 |
| Tînu Lazăr și Mama Sâie, august 2004 |
În
vara lui 2004, prin iulie-august, eram la coasă cu tînu' Lazăr, la
Obrejă, sus pe Valea lui Stan, lîngă vîrful Măgurii. Tocmai
luasem bacul cu notă mare și intrasem la facultate la Cluj, ceea
ce-l făcuse pe tînu' extrem de mîndru de mine dar și oarecumva
trist că urma să mă car din sat. După cîteva brazde, ne-am
așezat pe un răzvor să ne tragem sufletul și tînu', cu un ton
mult mai serios și mai grav decît în alte ocazii asemănătoare,
mi-a pus o întrebare:
-
Măi Valeri, măi, că amu' tu ești mai învățat ca noi, ai făcut
mai multă școală, zi-mi și mie cum îi treaba asta cu Dumnezeu?
Cine-i el? Cum de le știe pe toate? Îi ceva om mai de seamă sau
cum să înțeleg eu toată povestea cu el?
Tînu'
nu era un om bisericos, deși era prieten bun cu popa Sărmaș, jucau
des șah și se omeneau cu jinars produs la cazanul familiei dintr-un
pîrău de pe Valea lui Stan. Eu nu-mi amintesc să mă fi dus
vreodată la biserică sau să mă fi luat cu povești despre
biserică, Dumnezeu și religie. Duminica, își punea hainele bune,
își spăla cizmele și cobora în sat, cu calul sau pe jos. În
sat, își schimba încălțările și ieșea la centru unde începeau
lungile partide de șah. Era un șahist redutabil și pătimaș, în
stare să bombăne minute întregi pentru o piesă pierdută aiurea.
Pentru mine, aveam să realizez mai tîrziu, întrebarea și tonul pe
care o adresase, erau semne că începuse să mă ia în serios ca
adult și ca om școlit. Și, probabil, semn că simțea că sunt
ultimele brazde culcate împreună. Eu nu eram doar mai școlit, ci,
de prin clasa a 10-a, eram și un fel de ateu. Sau încercam să fiu.
Oricum, eram într-o pasă cît se poate de anti-bisericească, după
ce vreme de vreo 3-4 ani, în perioada gimnaziului, frecventam cu
sîrg biserica, cîntam în strană duminică de duminică și în
sărbători, citisem biblia și alte cărți religioase, învățasem
două glasuri bisericești și mă pregătisem pentru seminarul
teologic. Totul s-a schimbat brusc prin clasa a 8-a, cînd ca urmare
a diferitelor șicane făcute de un diac bătrîn, cum că nu sunt
din neam bun, că nu avem în familie tradiție de dieci, am decis să
o rup cu strana și cu biserica ortodoxă. Mama, urmînd exemplul
unei vecine trecută printr-o situație asemănătoare, a vrut să mă
ducă să cînt la catolici (greco-catolici), că acolo e loc destul
și nu te întreabă nimeni din ce neam ești și dacă înaintașii
au cîntat/avut loc de vază în strana bisericii. Dar nu am vrut.
Mi-era silă de toată povestea și deja interesele și curiozitatea
îmi fuseseră acaparate de lucruri mult mai lumești. Prin liceu,
după descoperirea metalelor grele și foarte grele, am ajuns să-i
descopăr pe iluminiști, pe Darwin și pe alții care-l scoseseră
pe Dumnezeu din schemă, așa că mi-am vîrît capul în alte dogme.
Și ce-i puteam eu răspunde bătrînului, după un așa traseu
intelectual, fără să-i zgîndăresc prea tare fricile și
cunoștiințele și fără să fac rabat de la convingerile mele
recente, fundamentate științific?
