Prima dată am trecut Meseșul anul trecut, prin martie. Făceam teren prin
Sălaj împreună cu un coleg antropolog. Drumul ce șerpuiește în jos dinspre
Meseș oferă o panoramă largă asupra orașului, iar noaptea luminile orașului
împrăștiat în vale îți dau impresia că ai de-a face cu o urbe mult mai mare
decât este. Impresia se spulberă repede și dacă ești un călător-privitor grăbit
și cumva superficial sau pur și simplu iremediabil marcat de farmecul marilor
aglomerații urbane, e foarte probabil să nu înțelegi nimic din orașul ăsta,
să-l înghesui în larga categorie a orășelelor ce s-au scufundat în anii
dezindustrializării postcomuniste.
Drumul ce vine dinspre Cluj ne-a aruncat drept în
centrul istoric al orașului, așa că am început să-mi rotesc privirile în jur,
la cele câteva clădiri mai bătrânești din jurul intersecției. De multe ori când
petrec câteva zile în astfel de orășele, în țară sau afară, mă întreb cum ar fi
să trăiesc acolo, unde mi-ar plăcea să-mi beau cafeau, pe unde m-aș plimba, ce
aș putea face etc. Și cad într-un fel de reverie limitată, depistând fragmente
de oraș care-mi intră la suflet. Însă în cazul Zalăului, această scurtă reverie
a fost repede dublată de o întrebare care a început să-mi clocească în minte.
„Cum poate trăi cineva aici?”
Apoi m-am mutat aici, cu munca și am ajuns nu numai să înțeleg cum poate cineva trăi
aici, ci să și experimentez pe propria piele și minte. Ba chiar să încep să
dezvolt un fel de afecțiune bizară față de această așezare pe care am senzația
că am prins-o într-o fază intermediară, un stagiu în care se amestecă
dezindustrializarea cu reindustrializarea, depopularea cu repopularea parțială,
afacerismul local cu cel transnațional, dezvoltarea imobiliară cu părăginirea
unor vechi edificii și blocuri de locuințe. Și asta- conferă un farmec aparte.
