 |
| sursa foto:Biziday |
Acest
material pornește de la premisa că autorul are acces la informații fragmentate,
adeseori distorsionate cu intenție și amestecate într-o fiertură de ură
viscerală și discurs panicard, care le face greu utilizabile pentru formularea
eliberatorului Adevăr. Nu-și propune să ofere răspunsuri sau să clarifice ceea
ce nu are cum să fie clarificat în situația de față. Își propune doar să facă
niște observații care ar putea duce la un plus de întrebări și la o judecată
mai nuanțată, măcar în cazul unor cititori, mai puțin încrîncenați. Nici măcar
nu este vorba de o părere.
Nu știu cui folosesc narativele bazate pe o schemă binară,
maniheistă, atît de eficientă pentru bascularea oricărui tip de propagandă și
atît de toxică pentru climatul public, dar sigur nu folosesc cetățenilor. Dar în ultimul timp,
ori de cîte ori deschid facebook-ul dau tot peste discuții despre cavaleri ai
Apocalipsei și semnele acesteia, cînd eu credeam pînă mai ieri, conform altui
mit de succes care circula prin spațiul public, că noi încă suntem în faza prelungitei
cosmogonii întru democrație și piață liberă. Așa că mi-am zis, de dragul
antrenamentului, ia să pun eu mitanaliza la lucru, chiar și într-o manieră mai
vulgară.
Recunosc, cum nu mă uit la televizor, accesul la narativa unei
tabere e relativ limitat, bazat pe poziționările online care se preling
ocazional pe sub lentilele-mi, dar și pe modul în care sunt ele expuse de către
partenerii de beșteleală. Am putut observa că în acest caz avem de-a face cu o
forță malefică ce posedă cîteva din caracteristicile atribuite de regulă unui deus otiosus, retras dar care lucrează
prin interpuși. Pe scurt, mitul RTV zice că leneșul și generosul zeu (SOROS), care
trăiește pe Tărâmul de Dincolo de Marele Ocean lucrează aici prin „soroșiști”.
Conștiințele și cîinii acestora au fost închiriate la prețurile derizorii
specifice Europei de Est, în slujba unui Iohannis, el însuși doar o biată
unealtă în corzile unor bine cunoscuți păpușari oculți. Foc, dezordine, haos și
multe alte ingrediente sunt prezente în cea mai recentă versiune a apocalipsei
prezentată seară de seară în studioul unor televiziuni dâmbovițene, care presupune confruntarea dintre luptătorii rezistenței condusă de Dragnea și binomul diabolic care a capturat statul și atacă ultima redută PSD-ul și micuțul refugiu ALDE.
Cealaltă tabără are o superioritate stilistică clară,
benficiază de un discurs mai bine articulat, cu o terminologie mult mai elevată
și mai racordată la lexicul și imaginarul straturilor mai educate și, în multe
cazuri, mai bine salarizate. Pe partea de PR sunt de asemenea net superiori și
au de partea lor și forța meme-urilor. Însă, la o privire mai profundă, care
trece peste aceste aspecte, descoperim același mit dualist, în toată
simplitatea și grosolănia lui, articulînd judecata celor aflați într-un
perpetuu război cu Imperiul PSD și forțîndu-le rațiunea să producă argumente și
să selecteze informații în folosul mitului. Supereroii sunt imaculați iar faptele
lor de vitejie întru profit individual (ilicit) sunt cauționate fie prin
tradiționalul recurs la ocale diferite,[1]
fie prin omisiune sau orbire voluntară. În timp ce pe facebook circulă liste cu
penalii din PSD, peste tunurile date pînă mai ieri de guvernările liberale s-a
așternut o binevenită tăcere, iar despre parteneriatul dintre SRI și corupți
precum Ghiță, Condrea sau Secureanu pur și simplu nu se discută. Firește, lumea
e liberă să-și aleagă idolii și să se închine la ce temple dorește. E loc de
statui și culte de toate felurile, cu mistere, cu inițieri, exorcizări sau
tămăduiri miraculoase. Pe mine mă interesează mai mult Dracu, că despre
virtuțiile înalte ale Binelui am citit destul.
PSD-ul e Diavolul în această interpretare binară. Păcatul său
originar nu este numai trufia, ci mai ales faptul că s-a născut din împerecherea
PCR-ului cu economia de piață și democrația. Pe parcursul Cosmogoniei
post-decembriste PSD-ul a furat de a stins și și-a creat o rețea clientelară
mai strașnică decît orice alt competitor politic, chiar dacă a guvernat mai
puțin decît PNL-ul (PNL+PDL) și chiar dacă a avut doar un președinte (10 ani).
La fel au făcut și ceilalți, indiferent de formulele în care s-au părîndat la
guvernare, dar ei beneficiază de nițică înțelegere din partea celor mai
intransigenți susținători ai anti-corupției din cel puțin două motive.
1. PSD-ul fiind întruchiparea Răului absolut, conform
narativei pe care o prizează aceștia, orice pui în locul său e preferabil. Mai
mult, cei care se confruntă cu o astfel de hidră ce întruchipează părțile de
jos și întunecate ale umanității, beneficiază de o albire totală sau măcar
parțială.
2. Spre deosebire de PSD, „ceilalți” nu au o identitate
precisă (precum pesediștii purtători ai stigmatului corupției), ci sunt niște
excrescențe parazitare ale mitului anticorupției. La adăpostul anticorupției au
dat și dau tunuri de rup, își structurează clientele, și nu stau într-un singur
partid. Partidul stindard al anticorupției – PDL-ul, consumat după guvernarea
Boc, a fost spart și dizolvat în mai multe formațiuni, grosul scurgîndu-se în
noul PNL, proces care a contribuit într-o oarecare măsură la diluarea
vizibilității tunurilor date și la supraviețuirea și relansarea narativei
justițiare. Narativa acestora nu poate funcționa fără un PSD (+ anexa liberal ALDE)
care să concentreze toată întunecimea și promiscuitatea Răului absolut și are
prea puțin de-a face cu „realitatea” care, fragmentar și greu de deslușit
printre intoxicări, ne arată că în spatele acestei mitice confruntări, bună de
hrănit conștiințele prea comode pentru a depăși facilele judecăți binare,
există un melanj de interese și colaborări transpartinice, transinstituționale și
transnaționale care au mai mult de-a face cu organizațiile mafiote și lăcomia,
decît cu idealurile și principiile frumos povestite. Dar, în acord cu logica
internă a mitului, pentru cei deja convinși de această narativă, orice scurgere
sau informație care tinde să fisureze coerența mitului e interpretată într-o
manieră care reconfigurează mitul pentru a integra noile detalii, fără a altera
tezele principale. Exemplul emblematic este reprezentat de Băsescu, vîrful de
lance al anticorupției și constructor-șef al statului de drept modernizat,
ajuns ulterior printre vocile de căpătîi ale narativei împotriva „sistemului
ticăloșit” și a anticorupției ca armă politico-securistică (versiunea borfașilor sacrificați la trecerea în actul 2). Defecțiunea Băsescului-Șef
a dus, pe termen lung, la întărirea narativei anticorupție, cazul său fiind o
dovadă a neaservirii justiției.
Când ai un Diavol convingător, în care crede suficientă lume,
ai la îndemînă și explicații facile pentru relele din jur și pentru eșecurile
Binelui. PSD-ul e Răul ultim, iar trăsătura sa esențială e corupția, prin
urmare corupția este explicația universal valabilă pentru orice, fie că vorbim
de incendii, salarii mizerabile, învățământ prost sau infecții
intraspitalicești. Nu e doar explicația ultimă, ci este explicația principală,
orice explicație pentru un necaz care fasonează fizionomia subnutrită a
societății românești, își pierde din valabilitate și pertinență dacă nu cuprinde și puțină corupție. Corupția e în toate, un fel de păcat
strămoșesc de care putem fi mîntuiți numai prin ritualurile publice ale
anticorupției mediatizate. Și cum PSD-ul e cel mai bine extins și organizat partid, cu o
rețea solidă prin toate instituțiile statului, la toate nivelele, automat
acesta devine filonul principal pe care trebuie înaintat în vederea exorcizării
societății românești. Corupția –
predominant roșie, după cum am stabilit – explică, în acest mit, privatizările
frauduloase și efectele lor destructive, necesitatea tăierilor de salarii în
2010, exodul românilor, legislația incoerentă și interpretabilă, eșecul accesării
de fonduri europene, distrugerea sistemului public de sănătate, distrugerea
învățămîntului, dar și incapacitatea guvernelor de alte culori sau lipsite de
orice culoare, de a scoate România din această fundătură. Explică inclusiv faptul că după mai bine de
zece ani de anticorupție, după arestări și procese spectaculoase, mult promisa
îmbunătățire a nivelului de trai întîrzie să apară și tot mai multe procente de
populație se scufundă în sărăcie și ignoranță, refugiindu-se la picioarele Diavolului
triumfător, care le aruncă cîte o coajă de pită (metaforică, de cele mai multe
ori) pentru a-i transforma în unelte docile. Prin urmare, ca și în cazul războiului împotriva terorismului sau drogurilor, un deceniu de anticorupție, dotarea unor instituții precum SRI cu prerogative ce depășesc cadrul constituțional și cu bugete în continuă creștere (indiferent de guvernare sau crize) a întărit Diavolul și face necesară și mai multă anticorupție, plus mai multe prerogative și instrumente acordate instituțiilor sacre.
Într-o serie de documentare remarcabile, Adam Curtis evidenția
și ilustra rolul longevivei confruntări dintre bine și rău în narativele
politice, ideologice și geopolitice contemporane, precum și în manufacturarea
consensului și a priorităților de către experți în comunicare publică, PR și
alte forme de manifestare ale magiei contemporane. Nimic nu funcționează mai
bine decît reambalarea unui mit structurat pe opoziții binare și care și-a
dovedit trăinicia inclusiv după ieșirea din religie și „dezvrăjirea lumii”. Nu
degeaba consumă lumea cu sete producții cinefile precum Star Wars, Lord of the
Rings, Batman etc., a căror intrigă o transferă apoi, cu „realism” și
pragmatism, în realitatea cotidiană, care devine brusc mult mai ușor de înțeles
și explicat printr-un astfel de filtru. Pentru ca narativa să vîndă și să
acapareze conștiințe, e musai ca schema mitică să fie încărcată cu date reale
amestecate vîrtos cu minciuni, informații trunchiate și foarte multă patimă,
într-așa fel încît nici cele mai dezinteresate și indiferente persoane să nu
mai poată discerne foarte clar adevărul de minciună și penalul de justițiar sau
complice.
Într-o astfel de confruntare, cînd polarizarea scindează
societatea într-o măsură greu de imaginat cînd judecăm în afara opozițiilor
binare și a iminenței dezastrului, nu poate exista neutralitate sau o a treia
poziție. Nici să taci nu e ușor, pentru că tăcerea trezește suspiciuni sau
poate fi privită ca o confirmare a susținerii tacite a unei tabere. Intervențiile
critice față de vreuna din narative sunt taxate dur, parcă în registrul
blasfemiilor iar criticarea idolilor te trimite automat la Dracu, în rolul de
slugă vîndută sau, în cel mai bun caz, inconștientă și iresponsabilă.
[1] În mod normal aș fi scris
măsură dublă, dar fiind comemorarea micii Uniri... m-a dus gîndul la Cuza, și
el luptător anticorupție, cu Parlamentul etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu