 |
Cu
cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un
scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul
rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut
contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o
căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate
ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași
umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a
intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot
m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că
pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are
serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne
și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce
a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne
fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri
noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să
meargă la scos de cartofi pe petecul lor de teren. Și de la o vreme i s-a făcut rău de la oboseală așa că a fost musai să doarmă
un pic. Mai ales că de luni iarăși bagă la muncă. Fără ore
suplimentare – și acestea executate fără nicio legătură cu
ordinea legală – nu ai șanse să aduci acasă un salariu peste
1500 de lei și ceva bonuri. De aia se bagă la suplimentare, mai
ales în sărbători, cînd primesc bonuri de 200 de lei pentru asta.
Nu sunt angajați, nu stă lumea, trei, șase luni și-s duși. I-am
zis că poate pleacă pentru că-s leneși și nu vor să muncească.
S-a uitat chiorîș la mine, vrînd să se asigure că vorbesc serios
sau poate vrînd să-mi plaseze o binemeritată flegmă între ochi,
avînd în vedere remarca mea.
