice și a strategiilor fiscale ale României. Aceeași instituție aprobă bugetele și rectificările.

          Pe lîngă acest job de boss, domnul mai are o slujbă la stat, fiind și cadru didactic la Academia de Științe Economice din București. Fiind gospodar mare și, după cum știe toată lumea, având timp liber berechet în calitate de bugetar, a devenit și un activ cumpărător de terenuri agricole în județul Ialomița unde are în jur de 50 de ha de teren agricol.

         Dar nu s-a oprit aici și vrînd să demonstreze că se poate, că stahanovismul nu e doar o creație caricaturală a hărniciei comuniste, și-a mai tras un job. E cel mai importan job al său și este, desigur, în privat. S-ar putea ca ordinea să fie cam inversă, adică jobul din privat să-l fi propulsat în fotoliul de stat. Dar nu ordinea e cea mai importantă. Revenim, domul nu se spetește pe orice post ordinar și nici la orice privat, ci tocmai la Raiffaissen Bank, cel mai mînios actor bancar din România. Zic mânios pentru că a reacționat urît rău de tot la legea dării în plată și la cea cu conversia creditelor în franci elvețieni, amenințând statul român cu procese la curțile internaționale.  S-ar putea ca reacția asta de mînie să fie de fapt a lui - știm cu toții că băncile n-au suflet și sentimente - precum și ideea de a tîrî prin tribunale statul român. Asta pentru că dumnealui este tocmai economistul-șef al Raifaissen Bank România. Adică tot boss. De fapt un fel de bossulică local, că are și el alți boșși peste. Dar tot e ceva să fii boss și la stat și la privat, cam pe aceeași felie. Păi să nu fim mîndri de așa om, de așa realizări?
           O fi omul tare priceput într-ale economiei și finanțelor, dovadă că face banul gros atît de la stat, cît și din privat, plus că se înfige pe piața agricolă, dar îmi pun și eu niște întrebări, ca tot omul. Nu neapărat cînd are vreme să le facă pe toate și să le facă într-atît de bine încît să-și merite purcoiul de bani cu care e răsplătit de angajatori, ci care-i este ordinea priorităților cînd vine vorba de loialitate și apărarea intereselor? Desigur, prima poziție ar fi ocupată de interesele personale, după cum lesne se poate observa, dar apoi? Să fie statul și societatea a căror politici fiscale le influențează? Să fie banca la a cărei rotunjire de profit trudește din greu?

          Trecem peste asta și ajungem la un alt aspect. Domnul ăsta s-a activat puternic recent, fiind îngrijorat de creșterile salariale anunțate în sectorul bugetar. Că sunt amețitoare, că iresponsabilitate, că una, alta. Hai să vedem cine vorbește. Să tragem o privire peste declarația sa de avere, cel puțin cît ni se permite să vedem. Omul capătă de la stat lunar aproximativ 8. 000 de lei. Salariul de la bancă e confidential, mai are 69. 000/an venituri din activități agricole datorată celeilalte dimensiuni a ființei sale economice, cea de latifundiar. Mai dă și consultanță. Deci un individ cu curul în vreo 3-4 luntrii, cu două joburi la stat și cu afaceri puse în mișcare, plus un salariu de bancher-șef  - pentru astfel de poziții se vehiculează cifre amețitoare de zeci de mii de euro – e îngrijorat că se preconizează creșteri salariale și pentru alți bugetari. Exact clișeul ăla cu îmbuibatul ce stă călare pe un purcoi de bănet și-l ceartă ca lacom și iresponsabil pe fraierul cu un salariu cam cît ciubucul lăsat de el lunar prin localurile rafinate pe unde-și plimbă ființa economică multi-lateral dezvoltată.

Casanova 13 - de Adina Mocanu

Din experiențele mele cu poliția locală barceloneză. Începusem cel de-al doilea master, iar ca să mă întrețin, lucram într-un mic hostel, chiar în centrul orașului. Într-o dimineață, acum 6 ani, cred că era ora 7.00, ieșisem la intrarea principală. Îmi aduc aminte că era o zi călduroasă, probabil la sfârșitul primăverii. Sorbeam din cafea și priveam trecătorii. Nu știu cum se face, dar când m-am ridicat de pe băncuța pe care eram așezată, am observat un om sprijinit pe unul dintre pereții exteriori ai localului. Nu se putea ține pe picioare, avea hainele motolite, părul dezordonat, cred că era din Cuba sau din Guineea, după accent. Murmura ceva și avea o sticluță cu un lichid colorat lângă el. Nu trec mai mult de 10 minute, că apar Els mossos d’esquadra, cei de la poliția locală și încep să-l ia la întrebări: unde își petrecuse noaptea, ce făcea acolo, dacă nu a avut legătură cu un furt din cartier. Individul nu zicea nimic, bălmăjea ceva nedescifrabil, mișcându-se de pe o parte pe cealaltă. Atunci, unul dintre polițiști îi spune să stea drept pe un ton autoritar și începe să-l atingă cu bastonul de cauciuc. Un pic cam cherchelit, omul nu reacționează și cade jos. Cei trei polițiști încep să-l lovească de-o sălbăticie de nedescris. Prima mea reacție a fost să strig și să le zic să-l lase în pace. Nu făcuse absolut nimic. Fusesem acolo! Văzusem cu ochii mei! Apoi am scos telefonul ca să-i filmez, însă unul dintre ei s-a apropiat și m-a bruscat. Era prima dată când nu înțelegeam de ce polițiștii erau atât de brutali. Aveam impresia că în Occident totul era impecabil. Primea mea ieșire în acea lumea pe care o considerasem perfectă, dreaptă, justițiară. M-a împins și m-au amenințat. Clar, mi-au zis să nu mă bag. Dar era nedrept! Cum să dea într-un om care era vizibil beat, nu se putea ridica, pentru că era praf! Îmi era greu să cred că furase ceva când nici măcar nu se ținea pe picioare. Am continuat să țip și oamenii au început să iasă pe stradă. Acest gest, i-a făcut să se calmeze, însă polițistul care era lângă mine mi-a cerut documentul de identitate. Mi-a luat datele și au plecat.

După 3 ani, am primit o citație de la judecătorie. Avuseseră datele mele și trebuia să dau declarație în calitatea de martoră la proces. În acea perioada, mă pregăteam să plec la studii în SUA, și le-am spus că nu puteam să merg la proces, dar acest lucru a ridicat suspiciuni. Știau că sunt româncă, și, probabil, că asta a intensificat bănuiala cum că aș fi avut legături cu suspectul. Mi-au zis scurt că trebuia să merg acolo să dau declarație, altfel îmi dădeau amendă pentru că evitam organul de ordine. Firește că nu puteam să-mi amân călătoria și m-am revoltat. După 3 ani, un proces pentru o persoană care nu făcuse nimic. În plus, avea loc exact când eu trebuia să fiu în SUA. Biletul nu puteam să-l schimb și nici să amân călătoria pentru că pierdeam bursa. Așa că am sunat-o pe directoarea de departament, apoi directoarea l-a sunat pe decan, iar el la rândul lui pe vicerectoare. Mi-au făcut o scrisoare în care explicau că eram o studentă eminentă, o profesoară excepțională și că merg să studiez la o universitate de prestigiu. Îndrumătoarea mea de la doctorat m-a însoțit, iar polițiștii m-au șters de pe lista potențialilor martori. A fost o întâmplare neașteptată în care doi imigranți aveau de suferit. Nu mi-au spus ce s-a întâmplat cu acel bărbat, dar am auzit de cazuri foarte grave. Unul, de exemplu, e cazul unor tineri, cu o estetică dubioasă pentru polițiști, care au fost acuzați pe nedrept și au petrecut 2 ani la închisoare, torturați intens. O tipă s-a spânzurat pentru că nu a mai suportat să fie amenințată constant, fără motive. Întâmplarea mea e generată de cazul imigrantului Theo, din Franța, care a fost violat de polițiști și care a scos multă lume în stradă revoltată de brutalitatea organelor de ordine. Pentru poliție nu toți nu suntem egali, Rancière spunea că poliția face rău egalității și deconstruiește logica poliției care implică o logică a inegalității (pentru că există persoane care se află în afara acestor părți ca să poată să ceară să fie tratați egal). Eric Fassin vorbește de o logică politică pe care o are poliția în ceea ce privește dominarea, în sensul că statul acoperă o situație și lasă impresia că nu e problema lui. Bineînțeles, aici apare și o problemă de rasism, de clasă, diferențe culturale. Contezi dacă ești alb și educat. Majoritatea timpului ești torturat și abuzat dacă pielea ta e neagră, nu te înscrii într-o estetică acceptată de ei sau ești sărac

Mașina de spălat

În copilărie mă mai ruga mama cîteodată s-o ajut să care ligheanele cu rufe la râu, la spălat. Vara era cum era, apa din vale fiind călduță și limpede îmi plăcea să țopăi printre pietre și să mă uit cum dă cu maiul în haine. Mai stăteam uneori cu ea și hlizeam prin preajma ei, uitîndu-mă fascinat cu lovește rufele întinse pe lespedea de lîngă râu. În dreptul multor case erau cărări ce coborau spre vale și locuri amenajate pentru spălat hainele. Le ziceam hâlboane și însemnau un mic baraj din pietre, ca să fie apa mai mare, mai ales când era de limpezit cearșafuri și rufe mai mari. Și mai era o lespede lată pe care se băteau cu maiul rufele în mai multe reprize. Casa noastră era încadrată de două astfel de locuri, așa că mai toată ziua auzeam pe cineva îmblătind maiul și, în pauzele de tras sufletul, schimbând o vorbă cu lumea care mai trecea pe uliță. De multe ori, mai ales vara, se adunau mai multe femei la râu și se mai stătea la rînd. Noi aveam noroc cu valea în fața casei, din doi pași eram cu ligheanul la rîu. Dar vedeam constant femei cărînd în spate saci de celofan plini cu rufe aduse de departe. Coborau de pe dealu Bacii, o coastă mare ce se cască în fața casei noastre, dincolo de vale. Sau altele care veneau de pe Zugău, o ulicioară ce se desprinde din ulița noastră.

Iarna spălatul la râu era o tortură greu de imaginat în zilele noastre, cînd înfundăm în mașină, între un ceai și un like pe facebook, kilele de haine, adeseori doar pentru că le-am purtat de două-trei ori. Se făceau spărturi în ghiață cu securea, ca să se poată slobozi în apa râului hainele pline de soponele și detergent. Pe lângă asta, limpezitul unui pulovăr și a unei perechi de blugi era mult mai dificil decît a unor tricouri sau bluzițe de vară. Erau cîteva femei mai nevoiașe pe stradă care mai făceau un ban sau mai căpătau una alta spălând la râu hainele celor mai înstărite sau celor chinuite de vreun beteșug. Îmi amintesc că și mama apelase de câteva ori la astfel de servicii pentru că zicea că albăstrește de frig și se nenorocește dacă mai stă mult cu mâna în apă. Era și mult de spălat, fiind cinci în casă, iar noi ăștia mici murdăream lesne hainele, fără a ne gîndi prea mult ce implică spălatul lor.

Pînă prin 2004 când am plecat la Cluj la facultate tot vedeam femei spălând haine la râu, deși se mai răriseră și mașinile de spălat începuseră să apară și pe la noi. Mașinile de spălat nu erau tocmai la îndemîna oricui, atît ca preț, cît și ca infrastructură. Nu era de-ajuns să ai bani să-ți cumperi o mașină, ci trebuia să-ți faci baie în casă. Sau măcar să-ți tragi apă în casă și să-ți faci o scurgere. Din ce știu eu, pînă prin 2004-2005, pe Valea lui Stan doar o casă avea apă curentă și baie înăuntru. Avea și mașină de spălat, desigur. Apoi, mai ales după ce s-au deschis granițele și lumea a plecat la muncă în străinătate, în vreo zece ani s-a umplut valea de băi și mașini de spălat, de-ți vine să-ți faci cruce cînd mai auzi pe cineva bătînd maiul la rîu.