Însemnări pe marginea operei lui Menuţ Maximinian - de Ab Nam Fellinakis

Prolificul scriitor, jurnalist, etnolog, poet, cronicar etc., Menuţ Maximinian, mândria judeţului BN şi vârful de lance al culturii şi presei judeţene, a şocat cu premeditare pretenţiosul public bistriţean supunându-l unui aprig şir de lansări de carte de-a lungul viguroasei sale activităţi cultural-intelectuale. În acest umil omagiu pe care ne spetim să-l aducem talentului său coroziv ne aplecăm asupra unei tulburătoare creaţii ştiinţifico-gazetărească publicată în 2009. Era cea de-a şapte carte a genialului şi încinsului intelectual bistriţean. De atunci sigur a mai slobozit spre publicare câteva capodopuri însă vârsta înaintată, programul încărcat şi stresul preelectoral nu mi-au permis să birui în lectura scrierilor sale.

În 2009 vede lumina zilei la inegalabila editură bistriţeană Karuna, cutremurătoarea lucrare: “Rădăcini împrumutate” în paginile cărora bravul, profundul şi explozibilul talent bistriţean analizează cu patimă şi învârtoşare situaţia românilor din Ţinutul Secuiesc (acest triunghi al Bermudelor unde dispare misterios identitatea românească). Din fotoliul său de înalt diriguitor al presei bistriţene, mânuitor al unui stilou colcăind de cerneală şi ambiţie, cu acces nelimitat la internet şi implicit la download, bine-chibzuitul etnolog bistriţean s-a aplecat cu generozitate, compasiune şi sfântă mânie asupra dramei fraţilor săi întru etnie căutând să extragă cu înţelepciune ideile principale din povestea lor. Aceste idei principale – zguduitoare şi fixe în acelaşi timp – au constituit zdravăna osatură pe care şi-a brodat cu grabă şi convingere lirismul adânc ce-i mistuia veşnicia lăuntrică.

Pentru că eforturile mele în lupta cu metafora nu reuşesc să-mi apropie scrisul de sublima exprimare a incisivului creator bistriţean, o să ofer publicului încă neiniţiat în opera maximiniană o mostră din opul discutat:

„Asistăm neputincioşi la dezrădăcinarea noastră în propria ţară. O poveste halucinantă, la care asistăm fără a spune nimic. Pentru că autorităţile tac, iar cei care vorbesc nu se aud, parcă ar fi în deşert. După secole de românism asistăm la dispariţia acestuia. Plânge istoria, plâng Carpaţii, Mureşul, Târnavele şi Oltul. Am fost prea buni cu străinul care a cerut adăpost şi acum noi suntem cei care avem de suferit. Dispare sămânţa lui Traian şi Decebal, dispare o lume. Pe care n-o mai putem întoarce.”

Poezia bulbuceşte în aceste rânduri, dă afară spumegând, iar dramatismul atinge cote înalte asemeni tragicelor interpretări muzicale ale lui Fuego. Comparaţia nu e întâmplătoare. Asemeni acestui menestrel, plin de pioşenie şi bună-cuviinţă, Menuţ dă târcoale glandelor lacrimare ale publicului şi electoratului bistriţean. Pe unduirile hohotelor de plâns ale geografiei autohtone de care autorul este ombilical legat, autorul proclamă o tragedie cosmică, o tristă şi rentabilă apocalipsă a neamului românesc. Concluziile sunt premisele de la care a plecat această înfiorătoare disecţie gazetărească. Aplecându-şi cu interes privirea înlăcrimată asupra unei realităţi complexe şi dificile, autorul a purces la o drastică simplificare şi ajustare pentru a obţine rapid rezultatul dorit.

Deşi deplânge discret şi confuz efectul capitalismului asupra tradiţiilor autohtone, la o banală analiză hermeneutică de nivelul elevilor de la CPL a operei maximiniene, putem descifra prezenţa unuia din principile fundamentale ale capitalismului: CONCURENŢA. Ca să fiu mai explicit: prin intermediul aceleiaşi edituri îşi depune opera cu generozitate şi consecvenţă un alt bistriţean genial, prolific şi renumit: savantul Nicolae Feier. Intuiesc o agresivă competiţie şi concurenţă între aceşti doi bistriţeni insuficient de convingător lăudaţi. Fiecare mitraliază anual publicul cu fel de fel de texte, dar, cred, că deşi e mai tânăr şi poate mai puţin iniţiat, tânărul maturizat precoce Menuţ conduce detaşat la capitolul cantitate de text pe an. Şi, în ritmul acesta, are şanse să devină cel mai faimos bistriţean în viaţă.

Totuşi, nu se poate spune despre această lucrare a sa că ar implica o schimbare de paradigmă, pentru că geniul maximinian ce îmbibează cu măreţie fiecare pagină publicată şi fiecare cuvânt rostit, se constituie, el însuşi într-o paradigmă. Practic, prin această lucrare, precum şi prin amplele sale scrieri, autorul nu doar că îmbogăţeşte patrimoniul cultural judeţean şi internaţional, ci fecundează gândirea şi imaginaţia celor din jur. Ideile sale sclipitoare germinează în mentalul colectiv bistriţean impulsionând societatea în sensul dezvoltării culturale şi spiritualizării. Nu are rost să punem problema exhaustivităţii în cazul acestei contribuţii gazetăreşti când el însuşi este omul exhaustiv, trecând cu nonşalanţă de la un subiect la altul, asamblând argumente bazându-se pe clişeele în vigoare sau pe rudimentara sa intuiţie.

Impresionat de abila, variata şi previzibila sa activitate culturală, nu mă pot abţine să-l felicit pe acest destoinic tânăr. Propun, aşadar, înscripţionarea numelui său pe Panteonul Bistriţenilor şi înregistrarea sa ca Monument UNESCO, pentru că, de ce să nu recunoaştem, nu doar opera sa este monumentală. El însuşi este un monument al înţelepciunii şi culturii ce irigă de secole ambientul bistriţean. Să nu uităm că BN e judeţul cu cel mai mare număr de academicieni, aşa că nu-i de mirare că în aceste vremuri de profundă restrişte şi grele încercări pentru naţiunea română, Dumnezeu ne-a trimis un om providenţial să ne lumineze cu pana lui. Când plagiatorii şi impostorii mişună cu eleganţă şi graţie pe holurile marilor instituţii făcătoare de cultură şi educaţie, BN-ul suscită admiraţie şi invidie.