Chestiunea oierească

autor: Ion Barbu

Ieri a fost luat cu asalt Parlamentul de către oierii veniți la București pentru a protesta împotriva Legii Vânătorii și a protejării fondului cinegetic, care deși este în vigoare din 2006 abia în acest an a început să stîrnească mânie și discuții. Protestul și cauzele acestuia au generat o serie de descrieri și poziționări pro și contra prin care se pot desluși, inevitabil, simplificări, reducții și instrumentări menite să sprijine agendele diferitelor grupuri de interese sau pur și simplu obsesiile și simpatiile celor angrenați în discuții. Unii au folosit asaltul ciobănesc pentru a mai da o bâtă Parlamentului și așa destul de compromis și te îmbotnițat și mai ales pentru a ocoli orice discuție despre croirea unui buget menit să consolideze un stat tot mai polițienesc, cu robinetul de bani publici slobod pentru servicii secrete, armată și poliție, în detrimentul educației și sănătății. Alții au dat-o cu ciobănimea ca simptom și/sau cauză a înapoierii societății românești, cu necesitatea modernizării agriculturii autohtone și renunțării la acest model arhaic, nerentabil și periculos. Evident că dincolo de narativele euforice sau peiorative, de intransigența pozițiilor susținute, pot fi găsite argumente valide în ambele tabere, însă problema modului absurd de legiferare și reglementare rămâne în picioare. Cine fixează standardele și în funcție de ce criterii? Pe cine susțin/favorizează într-o astfel de chestiune? Cu cine trebuie purtate consultări pentru a ajunge la o versiune cât mai funcțională a legii? Oierii sunt prea proști ca să fie consultați când vine vorba de reglementări care-i vizează direct?

      În avalanșa de scrieri și poziționări față de această problemă am remarcat articolul publicat de Mihai Buciuman pe Rezistența Urbană, prin care aduce informații extrem de utile despre efectele pășunatului excesiv și mizele acestei legi, precum și o binevenită temperare a elanului elogiator față de ”rezistența oierească”. Însă, poate și pentru a contrabalansa euforia și elanul susținătorilor cauzei oierești, oricît ar fi vrut să fie de echilibrat și obiectiv, materialul în cauză m-a făcut să ridic cîteva obiecții:

Oierii, acești ultimi mineri ai tranziției

foto: Mihai Barbu

S-o spunem pe șleau: Dacă chiar vrem o țară ca afară, măcar pentru ăia care se descurcă, NU prea mai există vreun argument ”rațional” pentru a justifica existența oierilor și a oieritului. Cel puțin nu în formatul anacronic, pretins tradițional, în total răspăr cu standardele și viziunea recomandate (a se citi impuse) de către birocrația luminată de Bruxelles și trepădușii echipați business sau casual, pardon, colaboratorii lor autohtoni. Oierii din ziua de azi, care amenință că fac scandal în fața Parlamentului în data de 15 decembrie a.c., sunt una dintre cele mai dizgrațioase, anacronice și (mai ales!!!) nerentabile tipologii de așa-ziși antreprenori autohtoni. Poate numai căpoșii de la șes, cu niscaiva proprietăți fragmentate recăpătate după revoluție, care se încăpățânează să facă agricultură într-o manieră retrogradă, total inestetică și contraproductivă, refuzând vânzarea sau măcar arendarea către marii întreprinzători puși pe exploatat rațional și eficient solul și subsolul României, îi mai pot concura pe oieri la capitolul ”obstacole în calea modernizării agriculturii românești”. E drept că unii încă mai reușesc să trăiască din oierit, poate și din cauza că multă lume încă le mai consumă produsele fără să priceapă că astfel alimentează un fenomen ce afectează profund procesul de modernizare și civilizare a României, conform modelului european potrivit (se poate citi și ”stabilit”/”negociat”) pentru noi ca parte a marii familii a statelor europene.  Firește, pentru că trăim la începutul mileniului trei și nu în Irlanda secolelor XVII-XVIII sau în cine știe ce colonii din Indiile Noi sau vechi, problema trebuie abordată elegant, civilizat și în acord cu standardele bunelor practici precum și a celor mai nobile și sforăitoare idei legate de demnitatea, libertățile și drepturile cetățenilor. Așa că doar în situații extreme (precum Pungești) poți trimite jandarmeria (adică brațul înarmat al statului) să faciliteze intervențiile și proiectele modernizatoare ale unor investitori și antreprenori, în rest trebuie să te înarmezi cu multă răbdare și să aștepți ca brațul birocratic al statului, în tandem cu experții și formatorii de opinie din mass-media să-și facă treaba. Treaba înseamnă să deratizeze agricultura română de toate formele parazite, anacronice și nerentabile și să faciliteze profitabilizarea terenurilor prin atribuirea lor celor care merită, care au puterea financiară și tehnică, plus cunoașterea necesară să injecteze modernitate și valoare adăugată în orice petec de iarbă sau pădure acaparat. Suntem totuși umaniști, am trecut prin ororile totalitarismului comunist, așa că ar fi bătător la ochi să le ceri (să-i ajuți) să moară degrabă pentru a nu mai îngreuna procesul de modernizare și profitabilizare a agriculturii românești, chiar dacă e evident că de la ăia mai bătrâni nu te mai poți aștepta să accepte provocări precum reconversia profesională, oricâte cursuri și training-uri le-ai băga pe gât. Cu tinerii, e drept, merge mai ușor, că lipsa banilor, a locurilor de muncă și măsurile de nerentabilizare ale agriculturii de subzistență în tandem cu competiția marilor producători au cam îngropat apetitul pentru agricultură și implicit oierit. Pe ăștia îi pui ușor pe drumuri și dai și o mână de ajutor economiilor occidentale, alimentându-i cu muncitori disperați și ieftini, numai buni de abuzat și stors. Dar să revenim la oile noastre și la stăpânii lor.