Tînu' Lazăr

Tînu Lazăr și Mama Sâie, august 2004

În vara lui 2004, prin iulie-august, eram la coasă cu tînu' Lazăr, la Obrejă, sus pe Valea lui Stan, lîngă vîrful Măgurii. Tocmai luasem bacul cu notă mare și intrasem la facultate la Cluj, ceea ce-l făcuse pe tînu' extrem de mîndru de mine dar și oarecumva trist că urma să mă car din sat. După cîteva brazde, ne-am așezat pe un răzvor să ne tragem sufletul și tînu', cu un ton mult mai serios și mai grav decît în alte ocazii asemănătoare, mi-a pus o întrebare:

- Măi Valeri, măi, că amu' tu ești mai învățat ca noi, ai făcut mai multă școală, zi-mi și mie cum îi treaba asta cu Dumnezeu? Cine-i el? Cum de le știe pe toate? Îi ceva om mai de seamă sau cum să înțeleg eu toată povestea cu el?

        Tînu' nu era un om bisericos, deși era prieten bun cu popa Sărmaș, jucau des șah și se omeneau cu jinars produs la cazanul familiei dintr-un pîrău de pe Valea lui Stan. Eu nu-mi amintesc să mă fi dus vreodată la biserică sau să mă fi luat cu povești despre biserică, Dumnezeu și religie. Duminica, își punea hainele bune, își spăla cizmele și cobora în sat, cu calul sau pe jos. În sat, își schimba încălțările și ieșea la centru unde începeau lungile partide de șah. Era un șahist redutabil și pătimaș, în stare să bombăne minute întregi pentru o piesă pierdută aiurea. Pentru mine, aveam să realizez mai tîrziu, întrebarea și tonul pe care o adresase, erau semne că începuse să mă ia în serios ca adult și ca om școlit. Și, probabil, semn că simțea că sunt ultimele brazde culcate împreună. Eu nu eram doar mai școlit, ci, de prin clasa a 10-a, eram și un fel de ateu. Sau încercam să fiu. Oricum, eram într-o pasă cît se poate de anti-bisericească, după ce vreme de vreo 3-4 ani, în perioada gimnaziului, frecventam cu sîrg biserica, cîntam în strană duminică de duminică și în sărbători, citisem biblia și alte cărți religioase, învățasem două glasuri bisericești și mă pregătisem pentru seminarul teologic. Totul s-a schimbat brusc prin clasa a 8-a, cînd ca urmare a diferitelor șicane făcute de un diac bătrîn, cum că nu sunt din neam bun, că nu avem în familie tradiție de dieci, am decis să o rup cu strana și cu biserica ortodoxă. Mama, urmînd exemplul unei vecine trecută printr-o situație asemănătoare, a vrut să mă ducă să cînt la catolici (greco-catolici), că acolo e loc destul și nu te întreabă nimeni din ce neam ești și dacă înaintașii au cîntat/avut loc de vază în strana bisericii. Dar nu am vrut. Mi-era silă de toată povestea și deja interesele și curiozitatea îmi fuseseră acaparate de lucruri mult mai lumești. Prin liceu, după descoperirea metalelor grele și foarte grele, am ajuns să-i descopăr pe iluminiști, pe Darwin și pe alții care-l scoseseră pe Dumnezeu din schemă, așa că mi-am vîrît capul în alte dogme. Și ce-i puteam eu răspunde bătrînului, după un așa traseu intelectual, fără să-i zgîndăresc prea tare fricile și cunoștiințele și fără să fac rabat de la convingerile mele recente, fundamentate științific?

Vasile din deal

 

În casa copilăriei (2017) @Ana-Maria Murg

Pe Vasile din deal l-am văzut întîia oară cînd eram în școala generală. Cobora pe vale, tîrîndu-și opincile prin colbul drumului, urmat de o ceată de cîini mărioci, cîteva găteje pe care le trăgea după el și un damf puternic de jeg, oaie, balegă și brînză. Avea o barbă mare, murdară, straie îmbîcsite și unsuroase și parcă prea multe pentru miezul verii. Nu dădea bună ziua, nu zicea nimc, doar cobora pe vale trăgîndu-și gătejele și urmat alene de cîinii săi, de asemenea tăcuți. Eram călare pe poarta de la drum, cu arcul cu săgeți în spate, un clop de pădurar uzat pe cap și cu niște bascheți rablagiți în picioare, pîndind la trecători și adulmecînd ceva potențial de aventură. Pe cînd făcea Vasile din deal cale întoarsă din sat, deja ne aciuiasem un grupuleț de puștani obraznici și gălăgioși în fața porții. Ne-am ținut după el debitînd fel de fel de prostii și obrăznicii, în același timp minunîndu-ne de așa arătare și de totala sa impasibilitate. Parcă nici nu eram acolo și nici cîinii ce formau cortegiul său nu schițau mare lucru în materie de mîrîială, deși vreo cîțiva erau ditamai dihăniile. Vasile a urcat liniștit la deal și s-a pierdut în pădure, pe Costișăta, în timp ce noi, plozii de pe vale setoși de aventuri și trăznăi, ne-am întors la treburile noastre, parcă încă derutați de întîlnirea cu așa făptură.

           La ceva vreme după, nu mai țin minte exact cînd, petrecînd cîteva săptămîni din vacanța de vară la tînu' Lazăr „în cîmp”, adică în partea de sus a Văii lui Stan, unde nu se putea ajunge cu mașina și unde electricitatea a ajuns doar prin 1996, am avut ocazia să-l reîntîlnesc pe Vasile din deal. La o vacă îi venise de taur și trebuia dusă la montă, iar pe vale, prin vecini, nu mai ținea nimeni taur. Era mare bătaie de cap cu asta. Dacă locuiai jos în sat, te mai descurcai cu veterinarul, că venea și o monta artificial, dar sus, la deal, dura mai mult și pentru vacă nu mai era bine. Toată ziulica le călărea pe suratele ei, de erau îngrozite de așa apetit și apucături. Plus că, atunci cînd mergeai după ele să le aduci la halău pentru adăpare și la mulsoare, dacă nu erai pe fază, te puteai pomeni cu ditamai animalul pornit să se urce pe tine ca să-și satisfacă pornirile... animalice. Și tînu' Lazăr știa că Vasile din deal avea, acolo în Obcină, către rebrișoreni, taur bun și că, mai nou, multă lume mergea la el ca să le fie gonite vacile. În dimineața aia, după papa cu cîrnaț și coleșă pe care ne-a pus-o pe masă la dejun, mama Sîie s-a pus pe frămîntat aluat pentru pită de casă și plăcinte. A făcut o covată întreagă de plăcinte cu brînză și mărar dintre care vreo cîteva le-o pus într-o traistă și lîngă ele a mai pus una, alta, ba un pic de slănină, niște ceapă verde și o sticlă de jinars. Cum tînu' mi-o zis de cu seară că trebuie să ducem vaca la taur, la Vasile din deal, mă gîndeam că ne pregătește merinde, că ne așteaptă drum lung. Pentru mine traseul era total nou. Stînd pe treptele de piatră ale casei, cu o seară înainte, în timp ce eu ciopleam niște săgeți dintr-o săgeată, iar tînu' sorbea un pahar de jinars îndoit cu apă, mi-a arătat cam unde ar fi de mers în ziua următoare. În afară de o pădure deasă ce acoperea dealul ce ne despărțea de rebrișoreni, urcînd către vîrful Măgurii, nu am văzut mare lucru, dar bănuiam că există potențial de aventură.

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă holbam, dospind de invidie și frustrare, la astfel de transmisiuni, cu multă spumă, jocuri de lumini, țîțe și șolduri aproape dezgolite și cîte alte cele din repertoriul entartainmentului văratic, înainte să adorm cu gîndul la brazdele, coasa sau pologul din ziua următoare. În sat, pînă în anii liceului, singura distracție seara era adunatul la barieră, pe o porțiune de verdeață dintre calea ferată, valea lui Stan și stîncile din spate, de unde începea dealul lui Hondrari. Oricît de rupt aș fi fost după diferitele munci ale zilei, seara, băgam cu saț un episod din Sunset Beach și-apoi mergeam la barieră, să facem foc, să prăjim mălai în lapte și să combinăm gagicile venite la lelea Lucreță a lui Hondrari. Am fost îndrăgostit, pe rînd și simultan, de toate cele 4 bistrițence care veneau vara la bunici, la țară, pe vale la noi. Pe trei dintre ele am reușit să le și pup și să le țin de mînă. Pe una chiar am pupat-o cu limba mai tîrziu, în liceu. Apoi, cum era firesc, s-au îndrăgostit de alții, tot de pe vale sau de pe alte ulicioare, ceea ce am făcut și eu, expandîndu-mi în primă fază orizontul emoțional pînă la cealaltă barieră și cabină CFR (vreo 3-400 de metri), de pe ulița gării. Iar apoi, purtat de patima iubirii și a datului din gură, am luat cu asalt ulicioara bisericii, Telcișorul, pînă am ieșit din sat. Dar asta-i altă poveste.

        Aveam trei tovarăși principali cu care îmi făceam veacul pe vale și pe coclauri: Vasi Ganea, Gigi de la Cluj și Popovski, ultimul mai rar, că stătea tot mai mult pe la ai lui, la Ploiești. Pînă să vină anii tulburi ai liceului, cu toate chinurile, frămîntările și căutările adolescenței, îmbibate în golănii și disperarea de a fi băgat în seamă, o ardeam mai mult cu Vasi, care locuia cîteva case mai în jos și care era mai tînăr cu doi ani decît mine. Eu eram, de regulă, ăla cu ideile și inițiativele, iar Vasi mă ajuta să le concretizez. Am avut multe inițiative, majoritate avînd de-a face cu domeniul construcțiilor de colibe, în copac și nu numai, pe atunci fiind foarte la modă pe valea noastră. Nu mai țin minte cîte colibe am ridicat și cîte cuiburi de crengi suspendate pe crăci de arini sau carpen. Dar nu prea impresionai gagicile orășence cu astfel de inițiative, așa că, prin clasa a 7-a am ridicat ștacheta. Mi-am propus, împreună cu Vasi, să facem o mașină de lemn, avînd la bază mecanismul unei biciclete, la care să putem pedala amîndoi, simultan sau pe rînd, ca să putem să le scoatem la plimbare pe fete, la vară, cînd urmau să vină. Am desenat vreo cîteva schițe, am discutat ore întregi, chiar am făcut un fel de contract, visînd că o să facem și ceva biștari dintr-un fel de taximetrie bizară pe vale în sus și în jos, iar în acel contract, fiind mai mare și avînd încă de pe atunci porniri manageriale și antreprenoriale ieșite din comun, am specificat clar că eu am 51% din acțiuni/drepturi de proprietate asupra viitorului atelaj și a banilor rezultați din taximetrie și cărăușie. Plus că urma să fie construită la mine, în magazia de lîngă șură. Cadrul de bicicletă, din cîte îmi amintesc, urma să-l pună la dispoziție Vasi, că era un pic mai avut. Iar eu urma să procur ceva scîndură de pe lîngă casă. În afară de cîteva ore de discuții, schițe, proiecții fantasmagorice și negocieri, n-a ieșit nimic din toată treaba. Nici măcar nu ne-am mînjit pe mâini și brațe cu ceva ulei și vaselină, ca să dea bine la anturaj. Abilitățile inginerești erau atu-ul fratelui meu, eu fiind cel cu apucături de artist, după cum aveam să constat, în repetate rînduri, pînă prin facultate, cînd mi-a trecut.

Cele trei ghicitoare de pe Valea lui Stan

Pe Valea lui Stan aveam trei ghicitoare: lelea Floare a lui Pîrțu, Freza și Vica lui Hondrari. Numai cea din urmă mai trăiește și încă mai dă ocazional în cărți. Doar că nu prea mai are cerere, deși nu trebuie să-i lași mai mult de un pachet de țigări sau o ciocolată, ceva acolo, pentru o tură de ghicit. Freza și Pîrța, cum îi ziceam noi lelii Floare, ghiceau și în bobi de fasole sau porumb. Eu doar la Freza și la Vica am fost, că Pîrța era mai inaccesibilă și nouă puștanilor ne părea urîcioasă și rea, pentru că își închidea poarta de Crăciun, ca să n-o buntuzească copiii cu colinda, banda lui Bujor sau Irozii. Eram convinși că e zgîrcită și rea și pentru că, deși avea struguri, coacăze și mere, se zicea că nu dă dacă-i ceri. Eu unul n-am întrebat-o niciodată dacă ne-ar da sau nu ceva struguri sau coacăze, fiindu-mi suficient ce ziceau ceilalți și părîndu-mi mult mai incitant să-mi bat capul toată ziua cu planuri și scheme de pătruns în grădină sau pe acoperișul bucătăriei, pe unde-și întinsese via. Aveam să constat peste cîțiva ani, cînd am crescut nițel mai mare și am mers cu Gigi de la Cluj îmbrăcați în cerșetori, cu haine rondioșe și feștiți pe față, ca să cerșim la poarta ei, că de fapt nu era chiar așa zgîrcită. Poate doar sătulă de boacănele derbedeilor ce făceau gălăgie pe uliță, dădeau cu picioare în poarta ei de tablă și treceau ca termitele prin grădina ei de fructe. Ne-a poftit atunci în beci, ne-a evaluat un pic derutată de feșteala de pe moacele noastre, ce ne făcea să părem mai mult niște hornari veniți de la muncă, decît ceea ce pretindeam noi că suntem, țigani săraci din Rădăuți. Ne-a dat cîrnați, slănină și nu mai știu ce. I-am mulțumit, am rîs ca proștii și-apoi am urcat pe deal să frigem slănina și să mîncăm cîrnații, mîndrii tare că n-a dibuit cine eram. Mama în schimb i-a trecut pragul de cîteva ori cu ceva necazuri ce necesitau aruncarea bobilor sau arătarea cărților. Zicea că e foarte pricepută la asta și că rar cînd dă greș.

      Noi, ăștia tineri, solicitam mai ales serviciile Frezei, că stătea lîngă Gigi, era povestitoare și glumeață și puteam fuma de față cu ea, că nu ne pîra. Deși porecla i se trăgea de la faptul că tundea lumea, noi doar pentru datul în bobi o deranjam, c-aveam gusturi mai sofisticate la frizuri. Ne adunam la Gigi, unde puteam liniștiți fuma, și o rugam să vină să ne lămurească grijile noastre legate de viitor și mai ales dilemele sentimentale care ne măcinau periodic traiul. Gigi fiind mai mare, cu bacul pe cap și fără planuri de studii superioare, era mai preocupat de ce i se arată într-ale muncii. Bobii i-au arătat tot felul, mai ales drumuri în străinătate, munci mai bine plătite ca la noi, șantiere și alte cele din categoria asta. Evident, cu atenționări legate de dușmani, de oameni care nu-ți vor binele și de femei periculoase, în privința cărora trebuie să fie cu mare băgare de seamă. Spre norocul lui, Gigi n-a dat peste niciun dușman sau femei fatale prin străinătățuri, pentru că n-a părăsit țara.

Mașina de spălat

În copilărie mă mai ruga mama cîteodată s-o ajut să care ligheanele cu rufe la râu, la spălat. Vara era cum era, apa din vale fiind călduță și limpede îmi plăcea să țopăi printre pietre și să mă uit cum dă cu maiul în haine. Mai stăteam uneori cu ea și hlizeam prin preajma ei, uitîndu-mă fascinat cu lovește rufele întinse pe lespedea de lîngă râu. În dreptul multor case erau cărări ce coborau spre vale și locuri amenajate pentru spălat hainele. Le ziceam hâlboane și însemnau un mic baraj din pietre, ca să fie apa mai mare, mai ales când era de limpezit cearșafuri și rufe mai mari. Și mai era o lespede lată pe care se băteau cu maiul rufele în mai multe reprize. Casa noastră era încadrată de două astfel de locuri, așa că mai toată ziua auzeam pe cineva îmblătind maiul și, în pauzele de tras sufletul, schimbând o vorbă cu lumea care mai trecea pe uliță. De multe ori, mai ales vara, se adunau mai multe femei la râu și se mai stătea la rînd. Noi aveam noroc cu valea în fața casei, din doi pași eram cu ligheanul la rîu. Dar vedeam constant femei cărînd în spate saci de celofan plini cu rufe aduse de departe. Coborau de pe dealu Bacii, o coastă mare ce se cască în fața casei noastre, dincolo de vale. Sau altele care veneau de pe Zugău, o ulicioară ce se desprinde din ulița noastră.

Iarna spălatul la râu era o tortură greu de imaginat în zilele noastre, cînd înfundăm în mașină, între un ceai și un like pe facebook, kilele de haine, adeseori doar pentru că le-am purtat de două-trei ori. Se făceau spărturi în ghiață cu securea, ca să se poată slobozi în apa râului hainele pline de soponele și detergent. Pe lângă asta, limpezitul unui pulovăr și a unei perechi de blugi era mult mai dificil decît a unor tricouri sau bluzițe de vară. Erau cîteva femei mai nevoiașe pe stradă care mai făceau un ban sau mai căpătau una alta spălând la râu hainele celor mai înstărite sau celor chinuite de vreun beteșug. Îmi amintesc că și mama apelase de câteva ori la astfel de servicii pentru că zicea că albăstrește de frig și se nenorocește dacă mai stă mult cu mâna în apă. Era și mult de spălat, fiind cinci în casă, iar noi ăștia mici murdăream lesne hainele, fără a ne gîndi prea mult ce implică spălatul lor.

Pînă prin 2004 când am plecat la Cluj la facultate tot vedeam femei spălând haine la râu, deși se mai răriseră și mașinile de spălat începuseră să apară și pe la noi. Mașinile de spălat nu erau tocmai la îndemîna oricui, atît ca preț, cît și ca infrastructură. Nu era de-ajuns să ai bani să-ți cumperi o mașină, ci trebuia să-ți faci baie în casă. Sau măcar să-ți tragi apă în casă și să-ți faci o scurgere. Din ce știu eu, pînă prin 2004-2005, pe Valea lui Stan doar o casă avea apă curentă și baie înăuntru. Avea și mașină de spălat, desigur. Apoi, mai ales după ce s-au deschis granițele și lumea a plecat la muncă în străinătate, în vreo zece ani s-a umplut valea de băi și mașini de spălat, de-ți vine să-ți faci cruce cînd mai auzi pe cineva bătînd maiul la rîu.

Traista cu cărți sau ce mai citea lumea pe sate înainte de internet

Am crescut într-o casă fără bibliotecă, singurele cărți adunate într-o vitrină fiind o mînă de titluri imposibil de citit,  primite „la premiu” de fratele meu mai mare. La acestea se adăugau cărțile religioase ale mamei mele. După o vreme, prin perioada gimnaziului, am convins-o pe mama să vorbească cu un vecin tâmplar să ne facă un corp de bibliotecă. Ne-a făcut două răfturele așezate sub oglinda din hol, unde am adunat toate cărțile găsite prin casă. Aveam Ceaslovul, Psaltirea și Noul Testament în cîteva variante, asta și datorită exemplarelor distribuite gratuit de „pocăiții” care umblau pe sate. Aveam și un exemplar de biblie mai veche, cu o copertă îmbrăcată în hîrtie de ziar. Era tipărită pe strada Adolf Hitler din Clujul anilor patruzeci. Mai aveam un exemplar cu litere chirilice și o carte de zodii, tot în chrilice, pe care am început să o deslușesc partial după ce profesorul de religie mi-a lămurit tainele acestui alfabet. Mama îmi zicea că în casa veche au fost mai multe cărți vechi, moștenite de la domnul Simion, tatăl adoptiv care fusese brigadir silvic și diac la biserica din sat. Le adunase în pod într-o ladă și le-au mîncat șoarecii cît timp ai mei au fost plecați la Cugir, la muncă la butin. Doar cele două în chirilică și biblia din patruzeci au fost salvate, nu tocmai în cea mai bună formă.

           De unde se puteau procura cărți în a doua parte a anilor nouăzeci? Deși aveam „librărie” în sat, nu-mi amintesc să fi văzut altceva decît elemente de papetărie pe rafurile acesteia. O vreme se mai aduceau ceva cărți la chioșcul de ziare de lîngă școală și se mai găseau cărți vechi prin piața ce se ținea duminica. În rest ioc. Biblioteca sătească a ars pe la mijlocul deceniului, într-un incendiu care a devastat căminul cultural cu tot cu cinematograful găzduit în clădire. Îmi amintesc că eram la tînu Lazăr cînd am aflat vestea. Se povestea că se aruncau cărți pe geamuri, ca să le salveze de flăcări și că lumea strînsă să vadă cele ce se întîmplau a cărat cît a putut din acele cărți. Mi-a fost o ciudă imensă că nu am fost acolo, să-mi iau și eu cîteva cărți. Mai era biblioteca școlii din sat, dar pînă la sfîrșitul clasei a 8-a am cam epuizat cărțile de pe acolo. Nu că aș fi citit integral ce era depozitat acolo, ci că am parcurs ce-mi atrăgea atenția sau mi se recomanda. Noroc nu nea Mitică, profesor de educație tehnologică, care locuia la două case mai jos pe vale. Mă lăsa să intru în biblioteca sa și să-mi aleg cărți. Așa m-am apucat de Jack London, Dickens și mai tîrziu, în liceu, Dostoievski. Unele nu i le-am mai returnat, dar bănuiesc că nu e tare supărat pe mine.

      Prima carte citită a fost ”Fiul Vînătorului de Urși”, cred că de Karl May, un exemplar răpciugos procurat de fratele meu de la un prieten. Eram în clasa a 5-a. Apoi am început să devorez cam ce aducea el pe acasă, fiind într-un fel ghidul meu. Am băgat masiv din Karl May, ceva Jules Verne și-apoi m-a trecut pe Sven Hassel și romane cu mafioți și justițiari. Cînd eram printr-a 6-a s-a iscat o mare discuție pe marginea romanului „Pădurea Spînzuraților”. Fratele meu procurase un exemplar de la Năsăud, unde făcea liceul. Îl citea pe ascuns pentru că era considerat literatură periculoasă. Mamei îi era frică să nu se spînzure dacă citea acea carte, pentru că circulau prin sat povești cu adolescenți care s-au spînzurat după ce au terminat de citit blestemata carte. Auzind discuțiile astea am devenit foarte interesat să o citesc. Așa că după ce a terminat-o fratele meu, deși era dosită pe undeva, am pus laba pe ea și m-am apucat să citesc cu nesaț, fiind foarte interesat să pricep de ce s-ar sinucide cineva după ce ar citi așa carte. Am citit-o în special stînd pe buda din curte, unde nu mă deranja nimeni din actul lecturii. Mi-a plăcut mult dar tot nu am reușit să înțeleg care era baiul cu acea carte și ștreangul.

În căutarea direcției pierdute

     

photo credit: Dan Gaftone

În amintirea vecinului Ilie Tompa, alături de care am râs sănătos în repetate rânduri, din păcate prea grabnic plecat dintre noi

Musai să fac o confesiune legată de preferințele mele muzicale și de muzicile care mi-au amprentat fibra lăuntrică în anii zgomotoși și năuci ai adolescenței. Vreme de vreo trei ani, formația mea de suflet a fost Direcția 5, tocmai în perioada lor de come-back în forță, prin cooptarea vocalistului Cristi Enache și prin lansarea unor hituri precum Dacă ai ști, Am nevoie de tine etc. La început m-a scos din sărite mecla vopsită blond a numitului vocalist, chiar dacă-mi plăcea susurul nostalgic al piesei Dacă ai ști, dar prin hiturile ulterioare și prin revenirea la culoarea naturală a părului, mi-au intrat la suflet, acompaniindu-mi durerile și frămîntările pubertății. Pînă în vara lui 2002 colecționasem toate albumele (inclusiv cel live și un EP) lansate de aceștia și le ascultasem de mi-erau mai familiare versurile lor decît cele ale poeților canonici băgați pe gît de programa școlară. Ulterior, aveam să constat că Direcția 5 e o formație pe care are sens să o menționezi printre preferințele de căpătîi doar în discuțiile cu fetele. Unele fete.

       Era prin 99-2000, cînd am fost lovit de revelația muzicii continue prin intermediul Atomic Tv, după ce fratele meu izbutise să conecteze Olt-ul nostru la rețeaua de cablu, printr-un aranjament cu generosul vecin Ilie, posesor de abonament. Din șuvoiul de hituri românești și internaționale, cîteva mi-au intrat rapid sub piele, scoțîndu-mă treptat din febra techno și dance datorată influenței fratelui meu, mare fan 2Unlimited, Doctor Alban și Dj Bobo. HIM, cu al lor Join me, Bon Jovi cu baladele sale și Direcția 5 mi-au străpuns urechile și m-au împins spre un fanatism de care greu am mai fost capabil ulterior. Urme ale acestei intense pasiuni mai pot fi și astăzi descoperite prin gospodăria părinților mei, atît prin colecția de casete (majoritatea piratate), rămase într-o vitrină a casei de la Telciu, cît și prin scrijeliturile mele pe pereții grajdului, șoprului sau a WC-ului din grădină. Inclusiv pe stălpul și pe podul din fața casei părintești, precum și pe pietrele mai mari din valea ce șerpuiește prin fața aceleiași case, mi-am însemnat obsesiile melomane în faza lor de maximă intensitate: Direcția 5, Him, Sepultura, Metallica, U2, Iron Maiden.

Discoteca

august 2001, la ”Hovrea”

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare.

Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și cu pișatul adeseori scurgându-se din pisoarele înfundate de chiștoace, cu pereții întunecoși, acoperiți cu desene bizare ce completau jocul luminilor și-al blițurilor și cu pupitrul DJ-ului, spre care mă uitam cu râvnă, mai ceva ca înspre Sfânta Sfintelor, încât multă vreme nu mi-am dorit altceva decât să fiu priponit de-o sticlă de bere pe mijlocul ringului de dans, înconjurat de gașca mea pusă pe afirmare într-un mediu tot mai concurențial. Viața-mi părea simplă, zgomotoasă și colorată, precum un hit văratec de la cumpăna mileniilor. Ce altceva să-ți dorești, decât gagici frumoase și sumar îmbrăcate, petreceri lungi, cu mult alcool și țigări și, eventual, dacă nu reușești să te impui ca șmecher în arena pe care o reprezenta discoteca, să ai un spate suficient de solid încât să n-o iei pe coajă degeaba?

Gigi de la Cluj I

Gigi de la Cluj și nepotul său, în Telciu, încurajând în continuare dezvoltarea culturală a comunității (firește, pe segementul muzical)

Gigi de la Cluj a fost cel care a adus primul album cu BUG Mafia la Telciu, undeva prin '99. La sfârșit de săptămână sau în vacanțe îl așteptam să vină de la Cluj, cu rucsacul plin de casete cu La Familia, Paraziții și BUG Mafia, reviste porno ungurești, țigări Derby și mai ales cele mai noi vorbe pline de miez. Era un veritabil trend-setter, promotor al non-conformismului la o scară greu de imaginat pentru Valea lui Stan a acelor vremuri (fuma de față cu părinții la 16 ani și bea fără menajamente) și pasionat de construcția de colibe prin pădurile din preajma pășunilor pe unde pășteam vacile în acea perioadă glorioasă a biografiei mele. Dar ia să vă spun eu, pe îndelete, mai multe despre acest personaj care a adus o contribuție majoră la dezvoltarea vieții culturale a comunei Telciu, una dintre cele 4 comune fruntașe ale Văii Sălăuței, în debutul mileniului trei.

Lumea îl știa ca Gigi de la Cluj (a nu se confunda cu Gigi Spaimă, alt personaj notoriu al satului din acea vreme, despre care am încropit deja cîteva modeste mărturii) și, cu timpul, a devenit faimos pentru petrecerile organizate în casa moștenită de la bunica sa, petreceri care au zgândărit sever nivelul de moralitate al satului și care au marcat un pas decisiv pe calea decadenței de orice fel.

Primele mele contacte cu acest Gigi, mai mare cu doi ani decât mine, n-au fost neapărat cele mai plăcute. Pe vremea când încă cutreieram ulița prăfuită, în calitate de versiune locală a lui John Waine, Robin Hood sau Winnetou, Gigi întruchipa unul dintre pericolele majore pe care căutam să le evit cu orice preț, cunoscându-i apetitul crescut pentru tras șuturi în fund și palme după cap. Cu fratele meu mai mare și mult mai apreciat pe o rază de 3-4 km în preajma casei părintești, Gigi era în relații amicale, fapt care a contribuit treptat la o schimbare de atitudine. Nu-mi mai amintesc cum am ajuns la o schimbare profundă a raporturilor, dar țin minte că la temelia longevivei noastre prietenii șade o colibă construită într-o vară (era Schimbarea la Față) în pădurea ce împrejmuia o parte a imașului în care duceam zilnic vacile. Fiind crescut de bunica lui, fostă asistentă medicală, văduvă a unui poet de răsunet județean și extrem de preocupată de cele sufletești și bisericești, Gigi, aveam să constat cu timpul, era un băiat extrem de sensibil și de generos, în pofida imaginii de dur crescut printre betoanele încinse și pline de flegme ale Mănășturului.

Vânătoarea lui Valer

 

foto: Crizantema Iov

      Ştiu, e riscant. Un al doilea material în nici o săptămână în care autorul într-un exerciţiu excesiv de auto-adulare şi auto-analiză îşi plasează numele în titlul unei scrieri, nu poate decât să ridice semne de întrebare despre starea lui actuală. Dar nu vă pripiţi, faceţi-vă timp şi parcurgeţi modesta însăilare autobiografică şi sunt sigur că veţi găsi puţină înţelegere şi pentru această întîmplare. Titlul are legătură cu primul meu exerciţiu scriitoricesc petrecut undeva în şcoala primara când în urma devorării unui volum de basme m-am trezit şi eu cuprins de poftele scriiturii şi aventurii. Aşa a apărut primul basm de pe Valea lui Stan din literatura contemporană, purtând titlul de faţă şi care s-a impus rapid ca lectură obligatorie în familie, într-o concurenţă acerbă cu Psaltirea şi Ceaslovul. Ba chiar, din câte-mi aduc aminte, a depăşit cercul destul de larg al familiei, fiind devorat şi de către câţiva vecini cu minime preocupări într-ale literaturii de sertar. Din păcate manuscrisul s-a pierdut repede în condiţii misterioase. Personal, suspectez utilizarea lui în împachetarea vreunui foltan de slănină sau a vreunui borcan cu tocană de legume. Important este că impulsul scriitoricesc a durat, instaurându-se în biografia subsemnatului ca activitate definitorie pe parcursul copilăriei, într-o strânsă legătură şi competiţie cu păscutul. Vacilor.

Dar să revenim la titlu. Normal că personajul basmului scris pe fugă printre blidele cu mâncare trebuia să poarte numele autorului din moment ce pe vremea aia întreaga aşezare de pe Valea Sălăuţei era organizată în jurul personalităţii şi imaginaţiei sale. Era începutul unei lungi călătorii, plină de încercări şi ezitări. Însă dincolo de acel puseu fantasy, o vânătoare tot a avut loc. E drept, nu la fel de rodnică precum cea din basm, însă plină de învăţăminte şi adrenalină. Despre acest derapaj într-ale braconajului vreau să mărturisesc în rândurile următoare.

Anul nu mi-l mai amintesc precis, dar ştiu că era înainte de 1996, când s-a pus piatra de hotar între lămpaşul cu petrol şi electricitate pe Valea lui Stan unde, în casa bunicului (tânu’ Lazăr, după cum îi spuneam eu şi restul de nepoţi), îmi petreceam verile păzind găinile, citind şi construind colibe. Era spre asfinţit, iar tânu’ Lazăr stând în şatră cu nelipsitul Infractorul la care era abonat, asculta ştirile de seară la radioul său rusesc cu baterii şi pregătea treburile din ziua următoare. Eu eram extrem de ocupat prin curte cu o bucată de şindrilă uscată din care-mi ciopleam săgeţile necesare pentru a putea valorifica arcul din lemn de alun făcut de el cu o seară înainte. Mama Sie, în coliba de lângă grădinuţă, pregătea masa de seară, papă cu cârnaţ şi coleşă, învăluită într-un şfârlaiţ care mi-a marcat profund orizonturile gastronomice.

Gigi şi tentaţia europeană

Deşi avea suficiente motive să fie mulţumit de situaţia sa, de la o vreme Gigi era tot mai măcinat de gândul plecării dincolo. Contactul cu Europa occidentală i se părea fundamental pentru evoluţia sa. Era prin ’95, societatea civilă din România, câtă era şi câtă mai rămăsese, era sfâşiată de polemica dintre europenişti şi autohtonişti. La Iaşi, editura Polirom îşi croia drum prin cartea manifest, Pentru Europa, a lui Adrian Marino. România trebuia să-şi redescopere vocaţia europeană, trebuia să se recupleze la normalitate şi să revină acasă. Sau, mai corect, cum chiar Adrian Marino formulase, să aducă Europa acasă. Oricum, Gigi n-auzise de acest eveniment, habar n-avea de Marino şi ideile sale, dar era, prin intuiţie şi instinct, de acord cu necesitatea unei legături cât mai strânse cu Europa. Dacă se putea, cât mai intimă şi constantă. El avea de ceva vreme o legătură cu Occidentul, mai precis Germania, însă era una derulată prin intermediul fratelui său şi a altor prieteni plecaţi la lucru. Legătura se desfăşura pe două direcţii majore:

Două iubiri

"Androgin" de Cristi Ferkel, http://cristiferkelart.blogspot.de/

Uţuca Toderaş era o fătucă tare la locul ei. Terminase profesionala, secţia croitorie, iar acum lucra în Năsăud, la Textila, de vreo 4 luni. Chiar dacă trebuia să facă naveta, serviciul era bun, mai o perdea, mai un material şi, cum ea avea maşină de cusut acasă, mai făcea câte una-alta, iar bănuţii se adunau. Toate erau bune şi frumoase, dar, deşi era arătoasă şi isteaţă, era singură. Ieşea sâmbăta seara în sat să vadă nunta, duminica la biserică şi apoi în piaţă, eventual mai stătea la vreo îngheţată sau un suc cu ceva prietene, dar nu prea avea când să cunoască şi ea un băiat mai acătării. Era vecinul Corneluţ care o curta de ani de zile, dar părea cam moale şi cam prostălău. Mare cât un nahău, cu nasul înfundat tot timpul, deşi avea chipul plăcut şi era singur la părinţi, blegeala lui constantă şi obsesia pentru TAF-uri şi buldozere, o scoteau din sărite. Mai venea seara la poartă, o mai ţinea de poveşti, iar ea, sărăcuţa, bine intenţionată, se străduia să-i îngăduie cusururile, să-i vadă părţile plăcute, şi mai-mai că-i ieşea. Asta până când începea iar cu planurile sale de a-şi lua buldozer, de a trage lemne şi multe altele ce-i făceau ochii să-i sticlească, îi înfundau nasul şi mai tare, de abia i se mai auzea glasul de la fornăielile grozave pe care le scotea.

      Era, totuşi, singurul băiat care-i putea da târcoale, fără să-l scoată din sărite pe fratele său mai mare, Dan. Încercase ea de vreo două ori s-o taie pe-ascuns la discotecă, dar când a aflat fratele său, era să iasă rău. A găsit-o o dată la bar „La Hovrea”, pe fotoliu, la masă cu alte fătuce, şi vreo câţiva masculi feroce, culmea virilităţii săteşti în acea epocă nouăzecistă. Îi făcu semn discret, o trase de-o parte pe holul de ieşire, îi arse două palme şi o expedie bombănind acasă. Dimineaţă o luă la poveşti. Că ce căuta? Că nu e normală? Cu ăia se încurcă?. Ea, jignită de ofensatoarea ieşire din scenă din noaptea precedentă, îi răspunse că e normală, că tocmai de aceea ieşise şi ea în sat ca toate fetele de vârsta ei, că nu vrea să fie ciudata şi mironosiţa satului... şi alte argumente de genul ăsta, presărate cu lacrimi şi ţipete isterice. Până la urmă o lămuri, îi spuse cum stă treaba cu golanii din centru, cât de neserioşi sunt cu fetele şi tot arsenalul de zvonuri pe care le auzise despre fiecare dintre ei.

Mai mergea din când în când la Vica lu’ Hondrari care-i dădea în cărţi, să vadă ce i se mai arată. Aşa făcu şi după discuţia lămuritoare. Luă un pachet de Carpaţi şi porni să vadă ce-i zic cărţile. Pe Vica o găsi bine-dispusă, bea ceai şi tot învârtea într-o oală mare cu lături aflată pe sobă.

Ciocatele lui Gigi

Bar ”Hovrea” (versiunea contemporană)

Avertisment!

Această scriere nu se pretinde o "poveste adevărată"! Orice asemănare cu persoane reale, sau întâmplări reale, e pură coincidenţă.

Pe trepte, la „Hovrea”, Gigi duhăneşte calm şi sigur pe el, analizându-şi din când în când vârful ciocatelor proaspăt încălţate. Aşteaptă apariţia vreunui cunoscut cu care să soarbă în tihnă un cafei. E duminică dimineaţa, prin centru trei babe, ţinând la braţ nişte tinere fătuci, se îndreaptă spre biserică. Gigi, propulsat de ciocatele sale şi de hainele noi primite de la fratele său, direct pe retinele pioaselor fătuce, sloboade un zâmbet plin de virilitate şi înţelesuri. Efectul e limpede şi promt: obrajii rotunzi şi roşiatici ai fătucelor, stigmat al sănătăţii datorată originii rurale, sporesc în intensitate, iar privirile sfioase şi pline de curiozitate se întorc de la geaca de blugi la asfaltul de sub paşi. Gigi e tot mai mulţumit. A meritat să ia geaca, deşi e cam subţire, iar dimineaţa, deşi e vară, e cam răcoare la poalele Ţibleşului. S-a abţinut greu să nu tremure şi să-şi ţină descheiată minunăţia vestimentară pentru a nu diminua efectul tricoului negru cu craniu pe care scrie atât de încâlcit: „NO FUTURE”. Oricum o să-l încălzească repede cafeiul.

Îşi dă seama că s-a trezit prea devreme, la ora asta nu găseşte pe nimeni în centru, însă oricum nu mai putea sta acasă. De aseară era pus pe jar, straiele noi pe care dorea cu ardoare să le afişeze sătenilor l-au făcut să nu poată dormi toată noaptea. S-a tot învârtit în pat imaginându-şi efectul pe care-l va produce ieşirea lui în sat. A aţipit greu şi a visat tare ciudat. Frânturi de vise, înceţoşate şi toate pătrunse de o stare ciudată. O emoţie pe care nu şi-o putea descrie, dar pe care o simţea foarte profundă şi răscolitoare. Cel puţin aşa îi spuse prietenului său Vasi, când se întâlniseră în priveghi la badea Dumitru Prefus, după două zile.