joi, 13 februarie 2014

LARS()MANIAC


   A încerca o recenzie a ultimului film al lui Lars von Trier înseamnă a pica în plasa întinsă de regizor publicului şi criticii de film. Înseamnă practic anularea facultăţilor tale analitice şi pretenţiilor tale de a te asocia lui André Bazin şi Andrei Gorzo în galeria mai marilor sau mai micilor critici de film. Este o antrepriză pe care doar modeştii oameni ai Ligii şi-o permit, critici poporani a căror glorie nu doar că nu a fost sigură, dar nici măcar vizată în mod conştient vreodată; inatacabilă deci! Să fim serioşi, Lars von Trier, cu toate manipulările sale, nu poate discredita în niciun fel un amărât blog de la ţară, şi nu orice ţară, ci una care apoape că i-a interzis filmul. Lăsând însă glumele justificative la o parte, Nymphomaniac este într-adevăr o specie interesantă de film, despre care aproape orice ai spune te-ai înşela în mare măsură. Asta nu ne opreşte însă să vorbim despre von Trier, care nu este o operă de artă ci o persoană în carne şi oase.
   Vizionarea celui mai recent film al regizorului danez mi-a amintit, de ce altceva decât mai vechea producţie, în aceeaşi venă, al aceluiaşi auteur, anume Antichrist. Pe acesta l-am vizionat în acum defuncta sală de cinema Arta din Cluj, în compania unui public nu foarte numeros, dar cred eu destul de acomodat cu cinematografia daneză. Primei părţi a filmului audienţa i-a oferit un respect reverenţios, deşi ororile începeau deja să se deruleze pe ecran. Declicul s-a produs când şi-a făcut apariţia faimoasa vulpe cu ochii injectaţi care rosteşte ridicola replică: Chaos reigns! Din sală o domnişoară i-a dat răspunsul: “Să mori tu!”. Fără să-mi dau seama atunci, şi în ciuda faptului că era beznă şi abia distingeam siluetele din public, cunoscusem prima persoană care înţelesese cu adevărat opera maestrului. Ea a fost cea care a dat tonul comentariilor sonore care au însoţit proiecţia până la sfârşit, vox populi care începeau şi ei să desluşească filmul. Nu este vorba de ironie aici, şi nici de obtuzitate. Eu cred că reacţia publicului a fost cea dorită şi, cel mai important, cea corectă!

    Tot atunci am intrat în contact cu opiniile seducătoare ale lui Mark Kermode cu privire la opera lui von Trier. Criticul britanic atragea atenţia asupra caracterului alunecos al regizorului, spunea despre Antichrist că nu trebuie luat atât de în serios şi că Lars von Trier este în principiu un farseur şi un provocator. Lucrurile se verifică şi din puţinele interview-uri pe care le-a dat regizorul, în care face afirmaţii aparent reprobabile (episodul Nazi) de care apoi se scuză pentru ca mai târziu să şi le cizeleze pe ici pe colo şi să revină la ele într-o formă nuanţată. Nu este o persoană pe care s-o crezi pe cuvânt şi în niciun caz un personaj pe care să-l iei în serios fără minime rezerve. Dar asta nu-i minimizează meritele ci dimpotrivă, meritele sale sălăşluiesc în această şiretenie jucăuşă.
   Privind astfel lucrurile, cele mai recente filme ale sale încep să capete sens. Nymphomaniac (ca şi Antichrist de altfel) începe foarte bine, cu personaje credibile, bine conturate şi urmează un fir dramatic lipsit de defecte pentru ca spre sfârşit să degenereze într-o telenovelă de cea mai joasă calitate, în care cele mai improbabile relaţii se înfăptuiesc fără nicio jenă. Pentru o bună parte a publicului rămâne de neînţeles cum poate von Trier să pună în scenă un episod atât de subtil şi rafinat precum cel al şantajului emoţional al unui pedofil şi în acelaşi timp să cedeze unui jalnic artificiu narativ în care actuala iubită lesbiană a eroinei se încurcă cu fostul soţ al acesteia pe care ea încă îl iubeşte. E contrariant şi dezamăgitor, dar nu trebuie luat în serios, decât dacă doreşti să te laşi pradă manipulării. Antonioni, un alt regizor cu o relaţie deosebită cu critica de festival, te plictiseşte în L'Avventura nu pentru că e nepriceput în dozarea acţiunii ci pentru că vrea să empatizezi cu personajele sale burgheze plictisitoare şi plictisite. Este vorba despre o relaţie specială cu publicul pe care aceşti regizori nu-l reduc doar la producerea celor mai banale emoţii (mă duc să văd un horror ca să mă sperii, să văd o comedie ca să râd, etc.) ci caută vehicule noi pentru comunicarea mesajelor celor mai subtile. De aceea este şi greu să califici asemenea filme. Să încadrezi Antichrist-ul în categoria filmelor horror este o simplificare la fel de grosieră precum calificarea Nymphomaniac-ului drept porno. Amândouă transgresează graniţele arbitrare pe care le-a instituit critica şi obişnuinţa. Într-un fel, ele constituie o revoltă împotriva formalizării, revoltă care în cazul lui von Trier este cu atât mai justificată. Nu mă pot abţine din a specula că Lars von Trier a simţit o nemulţumire majoră din cauza faptului că lumea filmului a avut tendinţa de a-l reduce la statutul de wunderkind al Dogmei, de a-l încadra şi a-l citi în funcţie de criteriile unei singure grile interpretative. De aici caracterul ultimelor sale filme care sfidează într-adevăr orice aşteptare, iar de la Nymphomaniac lumea cu siguranţă avea alte aşteptări.
   Ce este şi mai frumos în cazul celor mai recente filme ale lui von Trier este nu doar faptul că transgresează genurile şi înşeală aşteptările ci că se eschivează din faţa oricăror judecăţi de valoare. Când am ieşit de la Antichrist am decretat că am văzut fie cea mai mare porcărie, fie o operă genială, fără să mă pot hotărî înspre care să înclin. Abia după ce am văzut Nymphomaniac am aflat răspunsul la nedumerirea mea: Poţi să spui despre filmele lui von Trier că sunt bune sau proaste şi să ai dreptate dar să şi te înşeli în ambele instanţe. Dar el o spune mult mai bine:



Comentarii

Translate this blog