Nu
este deloc ușor să smulgi un interviu Profesorului Fellini, mai ales într-un
astfel de context încordat și mai ales de cînd a devenit mult mai preocupat de
viața de apoi, decît de cea dinainte. Totuși, după îndelungi insistențe și
munci de convingere, mentorul nostru într-ale rezistenței prin cultură, agricultură și fatalism a acceptat să răspundă cîtorva întrebări spinoase. Iată interviul!
LOCB: Domnule
Profesor, cum se vede de pe malul stîng al Someșului, de la umbra castelului
Bánffy, România prezentă?
Profesorul Fellini:
Mă uit rar la TV, citesc tot mai rar presa, dar aflu mai multe decît aș vrea să
aflu despre realitatea contemporană, mai ales cînd rătăcesc prin bodegile bonțidene, cu TV-urile veșnic pornite. România văzută prin lentilele mele nu este
deloc oaza de pan-americanism clamată de cîțiva dintre trompetiștii sub acoperire, iubitori de clanțe și servite de la DNA sau alte instituții. E o oază de isterie și panică la suprafață, un talk-show mediocru interminabil, în straturile dependente de sinecuri, granturi și poziții
guvernamental-administrative, în rest e o Românie resemnată, înfrîntă sub
povara deznădejdii și a repetatelor proiecte de modernizare și dezvoltare la
care a fost supusă în ultimii ani. E o Românie care nu mai are prea multe
așteptări și speranțe, o Românie a votului sec și „greșit”, care exprimă o stare profundă de
lehamite. Desigur, între primul strat și stratul cel gros de jos, există
stratul deloc subțire al celor veșnic adoratori ai salvatorilor, a celor care
renasc tîmp întru speranță și optimism la fiecare licărire dinspre întunericul
prin care ne duce tunelul tranziției. Sunt cei care se încolonează entuziaști
în spatele diverselor proiecte salvatoare, fie că vorbim de Băsescu et. co,
Monica M10, Iohannis sau recenta regrupare a PNL & USR în spatele
împrospățitului domn premier Cioloș. Desigur, unii s-au mai dezmeticit, au mai
lăsat din vehemență, dar alții par să aibă resurse inepuizabile de
credulitate. Într-un fel îi învidiez pentru capacitatea lor de a-și
realimenta speranțele și credințele vehemente, pentru energia și îndărătnicia
depuse în lămurirea celorlalți că ăștia-s altceva, că-s noi, chiar dacă mulți fie
sunt mai vechi reciclați, fie vin din zona afacerilor de tip nou cu statul
(fonduri europene, în principal, consultanță). Dar e problema lor, e bine că
oamenii nădăjduiesc încă și se încăpățînează să se convingă și să-i convingă și
pe alții că ieșirea din căcat se poate rezolva pe malurile Dîmboviței printr-o
și mai strictă obediență față de austeritatea+privatizarea sectorului public
impuse de partenerii noștri de biznis și război. E bine pentru companiile de transport internațional.
Dacă
ridicăm un pic lentila dinspre plaiurile noastre și dinspre acest prezent
sufocat de întoxicări și autorasializări, vedem că România își are locul său fruntaș, într-o periferie Est Europeană în expansiune, cu un statut de neo-colonie consolidat în
special în ultimii 10 ani. România are un rol cheie în regiune, în special după
defecțiunea Turciei, așa că tare mi-e că de la anul, indiferent de rezultatul
alegerilor, o să avem un regim care nu va mai ascunde atît de convingător
bocancul protector și nu va mai tolera manifestări de ostilitate față de ideea
unei democrații tot mai militarizate. Mă tem că ne îndreptăm spre o Românie a consensului bine făcut.
