 |
| În casa copilăriei (2017) @Ana-Maria Murg |
Pe
Vasile din deal l-am văzut întîia oară cînd eram în școala
generală. Cobora pe vale, tîrîndu-și opincile prin colbul
drumului, urmat de o ceată de cîini mărioci, cîteva găteje pe
care le trăgea după el și un damf puternic de jeg, oaie, balegă
și brînză. Avea o barbă mare, murdară, straie îmbîcsite și
unsuroase și parcă prea multe pentru miezul verii. Nu dădea bună
ziua, nu zicea nimc, doar cobora pe vale trăgîndu-și gătejele și
urmat alene de cîinii săi, de asemenea tăcuți. Eram călare pe
poarta de la drum, cu arcul cu săgeți în spate, un clop de pădurar
uzat pe cap și cu niște bascheți rablagiți în picioare, pîndind
la trecători și adulmecînd ceva potențial de aventură. Pe cînd
făcea Vasile din deal cale întoarsă din sat, deja ne aciuiasem un
grupuleț de puștani obraznici și gălăgioși în fața porții.
Ne-am ținut după el debitînd fel de fel de prostii și obrăznicii,
în același timp minunîndu-ne de așa arătare și de totala sa
impasibilitate. Parcă nici nu eram acolo și nici cîinii ce formau
cortegiul său nu schițau mare lucru în materie de mîrîială,
deși vreo cîțiva erau ditamai dihăniile. Vasile a urcat liniștit
la deal și s-a pierdut în pădure, pe Costișăta, în timp ce noi,
plozii de pe vale setoși de aventuri și trăznăi, ne-am întors la
treburile noastre, parcă încă derutați de întîlnirea cu așa făptură.
La
ceva vreme după, nu mai țin minte exact cînd, petrecînd cîteva
săptămîni din vacanța de vară la tînu' Lazăr „în cîmp”,
adică în partea de sus a Văii lui Stan, unde nu se putea ajunge cu
mașina și unde electricitatea a ajuns doar prin 1996, am avut
ocazia să-l reîntîlnesc pe Vasile din deal. La o vacă îi venise
de taur și trebuia dusă la montă, iar pe vale, prin vecini, nu mai
ținea nimeni taur. Era mare bătaie de cap cu asta. Dacă locuiai
jos în sat, te mai descurcai cu veterinarul, că venea și o monta
artificial, dar sus, la deal, dura mai mult și pentru vacă nu mai
era bine. Toată ziulica le călărea pe suratele ei, de erau
îngrozite de așa apetit și apucături. Plus că, atunci cînd
mergeai după ele să le aduci la halău pentru adăpare și la
mulsoare, dacă nu erai pe fază, te puteai pomeni cu ditamai
animalul pornit să se urce pe tine ca să-și satisfacă
pornirile... animalice. Și tînu' Lazăr știa că Vasile din deal
avea, acolo în Obcină, către rebrișoreni, taur bun și că, mai
nou, multă lume mergea la el ca să le fie gonite vacile. În
dimineața aia, după papa cu cîrnaț și coleșă pe care ne-a
pus-o pe masă la dejun, mama Sîie s-a pus pe frămîntat aluat
pentru pită de casă și plăcinte. A făcut o covată întreagă de
plăcinte cu brînză și mărar dintre care vreo cîteva le-o pus
într-o traistă și lîngă ele a mai pus una, alta, ba un pic de
slănină, niște ceapă verde și o sticlă de jinars. Cum tînu'
mi-o zis de cu seară că trebuie să ducem vaca la taur, la Vasile
din deal, mă gîndeam că ne pregătește merinde, că ne așteaptă
drum lung. Pentru mine traseul era total nou. Stînd pe treptele de
piatră ale casei, cu o seară înainte, în timp ce eu ciopleam
niște săgeți dintr-o săgeată, iar tînu' sorbea un pahar de
jinars îndoit cu apă, mi-a arătat cam unde ar fi de mers în ziua
următoare. În afară de o pădure deasă ce acoperea dealul ce ne
despărțea de rebrișoreni, urcînd către vîrful Măgurii, nu am
văzut mare lucru, dar bănuiam că există potențial de aventură.
