Impresiile lăsate de recent încheiatul Campionat European de fotbal sunt
încă proaspete în memoria iubitorilor de fotbal; Portugalia sărbătorește
obținerea primului său trofeu european, în timp ce, probabil, francezilor încă
nu le vine să creadă că, pe teren propriu, nu au reușit să învingă o echipă
care în grupe nu a reușit să facă decât remize, iar în traseul de până în
finală a câștigat doar un singur meci în răstimpul celor 90 de minute
regulamentare. Analizele sportive nu sunt însă punctul meu forte, așa că am să
le las pe seama celor cu adevărat pricepuți. Ceea ce aș vrea să discut în
rândurile ce urmează este unul dintre aspectele auxiliare ale acestei
competiții sportive, unul, cred că am să pot dovedi, deloc insignifiant, ale
cărui consecințe merg dincolo de rezultatele unui campionat european de fotbal.
Cu ocazia vizionării finalei, am avut ocazia să descopăr că acest eveniment
a fost precedat de o ceremonie de închidere a competiției. Știam (ca să-mi
atenuez un pic ignoranța) de existența unei ceremonii de deschidere a Jocurilor
Olimpice sau de melodiile dedicate campionatelor mondiale de fotbal (de la
celebrul Waka Waka al Shakirei), dar
nu mai văzusem niciodată până acum o ceremonie de închidere a campionatului
european. Cu ocazia asta am aflat că există și pentru această competiție un theme song, interpretat de celebrul dj
francez David Guetta și de vocalista suedeză Zara Larsson, intitulat This One’s For You. Însă, mai mult decât
această simplă melodie, cele aproximativ 7 minute de dinaintea startului
partidei au fost destinate unui spectacol complex în care muzica, alături de
coregrafie, imagini, simboluri și efecte speciale, a avut un rol covârșitor. Ideea
marcării unor evenimente importante printr-un demers ceremonial sau spectacular
nu este una nouă, însă configurația specifică a manifestărilor actuale de acest
gen este datorată eforturilor permanente ale statelor-națiune moderne (și mai
apoi a structurilor supra-naționale) de a-și consolida legitimitatea și de a-și
asigura hegemonia discursivă. Muzica a fost astfel prezentă în toate momentele
ce articulau națiunea, de la sărbători naționale, laice sau religioase, la
comemorarea evenimentelor sau a figurilor importante din panteonul național.
Aceste „tradiții inventate” au jucat dintotdeauna rolul de vehicol ideologic,
prin intermediul lor putând fi forjată, într-un mod subtil și nu întotdeauna explicit,
viziunea „corectă” asupra lumii, relațiile de putere prevalente la un moment
dat.
În această tradiție a momentelor cu semnificații speciale s-a înscris și
ceremonia de închidere a Campionatului European de fotbal. Un eveniment care
reunește cele mai bune echipe ale continentului este cu siguranță un moment
înzestrat cu multiple semnificații culturale și politice care merg de la nivel
regional (vezi cazul competiției dintre trei echipe provenite din UK, Țara Galilor,
Irlanda de Nord și Anglia, sau cazul Spaniei, câștigătoarea din 2012, a cărei
echipă era formată predominant din jucători de la FC Barcelona, fapt ce a scos
din nou la iveală orgoliile regionale ale catalanilor), până la cel național
sau internațional. Pentru a fi eficientă (profitabilă) industria spectacolului,
ca orice altă industrie, este nevoită să își îmbunătățească în permanență
mijloacele de producție specifice și să își mărească necontenit raza de
acțiune. Debord, reformulându-l pe Marx, afirma că întreaga viață a
societăților moderne „se anunță ca o enormă acumulare de spectacole”. Franța,
țara care a organizat campionatul, a investit în festivitățile de deschidere și
de închidere ale competiției o simbolistică aparte, una care să reflecte atât
particularitățile sale ca națiune distinctă, cât și realitățile sociale și
politice ale lumii contemporane.
Dacă avem în minte un alt scurt citat din Debord – „tot ce era trăit
nemijlocit s-a exilat într-o reprezentare” – putem decripta mai ușor întreaga
punere în scenă prilejuită de festivitatea de deschidere a campionatului: organizatorii
au construit o imagine a Franței prin recursul la simboluri ale unor momente
cheie din istoria țării, simboluri menite să facă palpabil un trecut glorios și
prosper într-un prezent măcinat de crize. Într-adevăr, Franța se confruntă de
câteva luni cu ample proteste de stradă (care, însă, nu și-au găsit prea mult
ecou în presa românească) îndreptate împotriva unei noi legi a muncii care nu
ar face decât să adâncească precarizarea unor largi categorii sociale; la
aceasta se adaugă ascensiunea unor formațiuni de extremă dreaptă precum Frontul
Național sau atentatele teroriste aflate în directă legătură cu eșecul acestei
țări în demersul de integrare socială a imigranților (cea mai mare parte a
acestora provenind din fostele colonii) și cu politica sa externă
intervenționistă. În acest context deloc promițător, spectacolul ceremoniei de
deschidere și-a propus să reactiveze în mentalul colectiv simboluri bine
cunoscute precum grădinile de la Versailles, dansurile de cabaret din La Belle Ėpoque sau refrenele cîntate de
Edith Piaf despre cât de roz era viața in Franța postbelică. Începutul
festivității este dominat de profilul unei Franțe puternice, imagini precum cea
a grădinilor imperiale sau muzica și dansul de cabaret fiind o trimitere la
puterea imperială și colonială care era Franța la finalul secolului al XIX-lea
și începutul secolului XX. Odată cu apariția superstarului David Guetta,
repertoriul muzical virează spre o direcție internațională, sau occidentală mai
bine zis, dj-ul francez având pregătit un potpuriu de hituri pop, mai vechi sau
mai noi. Finalul ceremoniei este dedicat piesei oficiale a turneului, This One’s For You. Prin înălțarea
falică a unui turn Eiffel, spectacolul realizează o ultimă volută prin care se
întoarce la simbolistica națională inițială, conturând astfel imaginea unui
stat triumfător, cu un profil național bine definit și conectat în același timp
la dinamicile culturale internaționale.
Pentru ceremonia de final, muzica are un rol chiar mai important decât a
avut-o la început. În realizarea acestui spectacol au fost antrenați un număr
impresionant de muzicieni: 20 de instrumentiști, fanfara Departamentului de
Pompieri din Paris și a Gărzii Republicane Franceze și corul Radio France.
Debutul show-ului are în prim plan o mini orchestră de cameră, cu tot cu dirijor,
care acompaniază interpretarea la acordeon a piesei Seven Nation Army a trupei The White Stripes; o melodie ritmată și
plină de energie, numai bună pentru a da tonul unei reprezentații capabilă să
pună în mișcare resursele colective ale unei competiții continentale. Prin
apariția lui David Guetta în scenă, spectacolul reușește să aducă laolaltă două
medii de exprimare acustică diferite, cel acustic și cel electronic, și,
totodată, două estetici muzicale diferite, cea a muzicii culte occidentale și
cea a culturii dance. Folosirea unui grup restrâns de muzicieni formați după
canoanele muzicii savante nu este întâmplătoare; aceștia, prin vestimentația
lor specifică sălii de concert și prin prezența unui dirijor care să conducă
ansamblul (chiar dacă cei câțiva muzicieni erau cu siguranță capabili să se
coordoneze și singuri) reprezintă o mostră a ceea ce occidentul civilizat a
considerat, secole de-a rândul, a fi arta autentică. Chiar dacă trimiterile la
autonomia esteticului și la desăvârșirea artei europene sunt aici realizate
prin intermediul unor „reprezentări” și nu prin conținutul muzical propriu-zis,
acestea sunt suficiente pentru eficiența demersului spectacular și au
capacitatea de a transfera o parte a capitalului lor de autenticitate și
intervenției lui Guetta (care e deja faimos pentru lipsa sa de „autenticitate”:
prestații live cu mix-uri gata făcute, puse direct de pe memory stik-uri și, în
general, tot performance-ul său scenic pe care mulți îl acuză de impostură). Desigur,
melodia oficială este lăsată pentru finalul show-ului, final care aduce cu sine
alăturarea tuturor actanților muzicali: fanfara, ansamblul de instrumentiști,
platanele lui Guetta și solista Zara Larsson. Suprapunerea tuturor acestor
forme de manifestare muzicală într-un spectacol coerent și de sine stătător are
ca efect realizarea unei totalități artistico-ideologice care face o trimitere
directă la unitatea națiunilor de pe continentul european. Însă, ca discurs
ideologic, spectaclul de închidere a campionatului nu reprezintă decât ceea ce,
în cuvintele lui Adorno, se cheamă o falsă totalitate, un întreg antagonistic
care nu reușește să exprime contradicțiile societății prezente.
Cheia înțelegerii relațiilor economice și sociale care au stat la baza
competiției și, de fapt, a altor inițiative similare este tot una muzicală,
sau, mai bine zis, una audio-vizuală. Videoclipul piesei This One’s For You este întruchiparea perfectă a spectacolului
total. Povestea prezentată aici este cea a unui tânăr cu o ținută smart casual care călătorește la clasa I
a unei aeronave (cel mai probabil cu destinația Paris); pe timpul zborului,
călătorul nostru vizionează un scurt film pe un ecran amplasat în fața sa, în
care se succed diferite scene cu copii și tineri jucând fotbal în diferite
colțuri ale lumii; în film apar, bineînțeles, și David Guetta, însoțindu-i pe
jucători, și Zara Larsson, interpretând melodia piesei în diverse decoruri și
ținute; la finalul filmului, călătorul nostru zâmbește mulțumit, în timp ce
zborul său continuă lin. Detaliul esențial al videoclipului sunt însă locațiile
în care acesta a fost filmat și categoriile sociale din care fac parte
personajelor sale. Toate scenele cu fotbal se petrec în cartiere sărace, în
favele sau chiar în locuințe afectate de bombardamente. Așa cum personajul
călătorului este compus din detalii care sunt tot atâtea semne ale distincției
sale de clasă (vestimentație, călătoria la clasa I), multitudinea de personaje implicate
în jocul de fotbal sunt deasemenea investite cu trăsături ale apartenenței lor
sociale: vestimentație sumară, murdară și neîngrijită, exprimarea nedisimulată
a emoțiilor sau vitalitatea corporală datorată, în imaginarul burghez, muncilor
fizice sau contactului nemijlocit al celor din clasele inferioare cu natura.
Dacă tânărul din avion este un personaj cosmopolit, fără o apartenență rasială
sau națională sesizabilă, tinerii amatori de fotbal au cu toții o identitate
bine conturată, fie ea rasială, etnică sau culturală. Bomboana de pe colivă o
reprezintă scena în care Guetta împarte niște tricouri unor copii dintr-o
mahala săracă,iar singurul moment notabil (dar foarte scurt și amplasat abia spre
final) este acela în care un grup de fete își demonstrează, în aplauzele
băieților de pe margine, virtuozitatea în mânuirea balonului rotund.
Întreg videoclipul este construit așadar ca o poveste în poveste, în care
povestea-ramă este cea a tânărului cosmopolit care are parte de o călătorie
plăcută spre Paris, o plăcere sporită și de vizionarea unei euforii
fotbalistice pe burta goală. E adevărat că acest sport are o importantă
tradiție populară, fiind unul dintre sporturile preferate ale clasei
muncitoare, însă această clasă nu se mai regăsește astăzi decât în poziția de
consumator pasiv, fotbalul devenind o afacere profitabilă condusă de miliardari
de diverse proveniențe. Însă asta nu împiedică asocierea sa în continuare cu un
anumit spirit popular, de activitate și bucurie colectivă. În videoclipul de
față spiritul popular este tradus exclusiv prin jocul voios al unor tineri
proveniți din cele mai sărace zone din lume. Cealaltă poveste este, așadar, cea
a sărăciei și a războiului, o poveste spusă însă cu mare pasiune, care se oferă
(este oferită, ca parte din serviciile companiei de zbor, poate) privirii
detașate a tânărului nostru frumos; o porție consistentă de poverty porn care este consumată cu
zâmbetul pe buze. De fapt, însăși titlul piesei, This One’s for You, trimite cu
gândul la o marfă, la un produs oarecare care este oferit clientului, asta în
ciuda faptului că versurile din refrenul cântecului conțin îndemnuri de genul
„We’re all in this together” sau altele asemenea. În afara faptului că afirmă
și întărește distincțiile și ierarhiile de clasă existente în societatea
capitalistă, acest videoclip aduce în prim plan și plăcerea care vine odată cu
consumul de mărfuri, iar acum produsul consumat nu este altceva decât un produs
derivat al funcționării econoniei de piață – sărăcia și marginalizarea zonelor
de periferie a capitalului global.
Dacă în cadrul ceremoniei de deschidere, accentul era pus pe imaginea
Franței ca stat puternic și cu o tradiție culturală importantă, pentru
închidere, organizatorii au mizat pe transmiterea unui mesaj de conciliere a tradițiilor
și de unitate a națiunilor europene; videoclipul piesei oficiale merge chiar și
mai departe, insistând asupra reunirii sub stindardul fotbalului a diverselor
regiuni ale lumii. Acest tip de mesaj este cu atât mai necesar acum când, după
mai mulți ani de criză și austeritate, Uniunea Europeană cunoaște un puternic
deficit de legitimitate, Marea Britanie tocmai a votat pentru părăsirea
Uniunii, iar statele europene se întrec în a ridica garduri/ziduri la granițe
și în a evita cât mai mult posibil găzduirea refugiaților. Așadar, unitatea
europeană văzută prin prisma muzicii și spectacolelor de la Euro 2016 nu e
decât una rezervată celor bine îmbrăcați și posesori de bilete la clasa I; cei
aflați în această categorie au libertate deplină de mișcare, pe când
locuitorilor de la marginea orașelor/societății nu le rămâne de făcut decât să
bată mingea pe străzi neasfaltate sau pe terenuri de sport dezafectate, primind
din când în când tricuri și mingi în dar din Occident, după ce acesta a avut
grijă, în prealabil, să onoreze un contract de livrare de armament actorilor
politici din zona respectivă. Videoclipul piesei oficiale a competiției nici că
putea reflecta mai bine criza actuală a Europei: libertatea de mișcare este
rezervată doar capitalului, mărfurilor și serviciilor (și posesorilor
acestora), nu și forței de muncă din Est, lipsită de orice perspectivă de
ascensiune socială și condamnată la apariții exotice în produsele de
divertisment ale Vestului. Oricât de convingător ar cânta Zara Larrson „We’re
all in this together” și oricât de multe
acorduri majore ar însoți acest text, realitatea e cu totul alta: suntem, cu
toții, parte a aceluiași sistem socio-economic mondial, dar nu suntem cu toții
de aceiași parte a baricadei. Nu, migranții care își riscă viața traversând
Mediterana nu sunt în aceeași tabără cu bancherii din City-ul londonez, și nici
cei plecați la muncă din Estul Europei nu sunt tovarăși de drum cu
multinaționalele care vor avea de beneficiat de pe urma unui tratat ca TTIP-ul.
Lipsa de discernământ între configurația specifică și nevoile diferitelor clase
sociale și amalgamarea reprezentărilor acestora într-un produs de divertisment
reprezintă cu acuratețe falsa totalitate descrisă de Adorno, fiind totodată și
motivul pentru care mesajul de unitate transmis prin intermediul acestei
competiții sună fals.
