Scrisoare Domnului și locțiitorilor săi pământeni, pe marginea protocolului PNL-UDMR - de Szakáts István

Doamne, am păcătuit în gând.

Săptămâna trecută am comis-o.

Miercuri 22 iunie am pronosticat greșit conținutul acordului PNL-UDMR, publicat două zile mai târziu. Opinia mea (cu o maliție nedisimulată) mi-am publicat-o pe pagina mea Facebook.

Mă învinovățesc pentru greșeala comisă, deși chiar și Niels Bohr avertiza: predicția e o treabă grea, mai ales cea despre viitor. Acum, greșeala e una, dar maliția mea chiar mă sperie. De unde vine și ce frustrări de-ale mele mi-o alimentează? Te rog, ajută-mă să mă înțeleg! Mă voi autoexamina prin prezenta, aici și acum.

Știi, Doamne, trăiesc în Cluj de aproape treizeci de ani. Am venit aici din Ciuc în 1987. Sunt un cetățean fără vreo parohie partidică, dar în cursul anilor mi s-au adunat o serie de experiențe practice cu UDMR-ul local. În confesiunea mea voi evoca cinci dintre aceste cazuri, ca să-mi fac evidentă propria îndărătnicie. Doamne, ajută-mă!

I. UDMR Cluj mi-a intrat în câmpul vizual pentru prima dată în 1992, când Gheorghe Funar – primarul de atunci al orașului – montase plăcuța Iorga pe soclul statuii lui Matei Corvin din centru. Cu ocazia protestelor care au urmat, mergând în spatele reprezentanților Uniunii îmbrăcați în Palton, am tot dat ocol Bisericii Sfântu Mihail vreo trei zile, cu lumânarea în mână - ca mulți alții. Mea culpa, dar deja atunci, la începutul lucrurilor mi s-au alăturat două cuvinte în cap: UDMR Cluj și lipsă de vlagă. N-am putut să scap de această alăturare de cuvinte nici până azi.

Bineînțeles, cum aveam eu tupeul ca în calitate de cetățean-nimeni să gândesc așa ceva? Ce, aveam pe mine Palton de Supererou Politic? Nu aveam. În consecință puteam eu să știu orice despre Contexte Complexe, despre Negocieri care încearcă atât om cât și organizație? Nu puteam. Eram un sidekick civil sărac cu duhul. Și într-o zi nici nu m-am mai dus să Țin Lumânarea (deși bag de seamă că această intuiție era totuși una bună, că tot puteam să ocolesc Biserica până în 2011).

ȘOC! România a pierdut ȘI conacul Ligii în favoarea UNGARIEI

Deci da! După cum ați putut citi și din titlul care se dorește cât se poate de șocant, România a pierdut conacul Ligii Oamenilor de Cultură Bonțideni în favoarea Ungariei. Iar aceasta nu s-a petrecut ca o urmare a vreunui proces pierdut de statul român sau însăși Liga cu maghiarii sau statul ungar (har Domnului, am fost feriți până acum de orice fel de judecată), ci Liga s-a trezit părtașă, involuntar, la una din cele mai teribile pierderi de patrimoniu din ultima săptămână, mai exact de la pierderea Codexului Aureus, tot în favoarea Ungariei, bineînțeles.

Dar să vă lămurim un pic spinoasa chestiune. Circulă de câteva zile (săptămâni?) prin mediile online o inepție panicardă, voit tendențioasă și dezinformantă despre pierderea de către statul român a Codexului Aureus în favoarea Ungariei sau, în alte variante, a ungurilor. De ce zic că este tendențioază și dezinformantă această știre care vizează păstrarea la cote înalte sau chiar încingerea maghiarofobiei (pe lângă atacarea europarlamentarei Monica Macovei)? Pentru că acest Codex Aureus, după pierderea procesului, a intrat în posesia Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba-Iulia care, din câte știu eu, este o instituție ce se află în România, chiar dacă majoritatea credincioșilor romano-catolici din România sunt maghiari, dar tot cetățeni români. Nu are rost să intrăm în detalii legate de acest codex, de cum a ajuns el în posesia statului român după Tratatul de la Trianon, mai precis la naționalizarea din 1947, performată de regimul comunist, pentru că sunt detalii mai puțin importante în acest context. Poate-s eu mai greu de cap, poate se datorează conturilor mele îmbuibate de forinți sau expunerii prelungite față de ”propaganda” maghiară datorată traiului într-un sat multietnic și a prieteniilor cu etnici maghiari puși pe manglirea patrimoniului nostru național, creat în secole de luptă și obidă (Castelul Bánffy, Biblioteca Batthyaneum, Biserica Romanică de la Herina și alte astfel de monumente istorice), dar nu văd cum prin trecerea acestui manuscris de la Primăria și Consiliul Local din Alba Iulia la Arhiepiscopia Romano-Catolică din aceași urbe transilvană, proprietar al codexului ar fi devenit statul maghiar, ungurii? Mai ales că, spre deosebire de alte biserici, cum e cazul și a celei Ortodoxe autohtone, Biserica Romano-Catolică nu e pătrunsă de virusul etnicismului și naționalismului.

Jurnal de călătorie 2. O (astfel) călătorie (pare că) nu se termină niciodată

        

        Și așa am trăit vreo 31 de ore în microuniversul creat în autocar, după big bangul provocat de o groapă de dimensiuni greu de anticipat, de pe un drum anonim din Târgu Neamț. Spiritul de solidaritate și egalitatea distribuirii locurilor ne dădeau convingerea că utopia a coborât în stradă și s-a așezat alături de noi, în mașină. Eu eram singură pe două locuri, o soție se afla alături soțul ei, pe scaune alăturate, doi prieteni tineri, unul lângă altul, moldovenii erau în spatele autocarului, doamna blondă din Ardeal ocupa un loc fruntaș, aproape de ceafa șoferului. Fiecare își putea mânca sandvișul cu salam când vroia, avea dreptul natural să ronțăie cipsuri la orice oră, libertatea plutea printre noi și noi eram întru ea.

         Așa că plecarea din Târgu Neamț a fost plină de speranță și entuziasm pentru această minunantă lume nouă ai cărei protagoniști eram alături de firma de transporturi. Ni se promiseseră o cină gratuită, cartele telefonice gratuite, ni s-au împărțit cărți de vizită la fel de gratuite, ni s-a răspuns amabil la toate nedumeririle organizatorice, vom putea face pipi din 4 în 4 ore, aveam un program comun, ne respectam vecinul de scaun, călătoream împăcați cu noi înșine și cu ceilalți, acceptam alteritatea din spatele nostru care mirosea a toporași, îi așteptam pe cei care vroiau să își termine de fumat chiștoacele în pauzele destinate micțiunii, aveam 3 coșuri de gunoi pe tot cuprinsul automobilului, colectat constant de unul din șoferi îmbrăcat la cămașă de protocol.

             Entuziasmul pe care îl provoacă începutul călătoriilor dă aripi și mijlocului de transport. Astfel că primii 20 km au trecut pe nesimțite. Am înțeles că această stare de beatitudine voiajeră în stare incipientă provoacă anumiți hormoni pe care homo viator îi elimină prin porii pielii. Experimentul s-a produs când, la scurt timp, am putut identifica și olfactiv exaltarea unora. Cu alte cuvinte, avântul nostru comun și individual (căci cele două se contopiseră de cum ne-am urcat în mașină), mirosea. Dar nimic nu ne deranja – vom ajunge curând la destinație. Purtați pe aripile vântului, am penetrat satisfăcuți pădurea virgină a Carpaților, am trecut pașnic prin Ținutul Secuiesc, am clipit de câteva ori între Târgu Mureș și Cluj, apoi a venit noapte, ne-am învelit cu gecile de sezon toamnă-iarnă, și țup! la graniță cu Ungaria, ne-am identificat în fața autorităților de frontieră fără să ni se impună vreun implant de cip, chiar și în cazul celor mai somnoroși dintre noi, după care am luat calea mai bătătorită și nivelată a Ungariei, apoi Austriei. Ajunși într-o parcare din Nürnberg, o Arcadie în miniatură, ne-am autodistribuit cu responsabilitate în alte maxi-taxiuri. Eram din ce în ce mai aproape de zecile noastre de destinații răsfirate aleatoriu de providență pe harta Germaniei. Chiar dacă nu am avut loc toți cei 12 pasageri în micro-microbuz, ne-am dovedit toleranți și nu am exclus pe niciunul din aproapele nostru, ba din contră, ne-am apropiat mai mult unul de altul, respirând pe rând, într-o armonie deplină. Nu vorbeam neîntrebați, nu eram indiscreți, încercam să respirăm și atât. Chiar dacă proveneam din regiuni diferite ale țării, eram din categorii sociale diverse, cu sau fără studii, trupurile noastre se completau androginic în dimensiunile reduse ale scaunelor insuficiente. Din când în când, vocea unei doamne amabile ne îndruma traiectoria sinuoasă: într-o sută de metri faceți la dreapta, reconfigurați, acum faceți stânga, extrem de stânga, ați ajuns la destinație.

        O altă voce care se desprindea constant dintr-un corp masiv era a unui bărbat. El dădea indicații prețioase asupra direcțiilor de manevră ale șoferului, contrazicându-o pe doamnă. Era, după cum am presimțit, un revoltat împotriva dictaturii GPS-ului. Am făcut Germania de mai multe ori, o știu ca în palmă, am făcut șapte sute de mii de kilometri în toată Europa, pentru că așa a fost natura meseriei mele. Vroia neapărat să rupă această ierarhie om-robot. La început l-am apreciat și m-am bucurat că unul dintre ai noștri s-a ridicat așa de sus cu nivelul cunoștințelor de geografie, sfidând autoritatea tehnologiei și a șoferului. La prima pauză de țigară, când am ieșit cu toții din oala de sarmale și ne-am așezat în șir german pe marginea drumului, am avut răgaz că îl privesc pe acest personaj ce tocmai s-a desprins din colectivitatea bine închegată (credeam eu). 120 kg, păr zgârcit distribuit pe lângă urechi, de parcă avea să-i țină cald în iernile din nordul Germaniei, cu o ceafă substanțial dezvoltată menită să susțină un hardisk supraîncărcat cu date geografice și nu numai. Burta lui amplă dezvăluia profilul unui om desăvârșit, pentru care mesele principale ale zilei sunt repere temporale de nezdruncinat, comemorate în cadrul unor ritualuri religioase prin jertfă de animale pe grătar. Picioarele îi erau bine înfipte în pământ, dându-i un simț al realității, al orientării și al afacerilor peste media colegilor săi de autocar. Prin vocea guturală, tonalitatea doar aparent certăreață a exprimării, își impunea autoritatea asupra noastră, a celorlalți prăfuiți de drum și de soartă.

        Dezinvolt, sigur pe el, dotat cu mai multe informații decât noi, domnul ne-a aranjat mai bine pe banchetele maxi-taxiului, acțiune în urma căreia am avut impresia că ar mai fi încăput lângă noi încă vreo trei compatrioți de mărimi decente. Caracterizat printr-un spirit polemic și un sistem al gândirii impecabil de tipul teză-antiteză-sinteză, personajul nostru a început să călătorească printr-o pădure narativă, avându-l pe șofer ca novice, și să povestească despre viața lui. Se afla în autocar, alături de noi, întâmplător, din cauza unui incident nefericit. Autoritățile române îi confiscaseră trei mașini și îi închiseseră o firmă. Deposedat de toate automobilele, a fost nevoit să recurgă la acest mijloc de transport în comun atât de comun. Călătoria noastră înainta pe potecile vieții lui. În nordul Germaniei, a avut un lanț de baruri de noapte pe care autoritățile i le-au închis, pentru că fetele nu își plătiseră taxele la stat. Drumul spre propria-mi destinație era deja uitat. Toți mergeam cu el, după cântecul lui din fluieraș.

        Adevărata identitate a personajului nostru (dacă există adevăr în timpul călătoriilor) s-a arătat mai târziu, când a scos ceva din servieta pe care o ținea pe genunchi. Era un obiect provenit din tăierea și prelucrarea copacilor, format din mai multe foi lipite una de alta, copertate, cu o imagine foarte viu colorată. Era o carte.

       -Tu citești? îl întreabă pe șoferul care tocmai dădea o manea aparent mai încet. Cum te cheamă? Vreau să îți dau o carte cu dedicație.

        -Nu citesc, răspunde șoferul cu luciditate acestei spovedanii.

       Atunci nu știu ce voce din mine, nu știu care din identitățile mele îndrăznețe și cu stimă de sine ridicată, m-a făcut să-mi ridic gâtul sfidând orice girafă.

        -Eu citesc, da-ți mie cartea! Mă simțeam la coadă la aprozar și simțeam cum rația de unt îmi alunecă printre degete. Dacă vreți, vă scriu și o recenzie, adaug eu cu tupeu de absolventă de Litere, pregătită să concurez pe post cu șoferul de maxi-taxi.

         -Nu am decât patru, că v-aș fi dat la toți.

         Mi-am rostit și eu numele și mi s-a însemnat în cartea vieții dedicația și darul.

        Când am luat în mână bijuteria, i-am contemplat însetată coperta. Un dragon aurit, un cavaler în marmură, un dumnezeu pensionar, cu barbă luuuungă și sceptru, un băiețel cu ochi albaștri urmat de un Azorel, un pisc stâncos dintr-un munte legendar, toți erau distribuiți pe copertă, așa cum noi, călătorii, ne înghesuiam în autocar.

        -Eu sunt scriitor. Scriu cărți pentru copii. Ăsta e primul volum dintr-o serie de zece. Primele trei le am deja scrise. Pe ăsta l-am scris în zece zile. Am citit multe cărți la viața mea. Ai citit Harry Potter? Tu ai publicat ceva?...

         De aici cuvintele s-au rostogolit într-un bulgăre de zăpadă pe un derdeluș alunecos. Ochelarii mei prindeau contururi rotunde, cedând de la Virginia Woolf la Harry Potter, de la șoarece de bibliotecă la mioapă asfixiată într-un maxi-taxi, au intervenit apoi procese dure de conștiință, nu reușesc să scriu, pierd timpul și nu mă pot concentra la studiu, nu am mai scris de mult niciun articol, mi-am văzut biroul în flăcări, un Făt-Frumos venea să mă salveze ținând în spate un sac de cărți, peștișorul de aur îmi cerea să îi îndeplinesc o dorință, Alice în Țara Minunilor ajunsese în Germania înaintea mea, Stăpânul Inelelor îmi confiscase singurul inel de aur, m-am dat de trei ori peste cap și am ajuns la destinație. De aici nu îmi mai amintesc nimic.

Jurnal de călătorie. O (astfel) călătorie (pare că) nu se termină niciodată

          2,5 litri de pălincă, 6 doze de bere aproape made in Romania, 5 rochii înflorate, de proveniență incertă, 15 cărți alese pe sprinceană, semi-furate dintr-o bibliotecă aproape personală, câteva produse cosmetice (fără număr), dulciuri în fiecare cotlon al geamantanului superdotat, eșarfe exagerat de multe și mari, 2-3 fotografii de familie developate pe foi lucioase, atât de lucioase că nu pot vedea chipul mamei când bate soarele, cârnați de pleșcoi împachetați în ziar local, doi babici (vezi bibliografia asupra culturii culinare din Buzău) autentici de îți pișcă limba, o cutiuță cu bijuterii și alte câteva zeci de obiecte neidentificate, unele contondente, altele colorate, restul necomestibile. Toate într-un troller de dimensiuni gigantești, un rucsac decent și o plasă de cârpă închisă cu fermoar roz. Așa am plecat din binecuvântatul oraș natal spre un oraș de împrumut, lăsând în urmă bocetele, sfaturile și compătimirile membrilor familiei. Să nu cumva să cari tu gemantanul ăsta! Să mănânci pe drum! Ai bani la tine? Aoleo, ce departe mergi! Aoleo ce bagaje grele ai! Să ne suni când ajungi!

          De aici, tot ce e pitoresc și sentimental se oprește brusc. Poate doar munții cu păduri defrișate și tomnatice au fost ultima panoramă în stare îmi smulgă privirea din carte și să mă patetizeze (dacă acest verb ar exista în forma asta...). Dar am trecut repede (simțiți ironia) de peisajul ăsta, traversând Carpații într-un maxi-taxi scufundat constant în gropile drumurilor naționale, ca un submarin dornic să navigheze în ape mai puțin tulburi, mai străine.

Jurnal de Bonțida în Marburg

         2 septembrie, zi de toamnă într-o vară, a doua zi de școală (nu doctorală) pe care nu o urmez, zi fără jaluzele, zi fără țigări, 2014.

        1, 35 euro, jumătatea goală dintr-o cană de cafea, un pahar gol, 5 pixuri într-o altă cană prea optimist înflorată, 6 cărți, o factură de radio/tv (exact ceea ce lipsește din dotarea camerei mele), scrumieră murdară, ramă foto fără foto, dar cu un cuvânt înrămat– „le moustache”, boxa din care sună Alan Parsons Project, un buchet de chei, o piatră de birou pictată în alb cu un pește roșu mort, un inel albastru de la un fost cercel, o agendă neagră, dar neagră rău. Cum să scrii printre toate astea? Paharul îmi intră în ochi, scrumiera mă dezestetitează, boxa îmi scoate dopurile din urechi, agenda mă angoasează. Singură, Martha Bibescu zace tolănită pe masa de birou din lemn foarte dur, nevopsit, neîngrijit, uscat, uitat. Trebuie să scriu despre „Catherine Paris”. Am uitat. Mă mobilezez intrând pe facebook ca și cum îmi iau zece minute de vacanță la mare. Familiile fericite de pe facebook mă salută și transmit mesaje extaziate: „Ahhhh! Vacanțăăă!! :))))) Mulțumim!!!! C bne arăți! Suuuper extra! :))”

Ce fericiți sunt ceilalți! Îmi examinez repede viața, ce aș posta acum pe pagina mea de profil? Îmi decupez cămașa cu atenția unui chirurg, ating cu lama zimțată a cuțitului partea din stânga, sus, imediat sub umăr și trasez o linie șerpuită în formă de inimă, scot organul în cauză pe birou și îl analizez cu ochi miopi, bâșbâind aorta pentru a verifica dacă mai respiră. O fi normal ca inima, odată scoasă pe o masă de operație sau de birou, să se zbată în halul ăsta? Iau aparatul de fotografiat, achiziționat pe o perioadă determinată, și încerc să prind zbaterea organului plin de sânge și de vinul roșu de ieri seară. Mă postez pe facebook cu inimă cu tot și aștept ca aceasta să fie apreciată. Inima îmi tresare la primul like, nu degeaba am postat. Închid ochii și nu mă mai trezesc. Am uitat să pun bucata de carne la locul ei. Ea rămâne însă în folderul „albums” și primește în continuare like-uri.

Jurnal de Bonțida VI. Mărturisirile excrocului V. S. Cosma

         

Tomi Ungerer

             Recunosc, sunt cel mai leneș din acest sat. Dimineață pe la 11 îmi sorbeam cafeaua, în pijamale, pe terasă în timp ce în fața casei utilaje nemaipomenite scormoneau în praful drumului șanțuri de scurgere și altele ce țin de mult râvnita infrastructură. Grădina mea zace nelucrată sub un strat discret de bălegar cu care vecinul meu Nea Puiu a binecuvântat-o pe parcursul iernii. Pseudo-livada încropită cu truda și entuziasmul anilor trecuți așteaptă foarfecele și bidineaua cu var în timp ce eu, păcătosul, mă afund într-o lene tot mai dulce. Hârlețul ruginește în șopru iar arpagicul nu mai găsește drumul spre glia căsuței biruite de demonii intelectualismului. Sunt fundamental leneș și tot mai habotnic în neputința mea pe care nu o mai poate susține nicio scuză ideologică. Bunii mei vecini m-ar consola spunându-mi că nu sunt chiar cel mai leneș de pe aici, că mai sunt alții, unii profund tarați de viciul lenei datorită condiționărilor etnice sau genetice, dar eu nu-i cred.

           Și asta nu e tot. Nu doar că lenea poate fi lesne descifrată pe chipul meu îmbătrânit în rele, dar cred că cititorii noștri au realizat de ceva vreme că acest modest blog intelectualo-rural zace de mult timp sub zodia inapetitului pentru orice tip de efort. Mitul intelectualului retras la țară, adâncit în lungi și intime conversații cu glia și cultura țărănească, se destramă lent asemeni cercetării academice autohtone. A sosit vremea să dăm cărțile pe față și să recunoaștem constatările dureroase făcute de cei mai mulți dintre cărturarii bonțideni care-și odihnesc reveriile intelectualiste și otrăvurile critice sub acoperământul acestui blog. Ultimele autoanalize, individuale și colective au scos la iveală stigmatele ratării încolțind în biografiile celor mai mulți dintre noi. Odată încheiat programul POSDRU de asistență socială pentru tinerii universitari cu ambiții cărturărești balaurul reconvertirii profesionale (din cercetători în vânzători de servicii, neo-securiști sau pălmași) cască pofticios gura să ne înghită ca într-un tablou apocaliptic demn de frescele cu Judecata de Apoi din bisericile patriei. Nu că n-am avea păcate destule, de la cârtirea împotriva zeilor zilei până la atitudini iconoclaste față de cumințenia academică și civilă, sau devieri de dreapta și de stânga, de cele mai multe ori simultan. Să nu mai pomenesc că unii mai obraznici au îndrăznit să poftească la posturile pregătite pentru aproapele. Aproapele Lor.

Jurnal de Bonţida V: Despre originile intelectuale ale grădinăritului

foto: Mihai Bota (fotograful oficial al Ligii)

     În grădina noastră, ciclul spencerian al civilizaţiilor, al măririi şi decăderii vegetale, este cu mult mai uşor de observat şi cuantificat decât în ceea priveşte isoria omenirii. Aici disputele nu există. Fiecare proiect politic, întotdeauna unul verde, începe invariabil primăvara, îşi atinge culmile în timpul verii şi decade trist odată cu venirea toamnei. Astăzi suntem în mod evident la “final de mandat” aşa că o mică evaluare a evoluţiilor bio-politice ale celui mai recent ciclu este atât necesară cât şi, bănuim noi, de un maxim interes pentru amatorii de proteine vegetale.

Jurnal de Bonchida IV

Tâc-paf. Așa se aude când un bărzăune dolofan se lovește de geam în zborul lui diafan ca o petală de trandafir smulsă în dinți de un broscoi din basm. Nu orice bărzăune e dolofan și cu potențial de petală rănită, cum nici orice broscoi nu este Făt-Frumos. Așa mi-am început ziua, cu gândurile astea trase de păr ca să fie lirice și, deci, artistice, care dospesc o opera magna. Din comparația asta puteam să scot și o poezie despre natură, sinestezie, un mic leșin după sperietura pe care mi-a provocat-o gâza supraponderală. Jurnalul meu, oricâte nimicuri ale vieții cotidiene ar conține, trebuie să fie frumos scris. Și frumusețea asta e dată de figuri de stil, de asocieri deosebite de cuvinte, de alămuri și mult sentiment, eventual o mică beție de cuvinte în timp ce scriu, de alcool înainte și după ce scriu, așa cum fac artiștii adevărați, ăia care și trăiesc, nu numai scriu. Azi nu am reușit să duc o zi de artist, am butonat la laptop fără spor; am să încerc mâine să trăiesc mai artistic.

Dar hai să nu mai fim ironici și să continuăm periplul prin minutarul zilei. Câteva clipe după micul incident om-insectă, am intrat ritualic pe facebook unde am făcut o baie de imagini cu flori, cu animale (în special pisici), cu case, cu peisaje, cu sate românești, cu linkuri deștepte (de fapt, deștepți sunt ăștia care au postat linkurile), cu likeuri date la datorie ca într-un câmp de luptă, cu poze cu mame eroine, cu intelectuali (pozele fiind separate; deși și intelectualii de pe facebook au mamă, ei nu și-o expun). Uite cum prind rădăcini ca un ghimpe în pielea catifelată a baroanei de Bonțida expresiile legate de facebook: intru pe facebook, sharuiesc, dau like, facebucesc, taguiesc etc. Vroiam să notez în jurnalul ăsta despre un articol sharuit de cineva și citit de mine. Sucursala ICR din New York a organizat o expoziție de ie cu mulți de „i” și cu muzică românească (netradusă, intraductibilă). Finalul articolului este înduioșător de tulburent. În primul rând, pentru faptul că împrumută cuvintele de la tv și face un colaj perfect de cuvinte-clișee.

Încheierea devastatoare e o frază lungă de 10 rânduri în care nu ai timp să respiri și riști să mori citind; și se sfârșește cam așa, cu un semnul exclamării dotat cu oxigen, care îți ponderează tensiunea, comandându-ți, conform normelor de punctuație, un ton de mirare:

„(...) sunt probele unui început bun pentru noua directoare a ICRNY, care, iată, reuşeşte să redea strălucire acestei instituţii de cultură, într-un timp foarte scurt şi după mulţi ani în care scandalurile, jefuirea banului public, clientelismul şi pseudo-cultura - promovate de fosta conducere în numele unui aşa-zis “modernism” - transformaseră ICR în general şi ICRNY în special într-o adevărată moşie a şefului Horia-Roman Patepievici şi a găştii sale de politruci puşi pe căpătuială!”

Dar nu vreau ca jurnalul ăsta să se transforme în jurnal de lecturi stupide. Mă întorc la libertatea pe care mi-o dă caietul meu personal, la viața bonțideană cu cohorta ei de insecte care dă cu capul și are revelații.

După revelația cărăbușului de dimineață, după plimbarea prin jungla narativă a articolului, a urmat un vid existențial pe care am vrut să îl umplu aici, în jurnal, prin cuvinte. Aș vrea să închei seara ceva mai liric, diafan, ca o ploaie de stele, ca o banderolă de curcubeu cu care să mă leg la cap și să dorm liniștită, dar nu am deloc inspirație lirică, am secătuit de atâția picuri de ploaie excesiv distribuiți pe asfaltul străzii mele (și pe care va trebui să îi plătesc la următoarea factură). Mai bine liric plângăcios decât politruc în ie! vorba lui Luca Pițu: „Mai bine diarist în vremurile de azi, decât ziarist sau ...) tractorist rupător de normă.” („Insem(i)nările Magistrului Din Cajvana”)

Jurnal de Bonțida III, Cum mi-am petrecut sfârșitul lunii

Când am început să ţin acest jurnal bonţidean, deşi mi-am propus să consemnez constant şi cât se poate de des toate întâmplările remarcabile şi semi-banale din mica aşezare someşană animată de secole de un entuziast dialog intercultural, precum şi numeroasele gînduri, meditaţii şi idei care supraaglomerează hezaşul unui cărturar, nu am luat în calcul eventuala presiune dinspre publicul cititor şi/sau consumator de intimităţi. Aşa că, în ultimele săptămâni, mi-am permis să îmi iau un forţat concediu dintr-ale scrisului, spre a mă îndeletnici cu alte nobile şi previzibile chestiuni. Mai întâi, preţ de zece zile conacul intercultural al Ligii a fost sub ocupaţie germană (datorită vizitei unui contingent de doctoranzi lipscani setoşi să se consubstanţieze cu spiritualitatea şi materialitatea transilvăneană), aşa că am fost nevoit să-mi pun pofta şi condeiul în cui. După care a urmat o prealeneşă celebrare a zilei internaţionale a muncii, apendice la sărbătorile pascale petrecute pe meleaguri extracarpatine (Buzău şi Focşani) unde se mănâncă, se bea şi se discută cel puţin la fel de bine. În tot acest timp Profesorul, secondat de mai tânărul său discipol într-ale demonologiei, filosofiei medievale şi diferitelor forme de utilizăre ale Forţei, Anakin, au vegheat la bunul curs al Someşului şi al timpului, constant copleşiţi de reverii deconstructiviste. Pe de altă parte, în acelaşi interval de timp, însă într-un cu totul alt registru existenţial, încet şi previzibil, producţia agricolă locală face progrese vizibile, în pofida secetei şi pesimismului unanim asumat. Drept urmare, ceapa verde, ridichile şi spanacul sunt pe toate mesele şi marginile de drum european (vizibilitate maximă în zona Apahida-Jucu). Putem concluziona că ţara merge bine şi greu, în multe colţuri, chiar dacă mulţi dintre aleşii neamului, deşi nu sunt pletoşi (unii chiar au aversiune faţă de pletoşi şi toată simbolistica aferentă), se piaptănă întruna.

Jurnal de Bonțida II. Din ograda apolitică

Vineri, 19 Aprilie 2013

          Ieri dimineață am prins contur pe la 6 jumătate într-un mod cu totul nefiresc pentru uzanțele căsuței în care mi-am găsit sălaș. Dinspre hol veneau zgomote bizare de pagini groase răsfoite în grabă. Încarcerat fiind în ultimele lecturi, simțurile mele amorțite de somn și visare m-au îndemnat să cred că aceste zgomote vin dinspre raftul de demonologie și practici vrăjitorești. M-am gândit că Profesorul caută iarăși bibliografie pentru amplul său tratat despre mistica parvenirii și tehnicile vrăjitorești uzitate în relansarea carierelor împotmolite în fașă. Nu era așa, după cum am constatat în momentul ieșirii semi-somnambulice în hol. Profesorul era într-adevăr în hol, rezemat de tratatul Despre libertate al lui John Stuart Mill, ediția în limba germană, însă fără a fi buntuzit de patima lecturii matinale. Contrariat fiind de luptele de culise pentru controlul finanțării din interiorul gospodăriei noastre, Profesorul amenința cu ocuparea dressing-ului pentru a stăvili orice demers de reducere a finanțării pentru proiectele sale de cercetare. Animat fiind de un autoritarism total inadecvat pentru zorii unei zile, i-am recomandat pe un ton imperial să-și exprime dezacordul și nemulțumirile afară, de preferință în grădină. 

        Acesta a fost singurul eveniment remarcabil petrecut în mica așezare țărănească de pe malul drept al Someșului în data de 18 aprilie a.c. În rest, doar reparații de drumuri, construirea de trotuare pe ulițele din preajma castelului și timide munci agricole de primăvară. Peste tot domnește o poftă teribilă de muncă și de taifas.

Jurnal de Bonţida I

                                                              Marți, 16 aprilie 2013, cam pe la amiază

foto: Ioana Manta Cosma

De parcă ăştia de la ţară n-ar putea ţine un jurnal. Şi nu mă refer doar la dascăli, cărturari şi entuziaşti citadini care au acostat la sat, pe urmele unora ca Radu Petrescu, Pavel Dan, Liviu Rebreanu sau Onisifor Ghibu. Aşa că de azi, ca om al Ligii, al satului şi al Republicii Literare, totodată, propun spre lectură publicului ahtiat după memorialistică, jurnale, confesiuni şi exhibiţionisme de orice fel, un jurnal cutremurător, redactat la cald sub presiunea tăvălugului de evenimente, picanterii şi polemici care acompaniază şi ritmează viaţa oricărui bonţidean rezonabil.

Dimineaţă, pe la 8:35, când am lăsat baltă aşternuturile şi am ieşit pe prispa casei am realizat, privind Profesorul cufundat într-o tihnă fără precedent şi fără discernământ, că la ţară nu doar timpul e mai leneş, aşa cum insinuează unii...

După un mic-dejun improvizat, mi-am instalat confortabil fizicul încă trudit în banca de pe terasă, improvizată de bunul nostru prieten O.G. şi am început să verific, la fel ca ieri, rata de creştere a ierbii şi rata de înflorire a pomilor. Având în minte apoftegma lui Candid din finalul scrierii voltairiene cu acelaşi nume m-am apucat puţin de grădinărit. Mi-am amintit de anii copilăriei rurale şi de entuziasmul campaniilor agricole de primăvară ce părea să cuprindă brusc întreaga Vale a lui Stan. Pentru mine, câmpurile lungi şi strâmbe ce trebuiau arate, căpălite etc. erau dătătoare de premature presimţiri ale neantului. De atunci, pe urmele altor mari filosofi şi gânditori ruralizaţi, am virat înspre o poetică eschivă de la muncile câmpului, demne de cântat şi lăudat, dar fără a asuma riscul bătăturilor.