DE LA PURIFICAREA SOCIETĂŢII LA „OMUL NOU” ÎN COMUNISMUL ROMÂNESC.

Îngrijorat fiind de faptul că inspiraţia nu-mi dă târcoale, pe de o parte, şi de faptul că o parte din membrii Ligii s-au cam lenevit de când o parte a conducerii a invadat Strasbourgul, pe de altă parte, mă gândeam ce să mai ofer spre lectură şi desfătare cititorilor noştrii. Am cotrobâit prin debaraua laptop-ului şi prin cotloanele mai întunecate adulmecând după niscaiva texte sau referinţe. Aşa mi-au picat ochii pe un text "de tinereţe", mai precis scris prin 2008-2009. A fost o experienţă interesantă să lecturez acest text, să observ patima cu care tratam temele grele ale istoriei recente. Aşa că m-am gândit să-l ofer şi cititorilor, rugându-i să fie puţintel îngăduitor cu autorul şi să nu-l judece prea aspru pentru eventualele stângăcii.

REFLECŢII PE MARGINEA „MEMORIALULUI DURERII” ŞI „DECREŢEII”

        Lectura recentă a cărţii „Nenorocirea secolului” de Alan Besançon şi constatarea pe care o face dânsul vizavi de „tratamentul” aplicat celor doi gemeni heterozigoţi (Pierre Chaunu) care au dominat secolul XX - nazismul şi comunismul - reprezintă o parte din motivele care m-au determinat să încep acest demers. Profitând de cadrul pus la dispoziţie de cursul de Politici demografice în secolul XX, încerc în cele ce urmează să prezint o perspectivă generală asupra unui aspect fundamental al regimului comunist din România: Purificarea. Pentru a nu mă hazarda într-un demers prea vag şi prea mlăştinos, atât de dificil de parcurs, am ales ca studiul de faţă să se axeze pe două producţii cinematografice contemporane cunoscute în parte publicului şi edificatoare în privinţa a ceea ce a însemnat regimul comunist în plan demografic şi nu numai, precum şi o bibligrafie aferentă, atât de necesară problemei.

       O primă constatare avută în urma vizionării a câtorva episoade din Memorialul durerii care vizează problema de faţă, precum şi a tulburătorului documentar Decreţeii, a fost că politica de „purificare”, în sens demografic, a societăţii, a cunoscut două faze:

a) Purificarea societăţii de „clasele exploatatoare” şi de „elementele reacţionare” pentru instaurarea unei noi orânduiri.

b) Purificarea societăţii de „elementele împovărătoare”, a „neproductivilor”- persoanelor cu handicap, în scopul uşurării constituirii Omului Nou.

Trebuie menţionat că aceste două faze nu sunt clar delimitate, fiind vorba de perioade de proeminenţă a uneia sau alteia din cele două aspecte. De asemenea, purificarea societăţii de „elemente reacţionare” reprezintă o constantă a regimului, eu am plasat-o în prima formulă, datorită febrilităţii manifestate de „organul purificator” în primele decenii şi datorită numărului mare de „elemente” prezente în primii ani precum şi a intensităţii reacţiunii, comparativ cu perioada următoare când o dată cu întărirea dominaţiei şi a controlului, cu „normalizarea” stării de fapt pentru mulţi locatari ai paradisului socialist, reacţiunea s-a mai domolit.

„Ana, Luca şi cu Dej/ au băgat spaima-n burgeji.”

În primii ani ai instaurării orânduirii socialiste pe meleagurile carpatine, mai nimeni nu era încântat de această inovaţie ideologică şi de iminenţa „dreptăţii şi egalităţii sociale”, fiind imperios necesară o purificare, o „deratizare” fără milă (după cum descrie situaţia organul publicistic al Partidului - Scânteia şi multe discursuri ale liderilor comunişti)[1] precum şi o transformare profundă a populaţiei, o convertire rapidă şi eficientă la socialismul ascetic.[2]Arma cea mai eficientă în acest demers: teroarea. Pentru început era necesară o decapitare a ţării şi o terfelire profundă a tuturor valorilor şi reperelor poporului. Presa a jucat un rol de vârf în acest proces amplu, fiind indispensabilă în prima fază a purificării: demascarea şi lichidarea simbolică a duşmanului poporului. Răul trebuia localizat întâi, atacat virulent pentru ca apoi malaxorul justiţiei aservit
misiunii mesianice a Partidului să îşi facă datoria şi să smulgă din rădăcini răul, să zdrobească şi să strivească viermii, limbricii, lipitorile vechiului regim. Aceste invective erau menite să bestializeze victimele sistemului, să le coboare implicit în subuman, justificând „arianismul”(fals) al omului nou încarnat de comunişti.[3]
Învăţând din mers lecţia fratelui mai mare dela Răsărit, consiliat şi sprijinit direct de acesta, Partidul începe să aplice „proiectul de curăţare a pământului românesc de toate insectele dăunătoare, şi prin insecte
nu se înţelege doar străinii prin apartenenţa de clasă”[4]. Articolul leninian „Cum să organizăm întrecerea” (7 şi 10 ianuarie 1918) în care acesta propune câteva metode de curăţare a „insectelor”: „aici să fie băgat la închisoare, acolo să fie puşi să cureţe latrinele[…]în altă parte să fie împuşcat parazitul” [5]a reprezentat un model folositor pentru cerberii comunişti din România care l-au urmat cu devotament, ba de multe ori făcând exces de zel în numele acestei idei devoratoare. Prin campaniile de presă menite să discrediteze anumite persoane se încerca sugerarea „morţii” acestora din punct de vedere moral, astfel ei putând fi ucişi fizic, fără ca nimeni să se simtă vinovat pentru aceasta,[6] dezumanizarea fiind o etapă esenţială în procesul de „lichidare” a elitei.

          În serialul-documentar Memorialul durerii (precum şi în cartea cu acelşi nume pe care am folosit-o de asemenea pentru a face mai precisă citarea anumitor date), tratează în câteva episoade distrugerea elitei româneşti: elita politică, militară, intelectuală etc. acest demers reprezentând un act esenţial în procesul de instaurare a regimului comunist. Eliminarea elitei era un proces cu dublu impact:

1) decapitarea " naţiunii", astfel încât prin dezorientare „turma” rămasă fără păstor devine mai vulnerabilă.

2) terorizarea maselor populare, lichidarea elitei demonstra implicit îngroparea vechii orânduiri şi intrarea într-un proces ireversibil, astfel că populaţia era mai uşor de manevrat, rezistenţa atenuându-se sau fiind rezultatul inerţiei.

Purificarea la vârf

Episodul Demonul din călimară arată un prim val al purificării, al „deratizării” operate de „organele”represoare ale regimului în curs de instaurare, ce viza lotul ziariştilor : Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Ion Dumitrescu, Al Hodoş, Romulus Dianu, Romulus Seişanu, Gabriel Bălănescu, Aurel Cosma, Pantelimon Vizirescu, Radu Demetrescu Gyr, Ilie Rădulescu, Ilie Prundeni, Grigore Manoilescu. Sunt încriminate publicaţiile: Curentul, Cuvântul, Universul, Calendarul, Capitala, Muncitorul Român, Ţara noastră, Frontul, Gândirea, Porunca Vremii, Buna vestire.

„La douăzile după terminarea războiului în Europa, începe cu o febrilitate suspectă, procesul celor mai mari publicaţii şi personalităţi din lumea presei politice româneşti. În 30 mai, este fixat termenul de judecată, şi în 4 iunie, se emite hotărârea numărul 2 a Tribunalului Poporului, care a dat cele mai aspre pedepse, de la detenţiune pe viaţă la pedeapsa capitală în cazul lui Pamfil Şeicaru. Împotriva tuturor, acelaşi cap de acuzare, extras din Legea 312 a anului 1945: vinovaţi de crime de război...Malaxorul justiţiei comuniste avea nevoie de unanimitate şi glasul presei nesugrumat încă trebuia să dispară.”[7] „a fost o epocă în care mesele de creaţie au rămas pustii, obiecte muzeale, „epoca barbariei”-zice Al. Ştefănescu.-epocă în care apar listele negre, liste ale cărţilor condamnate la dispariţie. 8.438 de opere literare sunt interzise. Până la 1 august 1945, zeci de publicaţii sunt interzise, editorii lor arestaţi. Vina celor vizaţi din lotul ziariştilor, cu rare excepţii, era aceea că se pronunţaseră în publicaţiile lor împotriva bolşevismului şi a tăvălugului Armatei Roşii.[8]

Sunt urmărite familiile şi apropiaţii celor încriminaţi care sunt fie exterminaţi, deportaţi sau persecutaţi în fel şi chip, episodul expunând o serie de cazuri, prezentând astfel dimensiunea procesului de eliminare a persoanelor, sau mai bine-zis a categoriilor umane indezirabile. Nichifor Crainic rezumă concis politica regimului comunist de exterminare a elitei publicistice româneşti în următoarea frază: „Oricine a însemnat
ceva în România ori a jucat vreun rol spre binele ei era înfierat la fel: criminal de război. Noile ziare aveau rubrici speciale pentru trădători: o victimă pe zi. Eram numiţi vag, cât mai vag: trădători ai poporului, fără să se specifice despre care popor este vorba…”[9]

Într-un scurt eseu despre uciderea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Vladimir Tismăneanu, vorbeşte despre un complex de inferioritate al celor ce dominau partidul: înainte de toate un „complex anti-intelectual” puternic resimţit de activiştii de origine muncitorească, sau de cei ce pot fi numiţi semi-intelectuali declasaţi.[10]Această idee este probată de numeroasele masacrări ale intelectualilor autentici, însă pe de altă parte reprezintă o etapă firească în revoluţiile socialiste, în fapt ideea de societate comunistă nu prea are compatibilitate cu gândirea liberă, autentică, cu libertatea de exprimare.

Cazul lui Radu Gyr este prezentat mai pe larg, acesta fiind prezentat ca un exemplu de demnitate şi verticalitate, neacceptând compromisul sub nicio formă. Tot la capitolul exemple de rezistenţă şi demnitate se încadrează pastorul Richard Wurmbrand şi liderul ţărănist Corneliu Coposu, experienţa lor şi actele de opoziţie şi reprsiune fiind prezentate în câte un episod.

Un alt episod important care exemplifică suficient de convingător mecanismul de dezagregare al unui popor este Procesul elitelor politice. În toamna anului 1947 are loc cel mai mare proces al opoziţiei din România. Intervievat în acest episod, istoricul Claudiu Secaşiu vorbeşte despre un document emis de NKVD în 1947 care conţine obiective de bază pentru ţările aflate în orbita URSS, unde se prevedea ca: „reprezentanţii
opoziţiei să fie închişi, se va încerca prin orice mijloace racolarea acelor opozanţi, care se bucură de sprijinul pop băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanii de denigrare înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa-numitele întâmplări neprevăzute sau închişi sub acuzaţie de crimă de drept comun; numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice care vor fi ţinute sub acuzaţia de înaltă trădare”.[11]

Istoricul britanic Dennis Deletant, care a studiat regimul comunist din românia, intervievat în cadrul acestui episod, consideră procesul grupului Maniu-Mihalache drept cea mai mare înscenare juridică din România postbelică, procesul reprezentând o încălcare deosebit de gravă a drepturilor omului[12]

Nu voi insista asupra modului în care puterea comunistă a „reformat” sistemul judiciar din România, înlăturând şi „eliminând” elementele neobediente, dar păstrând şi recrutând numeroşi indivizi dispuşi să slujească cu zel noua ordine şi să sprijine amplul proces de curăţare a ţării. Astfel de manevre sau făcut în toate instituţiile statului, fiecare fiind „purificată” pe rând, iar când spun „purificată” includ şi sensul demografic al termenului, pentru că majoritatea „insectelor”- conform limbajului uzual al regimului - erau „strivite” cu totul. Astfel, aşa cum documentarul prezintă cu răbdare în multe din episoadele sale, de la clasa politică, trecând prin armată, justiţie, intelectualitate, până la orânduirea comunităţilor rurale, cum vom vedea pe parcurs, regimul comunist a dus o aprigă campanie de „purificare” în toate sensurile, transformând în doar câţiva ani România într-un cimitir în care domnea foamea, teroarea şi frica, provocând astfel distrugeri fizice, morale şi politice profunde[13].
Voi mai vorbi sumar despre un episod care este de asemenea emblematic pentru ceea ce a fost „purificarea” operată la vârf de către regimul comunist: Academia Română. În iunie 1948, Academia Română, a fost desfiinţată, pentru a se crea un corp academic subordonat PCR. O sută de personalităţi emblematice au fost epurate în noua academie; în curând mulţi dintre ei vor îmbrăca zeghea temniţei din Sighet. În cele 3 loturi descărcate pe ascuns la Sighet, în iulie 1950, se regăsesc 22 de academicieni. Rând pe rând vor muri nesuportând la vârsta lor detenţia . Cei întorşi de acolo îşi contiunuă calvarul în spitalele de la Văcăreşti şi Colţea: Dimitrie Caracostea, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Constantin Giurescu, George Fotino, Constantintin Brătianu, Ion Nistor, Iuliu Hossu, Alexandru Lapedatu, Pan Halippa, Zenovie Pâclişan, Ştefan Meteş, Iuliu Moldovan, Gheorghe Taşcă, Gheorghe Brătianu, Victor Slăvescu, Ion Răducanu, Florian Ştefănescu-Goangă, Gheorghe Tătărescu, Teofil Sauciuc-Săveanu, Victor Rădulescu, Emil Haţieganu, Alexandru Todea .[14]
Astfel încet se conturează un tablou, e drept relativ, a ceea ce a însemnat epurarea elitelor în regimul comunist, permiţând intuirea dimensiunilor monstroase a acestui teribil iceberg al cărui vârf am încercat să-l schiţez.

Dar acesta reprezintă doar un palier al procesului de „purificare”, de distrugere a ordinii burghezo-moşiereşti pentru a putea implementa orânduirea socialistă. Alte categorii umane au urmat procesului de „deratizare” sau „convertire” forţată la evanghelismul şi egalitarismul social.

Deportarea şi deschiaburirea.

Politica demografică de purificare comunistă nu avea la bază doar diferenţele de clasă, fiind vizate şi unele categorii etnice. Un prim caz ar fi deportarea şvabilor din Banat, Satu-Mare şi a ţăranilor saşi din Transilvania, prezentat în episodul Deportarea. În 13 ian 1945, când popoarele Europei se pregăteau să se bucure de libertate, cca 80.000 de pers, femei cu vârste între 17-30 ani şi bărbaţi între 17-45 de ani, majoritatea şvabi din Banat şi ţărani saşi din Transilvania, au fost ridicate în miez de noapte, despărţite de familiile lor şi trimise în minele din Dombas sau Siberia. după alţi 3 ani de arestări şi procese, a urmat în 1951, a doua mare deportare -colectivizarea şi lichidarea chiaburilor.[15]

Conform spuselor Ing. Silviu Sarafoleanu, interveviat în acest episod, „ principalul motiv a fost pământul. Adică 90% au fost fruntaşi din toate localităţile care cuprindeau zona de de deportare cu Iugoslavia, de la Beba Veche până în Mehedinţi, în localitatea Gruia, apoi persoane care incomodau comuniştii din acea perioadă, care stânjeneau, aveau rude în străinătate, eventual. Listele au fost întocmite de
autorităţile locale.” [16]

În conducerea acestei operaţii de anvergură, strămutarea a zeci de mii de oameni, un adevărat experiment în a organiza şi a impune teroarea, guvernul comunist s-a folosit de Securitate, armată, miliţie, trupe de grăniceri şi de o masă mare de activişti de partid pentru care deportarea a reprezentat o probă de foc în demonstrarea ataşamentului la cauză.

În mai 1949, o informare către Direcţia Regională a Securităţii din Timişoara: „În toată regiunea se poate observa o rezistenţă tacită împotriva regimului” astfel că se justifcă amploarea operaţiunii precum şi necesitatea atâtor efective.[17]

Bănăţenii deportaţi în Bărăgan, au întemeiat în câmpul gol, sub cerul liber, douăzeci de aşezări, devenite, prin sacrificiu, un adevărat grânar al ţării. S-au întâlnit aici, sub povara necazului, bucovineni, bănăţeni, macedoneni, nemţi, maghiari, aromâni, turci, sârbi, cugulani, basarabeni. Au stat în deportare minimum 5 ani, dar unele familii au ajuns la 10-15 ani. Când s-au întors acasă urmau alte prigoane: copiii nu erau primiţi în şcoli, tinerii în facultăţi, bunurile, casele şi pământurile nu s-au restituit.p.152-153. după 1989, mulţi dintre cei deportaţi, germanii în cel mai mare procent, au luat drumul exilului, patria lor fusese aici, dar.. „cât timp am fost sclavi în Bărăgan, comuniştii ne-au luat pământurile, casele, inventarul agricol, tot; comuniştii nu mai sunt la putere, de ce nu ni se dă avutul înapoi?”[18]

Interviurile cu supravieţuitorii acestor operaţiuni evidenţiază drama acestor familii, condiţiile inumane care caracterizau locurile de deportare şi politica rău-voitoare a autorităţilor vizavi de aceştia. De asemenea se poate observa din materialul video şi din spusele interveviaţilor că locurile de deportare reprezentau un conglomerat etnic, numeroase grupuri etnice fiind strămutate în diferite locuri din diferite motive. Deportările
din România comunistă au vizat predominant elitele săteşti aflate în zonele de frontieră- germani, sârbi, macedoneni, dar şi români) sau refugiaţi basarabeni şi bucovineni. Deportarea, sau dislocarea făcea parte din programul de aşa-numita reformă agrară al guvernului; cu privire la etnicii germani deportaţi în Siberia în 1945, aceasta urmărea pedepsirea lor în contul Germaniei naziste.

        Deportarea următoare, mai ales cea din 1951, era în consens cu procesul de colectivizare a agriculturii, vizând în special zonele de câmpie unde proprietatea ţărănească era prosperă, posesorii acestora fiind consideraţi chiaburi, o specie de paraziţi şi exploatatori ai clasei muncitoare ce a supt suficient sângele acestora. De altfel deportarea urmărea un fel de reeducare a elitelor ţărăneşti şi de pedepsire a lor prin măsurile de dislocare. Inspirate din modelul deportărilor sovietice în stepele Siberiei, liderii români au ales Bărăganul, o zonă relativ pustie, dominată de secetă şi ierni grele. Această zonă se afla în apropierea lagărelor aparţinând Canalului Dunăre-Marea Neagră şi a coloniilor penitenciare din Balta Brăilei, având un caracter punitiv şi disciplinar evident. Se aplica ideea de exterminare a elitelor ţărăneşti, considerate parazitare, la fel cum în mediul urban fusese organizată represiunea împotriva intelighenţei.[19]

         Majoritatea celor intervievaţi nu sunt povestitori de profesie, dar se străduiesc să-şi redea experienţa cât mai fidel. Amintirea celor patru-cinci ani cât a durat deportarea (au fost cazuri cu 10-15 ani de deportare), înregistrează consecvent următoarele secvenţe: distrugerea şi jefuirea gospodăriei părăsite acasă, călătoria infernală, construirea colibei şi apoi a casei din Bărăgan, problema hranei, a apei, a încălzirii, înmormântări şi alte evenimente. Convoaiele celor deportaţi reprezintă ele însele un infern unde se năştea şi se murea în acelaşi timp, la fel agresiunea şi violenţa care însoţesc întreg procesul sunt redate de povestitori. Toate acestea permit lesne observaţia că autorităţile doreau sălbăticirea deportaţilor.[20]

Un alt caz emblematic pentru politica demografică a regimului comunist din România e prezentat în episodul: Colectivizarea în Vrancea. Dimensiunile terorii colectivizării pot fi timid bănuite pornind de la acest exemplu de punere în aplicare a politicii comuniste. Vrancea reprezenta una din ultimele redute în calea colectivizării. S-au dat ani grei de închisoare prin aplicarea art. 209 din Codul Penal, în perioada 1948-1962, şi cu toate mijloacele de constrângere, ţăranii nu acceptau colectivizarea. PCR a supravegheat practic colectivizarea, cu arma în mână. Chiaburii puteau fi ucişi pe loc dacă protestau. Nu se stabilise, însă, încă cine era ţăran înstărit,
mijlocaş sau chiabur. Linia partidului se pronunţa clar, mai întâi pentru îngrădire economică şi apoi pentru lichidarea chiaburimii. În Vrancea colectivizarea forţată s-a declanşat în 1957. La început s-a mers cu lămuritul, apoi ameninţări şi bătăi, arestări. Numărul cel mai mare de arestări din Vrancea l-a furnizat în perioada 1949-1955 ţărănimea.[21]La fel ca în toate interviurile cu persoane care au trecut prin furcile caudine ale sistemului represiv comunist, persoanele intervievate în acest episod vorbesc despre violenţele, ororile la care au fost supuşi şi despre mutilarea aplicată de autorităţile comuniste satelor colectivizate.

         Pentru a încheia această sumară privire aruncată asupra procesului de „purificare” operat de regimul comunist, privire filtrată de producţia documentară Memorialul durerii, voi înainta o cifră aproximativă propusă de o victimă a regimului, care a încercat să demaşte ororile acestuia. După spusele acestuia în perioada 1948-1964 cel puţin 1 din zece romani închis sau deportat pentru o perioada mai lungă sau mai scurta, cel puţin 1300.000 morţi (executaţi sau morţi în anchete).[22] Colectivizarea agriculturii a fost o dimensiune centrală a procesului de reconfigurare ideologică a regimului politic şi a relaţiilor de proprietate din România comunistă. Acest proces a afectat întreaga populaţie rurală a României, estimată în 1948 la aproximativ 75% din populaţia totală, adică aproximatov 12 000 000 de locuitori dintr-un total de 16 000 000. Conform datelor oficiale, numai până în 1952, peste 80 000 de ţărani au fost închişi pentru că s-au opus colectivizării, 30 000 fiind condamnaţi în urma unor procese publice.[23]. 

       Statul-partid a căutat să se insinueze în mod direct în comunităţile rurale şi în viaţa de familie, distrugând relaţiile sociale existente şi conturând alianţe şi tensiuni cu totul noi între grupurile abia formate sau remodelând într-o manieră radicală, percepţia de sine a sătenilor. Pentru împlinirea acestui ţel mijlocul folosit a fost colectivizarea, un proces esenţial în vederea formării „omului nou”, prin eliminarea tradiţionalismului din sectorul rural şi supravegherea intensă a ţărănimii, astfel că PMR a demarat o dislocare radicală a stilului de viaţă a 75% din populaţia României.[24]

Un caz mai aparte îl reprezintă Experimentul Piteşti, asupra căruia însă nu voi insista, dar menţionez că asemeni ca şi în alte episoade în care se prezintă problema studenţilor, se poate vorbii de o epurare a numeroşi studenţi, în încercarea de contracarare a protestelor. Fără a vorbii de epurarea din primii ani, despre care e vorba şi în episodul menţionat, au mai fost o serie de epurări în contextul revoltei maghiare din 1956, când în centrele universitare din ţară au avut loc proteste ale studenţilor, înăbuşite în forţă şi urmate de arestări şi lichidări ce au reuşit să intimideze în mare parte studenţimea.

Experimentul Piteşti reprezintă un fapt aparte dincolo de amploarea atrocităţilor şi a dimensiunii inumane a procesului. Reeducarea practicată la Piteşti asupra studenţilor se încadrează în amplul proiect de creare a „omului nou”. Dacă cei mai vârstnici erau irecuperabili, tineretul sau cel puţin o parte din el se vedea probabil
pasibil de reeducare, cert e că reprezentau un material interesant pentru maeştrii păpuşari ai noi viziuni. Dintr-un anumit punct de vedere ceea ce s-a petrecut la Piteşti reprezintă o mostră concentrată, dură şi aparte prin intensitatea violenţei de toate formele, aplicată întregii populaţii - mai puţin celor care-l orchestrau şi se îngrijeau de reuşita lui. O reeducare s-a petrecut pe parcursul acestei perioade, iar epurarea primară, de o violenţă pronunţată şi de o evidenţă în mare parte voită, reprezintă etapa de început, duşul rece. Astfel că printr-un sistem represiv bine pus la punct, printr-o epurare continuă care s-a răsfrânt chiar în spaţiul intim al puterii-cazul Ana Pauker, Vasile Luca, Lucreţiu Pătrăşcanu etc.- s-a petrecut mutilarea întregii populaţii,
distrugerea morală şi politică de care vorbeşte Besançon, acompaniată, ba chiar ritmată de distrugerea fizică. Falsificarea binelui, distrugerea moralei, distrugerea valorilor au reuşit să domine noua realitate. În întreg acest furnicar a înflorit o lume suprarealistă, absurdă, dominată de frică, delaţiune, descurcăreală, în care gesturile morale, pozitive erau privite cu suspiciune, devenind nefireşti.[25] Integritatea şi bunătatea hăituite de morala comunistă substituită adevăratei morale, au devenit nefireşti şi motiv de hărţuire pentru cerberii aparatului represiv. Însă în acest amplu Gulag care era întreaga ţară şi în care se înstăpânise prostia, viclenia, frica şi impostura având pretenţii să fie naturalizate (I.D. Sârbu, Adio, Europa; Jurnalul unui jurnalist fără jurnal; Traversarea cortinei), au pâlpâit mereu persoane care au purtat şi poartă în suflet lumina moralei şi dragostei fireşti, astfel încât contrastează diformitatea sufletească şi ipocrizia multor semeni. Probele de demnitate şi sacrifciu nu au lipsit - deşi mai puţin într-un cadru organizat cum sa petrecut în alte ţări ale lagărului socialist - fapt ce urâţeşte chipul răului atât de răspândit.

         Problema în sine cât şi dimensiunea profund moralistă a serialului, precum şi a studiilor şi memoriilor publicate fac imposibilă, după părerea mea, neimplicarea emoţională şi indiferenţa faţă de pildele de moralitate şi demnitate, precum şi faţă de dimensiunea răului şi a urâţirii României. Astfel că acest film nu reprezintă doar o istorie care nu se spune la şcoală, atât de necesară noilor generaţii, cât şi o reparaţie morală faţă de numeroasele victime precum şi un studiu de „antropologie” punând faţă în faţă două limite la care poate ajunge fiinţa umană: dezumanizarea, demonicul şi martiriul.

„Omul nou”.

        Următorul material video analizat în acest studiu este documentarul „Decreţeii” de Florin Iepan, pe baza căruia voi încerca să prezint câteva aspecte legate de politica demografică a regimului comunist în faza naţionalistă. Nu voi insista asupra proiectelor megalomane fanteziste ale lui Ceauşescu şi ale colaboratorilor care l-au slujit şi l-au influenţat, ci asupra unui aspect al acestor proiecte, ce are legătură cu subiectul studiului de faţă. Politica pronatalistă a slujit naţionalismelor şi fantasmele ceauşiste, reproducerea forţei de muncă fiind considerată esenţială pentru construirea socialismului.[26]

Filmul abordează problema controlului strict al natalităţii de către regimul comunist din România în urma decretului 770 din 1 octombrie 1966, arătând ambiţiile utopice ale iubitului conducător şi dezastrele cauzate de această politică. Visul lui Ceauşescu de a avea o generaţie pur comunistă, „Omul nou”, născut la comandă, aminteşte de proiectele lui Hitler şi Musolini. Documentarul prezintă dezastrul demografic şi psihologic cauzat de cele aproape două milioane de „decreţei”, fiind intervievate mame, copii, medici şi moaşe, implicate în acest proiect. Folosind mărturii şi imagini din arhiva naţională de film, înfiorătorul documentar expune drama femeilor mutilate sau ucise de avorturile clandestine, precum şi soarta copiilor „defecţi”, refuzaţi de sistem şi exterminaţi asemeni puilor de găină necorespunzători din incubatoare. Acest
ultim aspect constituie aspectul pe care vreau să îl discut în rândurile următoare, considerându-l o etapă ce completează purificarea societăţii de elementele parazitare şi reacţionare, în procesul de construire a societăţii socialiste şi implicit a „omului nou”.

Astfel în această etapă, după ce România a fost curăţită, femeile au dobândit un rol aparte, devenind centrul efortului politic permanent şi concentrat, menit să permită femeilor să-şi realizeze capacităţile „multilateral dezvoltate”.[27]Revenind la problema copiiilor consideraţi „irecuperabili” de către regimul comunist, datorită faptului că sufereau de diferite handicapuri fizice sau psihice, filmul evidenţiază soarta trasată acestora de către un regim care-i considera nu doar „nefolositori” ci şi o povară pe spatele societăţii. Astfel, în conformitate cu conceptele darwiniene care îi separă pe cei capabili de cei incapabili, aceştia au fost etichetaţi drept „neproductivi” într-o societate dependentă din punct de vedere ideologic de producţie, fiind practic condamnaţi la moarte. „E un loc unde se duc se moară..” a spus un medic, director al unei instituţii unde erau selectaţi cei productivi de cei neproductivi, pentru a fi expediaţi apoi unor lăcaşuri în care să-şi împlinească soarta. Daţi uitării, copiii „neproductivi” deveneau victimele neglijării sistematice, instituţionalizate.[28]

        Pentru a întări ideea unei purificări operate în cadrul acestui proces, autorul prezintă un documentar de natură industrială, din perioada comunistă, în care autorul a strecurat câteva aluzii faţă de acest aspect al politicii demografice a regimului, vorbind despre puii „defecţi” de la incubatoare, sortiţi eliminării, pentru a nu fi o povară, o piedică pentru cei „funcţionali”, fapt pentru care documentarul a fost interzis.

Fără a mai insista asupra problemei, concluzionez că dimensiunea purificatoare a politicii demografice a regimului comunist s-a întins pe toată perioada funcţionării acestuia, comportând însă variante diferite în funcţie de perioadă şi de motivaţiile ideologice dominante. Efectele decretului 770 se resimt în continuare, România fiind o ţară care şi acum după douăzeci de ani de la căderea comunismului are încă probleme serioase cu copiii instituţionalizaţi şi cu cei ai străzii. Se pare că în ciuda schimbărilor legislative, mentalităţile, moravurile au încă ceva important de spus în modul în care se gestionează aceste probleme delicate. Dezinteresul şi superficialitatea persistă încă în rândul multor funcţionari din sistemul de asistenţă socială,
tratând copiii de care se ocupă ca pe nişte fiinţe subumane.

De la exterminarea elitelor de orice factură, trecând prin deportările aferente colectivizării şi până la exterminarea sistematică a copiiilor „neproductivi”, politicile demografice ale regimului comunist din România au comportat dimensiunea purificatoare, menită să favorizeze construire societăţii socialiste multilateral subdezvoltate. Distrugerile, mutilările cauzate nu pot fi cuantificate şi descrise la adevărata dimensiune, fapt ce îngreunează procesul de vindecare, de normalizare a societăţii româneşti.

---

[1] Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 79.

[2] Ion D. Sârbu, Adio, Europa!, vol II, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1993, p.308.

[3] Ruxandra Cesereanu, Imaginarul..., p. 78; Ion Mihai Pacepa, Cartea Neagră a Securităţii, Ed. Omega, Bucureşti, 1999, p.116 .

[4] Alexandr Soljeniţîn, Arhipeleagul Gulag, vol. I, Ed. Univers, Bucureşti, 2008, p.31; Alan Besançon, Nenorocirea.., p. 41.

[5] Ibidem, p. 31

[6] Ruxandra Cesereanu, Imaginarul..., p. 76.

[7] Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii, Ed. Humanitas, Buc., 2007, p. 80-81.

[8]Ibidem, p. 80-81.

[9] Ibidem, p 83.

[10] Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, Ed. Allfa, Bucureşti, 1998, p. 59.

[11] Lucia Hossu Longin, Memorialul.., p 119.

[12] Ibidem, p.124.

[13] Alan Besançon, Nenorocirea secolului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 35.

[14] Lucia Hossu Longin, Memorialul.., p 164.

[15] Ibidem., p 143.

[16] Ibidem, p. 144.

[17] Lucia Hossu Longin, Memorialul.., p 145-149..

[18] Ibidem, p. 153.

[19] Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 150-151; Doru Radosav, Donbas, o istorie deportată, Ravensburg, 1994, p. 17.

[20] Lucia Hossu Longin, Memorialul.., p 144-150; Ruxandra Cesereanu, Gulagul..,p.
152; Viorel Marineasa, Daniel Vighi,
Valentin Sămânţă, Deportarea în Bărăgan.
Destine, documente, reportaje, Ed. Mirton, Timişoara, 1996, p. 153-168.

[21] Lucia Hossu Longin, Memorialul.., p 196..

[22] Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România, Ed. Albatros, Buc, 1992, p. 27-28.

[23] Dorin Dobricu, Constantin Iordachii,Ţăranii şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România. 1949-1962, Ed. polirom, Iaşi, 2005, p. 21; Denis Deletant, România sub regimul comunist, Ed.
Fundaţia Academică Civică, Bucreşti, 1997, p. 69.

[24] Katherine Verdery, Chiaburii vechi şi noi: închiaburirea şi deschiaburirea ţăranilor din Aurel Vlaicu, în Ţăranii şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România. 1949-1962,
Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 349.

[25] Alan Besançon, op. cit.,p. 39.

[26] Gail Kligman, Politica duplicităţii. Controlul reproducerii în România lui Ceauşescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 16.

[27] Ibidem, p. 82.

[28] Ibidem, p. 246.