Béla Pósta și prima școală de arheologie din Cluj. O recuperare parțială - Dávid Petruț

 

O carte de 812 pagini, scrisă în maghiară are șanse minime de a capta atenția publicului nepracticant ale acestei limbi, așadar promovarea sau „propaganda” culturală online pare singura modalitate de a semnala existența ei în exteriorul publicului țintă aferent. Semnificația cărții derivă nu doar din calitatea ei de amplu studiu de istorie a arheologiei (probabil cel mai amplu publicat în România până la momentul de față), ci mai ales din cea de filă de istorie culturală locală recuperată cel puțin pentru un anumit segment al cititorilor (cel maghiar), cu alte cuvinte recuperată parțial. Este vorba de monografia A kolozsvári régészeti iskola a Pósta Béla-korszakban (1899–1919), în traducere: „Școala de arheologie de la Cluj în perioada lui Béla Pósta (1899‒1919)”, semnată de către istoricul clujean Zoltán Vincze și apărută în 2014.

Există două motive principale care justifică din punctul meu de vedere acest demers, care poate părea inutil la prima vedere. În primul rând, fiind un studiu care tratează perioada ultimelor două decenii de apartenență a orașului la Monarhia Austro-Ungară, recepția ei ilustrează în mod elocvent unele atitudini specifice celor două comunități locale: tendința de autoizolare (în cazul comunității maghiare), respectiv tendința de ignorare a celuilalt (în cazul comunităților române și maghiare deopotrivă). Departe de mine intenția de generaliza sau a ridica la nivel de regulă aceste tipuri de atitudini, doresc doar să semnalez anumite tendințe. Ca să fiu mai specific, cartea tratează istoria de două decenii a primei școli de arheologie din Cluj evidențiind elementele din viața, activitatea și impactul socio-cultural și științific al fondatorului ei, Béla Pósta. Este deci perioada premergătoare actului de la 1918, care în contextul „orașului cu memorie scindată” (în exprimarea istoricului Edit Szegedi referitor la dihotomia Cluj ‒ Kolozsvár și a memoriilor istorice ireconciliabile aflate la baza acestei diviziuni), „se bucură” de o percepție preponderent negativă din perspectivă românească și de una pozitivă din cea maghiară. Mecanismul dual de autoizolare ‒ ignorare poate fi urmărit în acțiune mai ales în astfel de cazuri, ea manifestându-se în lipsa oricărui efort de promovare a acestui segment de istorie locală în mediile românești (traducere, recenzii și materiale de presă sau de publicistică în limba română referitoare la carte și la temă, etc.), dublată de o doză egală de dezinteres venită din partea segmentului românesc al publicului academic și cultural. Dacă cea de-a doua situație este cauzată efectiv de inaccesibilitatea informației pe fondul existenței unei bariere lingvistice, sau mai degrabă de faptul că se referă la o parte a istoriei locale care este învăluită de o aură de tabu, fiind situată în afara discursului promovat de istoria oficială (și legitimă), este greu de spus. Cu riscul de a fi acuzat de procese de intenție, consider că componenta ideologică este cel puțin la fel de importantă în această ecuație ca și cea obiectivă.

Summer of '65. 2065.

artist: Ioana Manta

Azi, 23 iulie 2065, am găsit, scrollând presa locală, un articol scurt despre licitația organizată ieri la Centrul pentru Dezvoltare și Management al Societății. Domnul Sever Voinescu, dezvoltator imobiliar și profesor de management al calității vieții la Genpact University din Cluj, a achiziționat ultima proprietate din Bonțida, care a aparținut până recent ultimului localnic născut acolo înainte de ratificarea Pactului Comercial Transatlantic. Mi-am adus aminte de o însemnare mai veche din jurnalul meu, așa că am scos de sub podea vechiul meu laptop, scăpat de conectarea la internet și m-am apucat să scormonesc prin folderele cu însemnări din ultimul an. După câteva ore de frunzărit aveam să descopăr însemnarea din 10 martie: „Azi a fost confiscată la Bonțida ultima proprietate rămasă nevândută dinainte de începerea marelui exod către rural a bogătașilor. După ce a refuzat o serie de oferte de nerefuzat, proprietarul, un bătrânel bărbos și isteric, a fost declarat nebun și internat la sanatoriul Sora Nemira, construit pe ruinele metalice ale fostului complex comercial Polus.”

Era el, cel despre care auzisem într-o zi la muncă, în timp ce fumam în baie, povestea exagerată despre încăpățânarea lui și procesele pe care le are de ceva ani buni cu autoritățile. Doamne, cât mi-am dorit să-l pot cunoaște, să pot vorbi cu el și să aflu mai multe despre cum e la țară și cum arătau vacile alea ale lui, de dinainte de impunerea standardelor de creștere a bovinelor. N-am fost niciodată la sat. Știu despre sat doar câteva povești siropoase ale unor colegi ce-și amintesc câteva frânturi din frageda copilărie, dinainte de relocarea în Cluj. Am mai văzut câteva albume cu fotografii vechi în vitrina Librăriei Amazon din centru, dar nici vorbă să-l pot răsfoi, pentru că n-aveam pe card suma necesară care să-mi permită să intru înăuntru. Și oricum era prea aglomerat, fiind lansarea de carte a lui Ștefan Manasia, despre poetica statisticilor. Desigur, pe internet am văzut vreo câteva zeci de imagini de proastă calitate, dar numai alea ce se pot vedea gratuit, pentru că nu-mi permit să mă abonez mai mult. Iar pozele pe care le văd la prietenii mei sunt numai nuduri și peisaje urbane recente. Am mai văzut ceva imagini în trailer-ul filmului ”Poșaga Park”, dar n-am avut bani să-l văd la cinema când a rulat, iar la cinema-ul nostru de cartier nu mai bagă de multă vreme filme cu tematici rurale, fiind considerate prea conservatoare și sămănătoriste, iar în pornografia care predomină, având în vedere că și intrigile sunt extrem de sărace, rar când vezi câte un cadru exterior sau altă verdeață decât plantele de interior de la Ikea. Și-o trag ăia de parcă ar fi competiție sportivă. Iar de când i-au mutat pe țărani în cartierul lor special construit în Someșeni, nici povești despre fermele de-acum nu mai auzi așa ușor. Doar documentare despre tehnici, performanțe și inovații. Rar când mai vezi un cadru scurt la știri, când se mai redescoperă vreun soi de semințe din secolul trecut sau noi metode de decontaminare a solului. Desigur, mai sunt și filmele de arhivă despre strămoșii noștri înapoiați și despre lungul drum al dezvoltării sustenabile, dar rulează rar și la ore târzii.