Moshe Idel și Bin Laden

„Bin Laden de pildă, este un om religios, are o structură religioasă. Dar ce face el nu a existat niciodată. Eu nu spun acum că acesta nu e Islam. Nici că este. Ci că Islamul, cu Bin Laden şi alţii ca el, s-a schimbat. Nu a fost aşa înainte, dar acum este, pentru că musulmanii cred asta. Devine Islam, ne place ori nu ne place. Grupurile islamice de asasini, de la care ne-a rămas chiar termenul în mai multe limbi, nu existau în tot Islamul. Dar dacă toţi musulmanii au să înceapă să creadă că acesta trebuie să fie Islamul modern, nu putem face nimic. Nu putem spune că textele islamice sunt texte raţionale, că sunt moderate, chiar paşnice. E adevărat, sunt texte raţionale, dar acum cine le cunoaşte? Nimeni. Aşadar, cred că revenirea religiei, de pildă în formele pe care le numim fundamentaliste, este un fenomen complex, care răspunde în felul său la o mulţime de probleme create de secularism, de capitalismul global şi de alte elemente istorice eterogene, care împing religia în tot felul de direcţii, mai bune sau mai rele” 

(Moshe Idel)

Himmler și vânătoarea de vrăjitoare. Pe marginea unei speculații

”Pe teritoriul actualei Germanii, se estimează la 30 000 numărul de victime între începutul secolului al XVI-lea și sfârșitul secolului următor. În cartea lui Guy Bechtel La Sorcière et l'Occident. La Destruction de la sorcellerie en Europe, des origines aux grands bûchers, din care am preluat câteva din datele precedente, se descrie în detaliu felul plin de cruzime cum țările de limbă germană au lichidat pretinsele vrăjitoare și se subliniază că mai mult de jumătate din totalul victimelor au provenit din aceste țări. Totuși, dintr-un spirit de corectitudine politică, Bechtel respinge corelația pe care o sugerează H.C. Erik Midelfort între masacrarea vrăjitoarelor și lichidarea sistematică a evreilor în lagărele de concentrare de către naziști. Obiecțiile lui Bechtel cad de la sine în fața evidenței: Heinrich Himmler, șef al Gestapo-ului, s-a interesat îndeaproape de suprimarea vrăjitoarelor, ba chiar a comandat unui grup de cercetători să realizeze un fișier centralizat al tuturor vrăjitoarelor executate în țările de limbă germană, probabil pentru a avea la îndemână un model de exterminare de încredere. Ca o curiozitate, trebuie citat faptul că în Germania vânătoarea de vrăjitoare s-a transformat uneori, așa cum spune Bechtel însuși, într-o ”lichidare aproape industrială”, în cadrul căreia acuzatele nici măcar nu mai figurează cu numele, ci doar cu un număr (Bamberg, 1629). Spre rușinea lor, și alte țări au ucis vrăjitoare și au cunoscut crize antisemite violente, însă numai Germania – în sensul larg al termenului – a practicat eliminarea în masă, ”industrială”, elaborând strategii de exterminare de o coerență înfiorătoare.” (p. 41)

Fragmentul face parte din cartea Magie și Vrăjitorie în cultura română. Istorie, literatură, mentalități, scrisă de Ioan Pop-Curșeu și apărută în toamna anului trecut. N-am reușit încă să recenzez această carte, în ciuda faptului că am conspectat-o în două rânduri, fiind vorba de o tematică pe care o frecventez și eu de ceva vreme. Acest fragment mi-a atras atenția prin speculația pe care autorul clujean o face în legătură cu motivația lui Heinrich Himmler, Reichsführer al Schutzstaffel (SS-ul) și din 1943 șef al Poliției și simultan Ministru de Interne, de a comanda studierea proceselor vrăjitorești de pe cuprinsul Germaniei. Oricât de bine organizată ar fi fost vânătoarea de vrăjitoare în statele germanice din modernitatea timpurie, oricât de mare ar fi numărul victimelor, să afirmi că rațiunea pentru studiearea acestora (chiar și de către un regim diabolic precum cel nazist) a fost dorința de a găsi un model de exterminare ”de încredere”, necesită o argumentație mult mai solidă decât o analogie facilă între numărul mare de victime și organizarea sistematică a două măceluri groaznice petrecute la secole bune distanță, chiar dacă pe același teritoriu. Nu reușesc să înțeleg în ce măsură un ”model de exterminare” din secolul al XVII-lea, chiar și aparținând unei instituții profund demonizate precum Inchiziția (deși pe cuprinsul statelor germane, ca și în alte părți ale Europei, arderea vrăjitoarelor a fost la fel de acerbă și în cadrul comunităților protestante) și unui popor care poartă vina principală a Holocaustului, poate fi necesar/util pentru unul din statele puternic industrializate și modernizate ale secolului XX, care avea modele de exterminare mult mai eficiente în jur (Gulagul Sovietic). Drept urmare, m-am pus pe scormonit puțin în legătură cu această problemă și nu m-am mirat deloc să aflu, la o simplă căutare pe Google, că s-a scris câte ceva pe această problemă. Cu argumente.

Scopul scuză mijloacele și educația corectă a adulților - Norbert Coman

Monumentul soldaţilor căzuţi în primul război mondial din Rădăuţi

     “Trecem mai departe la analiza câtorva afirmaţii din partea a doua a cărţii, afirmaţii care au generat dezbateri pro şi contra în ultima vreme. Domnul Lucian Boia apreciază intrarea României în război în vara anului 1916 drept «o mare imprudenţă», acuzându-l pe Ionel Brătianu că «a aruncat ţara într-un neînchipuit dezastru» (pp. 67-68). Fireşte, recunoaştem că, în baza unor cercetări de istorie militară, armata română nu a fost pregătită să facă faţă unui front atât de vast. Desigur, nu este o  noutate afirmaţia că armata română nu era dotată în 1916 conform cerinţelor unui război modern. Dar, mă întreb, care dintre ţările beligerante în prima conflagraţie mondială a fost cu adevărat pregătită pentru a face faţă tuturor provocărilor militare, economice, demografice, sociale aduse de cei patru ani şi jumătate de război. Există o singură ţară care a avut la îndemână de la începutul declanşării conflictului soluţii facile şi rapide pentru tot ce a însemnat experienţa războiului total, în tranşee, dar şi pe frontul intern? Poate că distinsul coleg bucureştean ne oferă un exemplu de asemenea stat, care era pe deplin pregătit pentru Marele Război!

        La sfârşitul capitolului patru, autorul trece în revistă scenariile ce ar mai fi putut fi luate în calcul de regele Ferdinand şi de premierul Ionel Brătianu, alături de intrarea, în 1916, în război de partea Antantei, respectiv opţiunea de alăturare a României de partea Puterilor Centrale ori soluţia neutralităţii până la sfârşit. Această din urmă variantă se pare că i-ar fi convenit profesorului Lucian Boia, deoarece «România s-ar fi prezentat la sfârşitul conflictului mondial cu o armată intactă şi ar fi avut la îndemână toate mijloacele pentru a înfăptui unirea tuturor provinciilor româneşti. Într-un fel, privind în perspectiva istoriei, ar fi fost poate rezolvarea cea mai avantajoasă. Ar fi scutit ţara de cumplitele pierderi pricinuite de război, materiale şi mai ales umane» (p. 84). Autorul nu ne luminează însă, în scenariul respectiv, cum o Românie care şi-ar fi păstrat neutralitatea la sfârşitul războiului ar fi putut, cu o armată intactă, să-şi dubleze teritoriul şi populaţia?! Serbia, bunăoară, care a luptat alături de Antantă cât i-a stat în putinţă, ar fi obţinut definitiv în 1918, şi mai ales la conferinţa păcii ce ar fi urmat, tot Banatul până la Mureş, teritoriu pe care, de altfel, l-a şi ocupat în toamna-iarna anului 1918/1919. De aceea, cred că, dacă România nu ar fi intrat în luptă în vara anului 1916, sud-vestul ţării noastre de azi – respectiv Banatul cu judeţele Timiş şi Caraş Severin – ar fi fost al Serbiei! Mai mult, vestul Crişanei şi al Maramureşului, din Sătmar până-n Arad (inclusiv oraşele Carei, Oradea, Salonta, Chişineu-Criş şi Arad, cu tot cu hinterlandul lor) i-ar fi rămas Ungariei dacă Ionel Brătianu şi România nu s-ar fi alăturat Antantei în 1916! Care dintre fostele imperii sau state succesorale vecine ar fi fost de acord ca România mică să alipească, fără să fi tras un foc de armă între 1914-1918, atâtea teritorii care s-au unit totuşi democratic cu Vechiul Regat în anul 1918? Dacă îl includem pe dacă de câteva ori într-o ecuaţie explicativă, am putea ajunge probabil, teoretic, la soluţia dragă domnului Boia. Altminteri, interogaţia Domniei Sale despre „câţi oameni merită să moară fie şi pentru împlinirea unui ideal naţional?” şi afirmaţia că «ironia istoriei stă în aceea că l-ar fi dobândit, poate, şi gratis», referindu-se la teritoriile din fosta Austro-Ungarie unite cu România în noiembrie-decembrie 1918, nu sunt decât speculaţii cliometrice, or istoria contrafactuală nu ajută nici la progresul istoriografiei şi nici la educaţia corectă a adulţilor! Să ne amintim cu toţii, inclusiv istoricul Lucian Boia, că tocmai aceste teritorii pentru care România, nepregătită militar, a intrat în război în vara anului 1916, au rămas, sper, pentru vecie în componenţa statului român (excepţie fãcând jumătate din Bucovina răpită arbitrar în 1940 de Uniunea Sovietică)! Şi mai cred că nu este etic corect să punem, azi, în balanţă cliometrică sutele de mii de victime căzute pentru împlinirea idealului naţional în 1918 cu un scenariu ipotetic, de laborator, fiindcă o atare antiteză poate induce percepţii greşite în rândul cetăţenilor României prezente, atât de dezbinaţi de orgolii regionaliste şi politicianiste!” [Ioan Bolovan, “Despre Primul Război Mondial, Unirea din 1918 şi corectitudinea istorică”, în Cultura: http://revistacultura.ro/nou/2014/07/despre-primul-razboi-mondial-unirea-din-1918-si-corectitudinea-istorica/ accesat în 19. 07. 2014.]

          Domnul istoric Ioan Bolovan ne transmite, destul de transparent, ideea: «scopul scuză mijloacele»; deci morții au servit unui interes mai mare, birocratic, ideii de națiune (“pofta ce-am poftit”). Asemenea jertfă este, oarecum, “sfântă”. Dacă aș fi medic aș spune că viața unui om este mai presus unei idei (oricât de “sfântă” ar fi ea!), dar nu sunt. În orice caz, nu cred că moartea unui om este sfântă!

         Într-adevăr, neintervenția militară a României în 1916 s-ar fi soldat, posibil, cu “lipsa la gestiune” a unor terirorii în momentul “reîntregirii” (bineînțeles că nu există o reîntregire, deoarece nu a existat o Românie Mare înainte). Astfel intrarea în război a adus un plus de “valoare” României postbelice, teritorii de care, precis, suntem nespus de mândri, ca români. Nu? Pierderile umane sunt doar o simplă statistică, că așa e cu demografia ca “știință exactă”. O adevărată lecție de pragmatism și machiavelism. Până la urmă nu nobilitatea scopului contează, ci câștigul (deci poți să-ți înjunghi pe la spate fostul aliat – Austro-Ungaria; 1883 –, dacă ai de câștigat niște teritorii).

         Deci sacrificiul a meritat, ce contează “câteva” suflete care au mers la Domnu', când, după Păcile de la Paris, România a primit Banatul și Partium. Deci naționalismul scuză o crimă, scuză trimiterea la moarte a semenilor pentru o idee! Frumoasă lecție de istorie! Bineînțeles, istoria contrafactuală nu ajută “la educaţia corectă a adulţilor”! Educația “corectă” trebuie să fie una naționalistă și una care să se supună Instituției (birocrațiilor). Și bineînțeles, Instituția ȘTIE ce este corect și ce nu!

     Hegel spunea că naționalismul este un interes privat: “Spiritul corporatist, care ia naștere din egala îndreptățire a sferelor particulare, se transformă în același timp în spiritul statului, întrucât statul oferă mijlocul menținerii scopurilor particulare. Acesta este secretul patriotismului cetățenilor, în sensul că ei consideră statul drept substanța lor, întrucât el menține sferele lor particulare cu drepturile, autoritatea și prosperitatea lor. În spiritul corporatist, întrucât el cuprinde în mod nemijlocit înrădăcinarea particularului în general, se află deci izvorul acelei adâncimi și forțe de care dispune statul în starea de spirit a cetățenilor.” [G.W.F. Hegel în Karl Marx, “Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului” în Karl Marx, Friedrich Engels, “Opere”, vol. 1, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1957, p. 269.] Deci și interesul privat al domnului Ioan Bolovan se cuvine a fi impus ca interes general, că așa e birocratic și “corect”.

       Fiind un fost student al dânsului, se pare că am fost “needucat” corect. Mijloacele pot să deturneze scopul, să transforme o utopie (un vis) în distopie (un coșmar). Asta este o lecție învățată autodidact.

P.S. Nu am citit cartea lui Lucian Boia, nefiind un cirac al dânsului, și nici nu am chef să o rumeg. În orice caz, lunga apologie a trimiterilor, făcută de domnul Ioan Bolovan, îmi arată o dorință de recunoaștere a autorității dânsului ca istoric, autorizat și serios. Și naționalismul este o chestiune serioasă.

"Maşina de vorbe, care a fost şi a rămas ONU"

Citesc în cartea lui Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2007, pp. 150-151), următorul pasaj şi gândul mă duce la situaţia din Crimea de astăzi:

În timp ce naţiunea ungară îşi înnobila istoria prin sângele vărsat pentru libertate, conducătorii occidentali ratau marea şansă de a destrăma sfera de dominaţie sovietică din Europa de Est. Londra şi Parisul erau obsedate de criza Suezului, mai exact de controlul Canalului de Suez. SUA, de care erau legate speranţele de eliberare ale tuturor est-europenilor; SUA, care, odată cu administraţia Eisenhower proclamase doctrina roll-back-ului (refularea dominaţiei sovietice); SUA, avându-l în frunte pe generalul Eisenhower, şi a căror diplomaţie era condusă de John Foster Dulles, două nume, identificate de opinia publică mondială (mai ales, cea est-europeană) cu fermitatea faţă de Moscova; SUA s-au mărginit la condamnări verbale, o retorică bună pentru maşina de vorbe, care a fost şi a rămas ONU. Decepţia a fost amară nu numai în Ungaria, ci pretutindeni, unde prezenţa ocupantului sovietic era înăbuşitoare. În noiembrie 1956 a dispărut pentru totdeauna aşteptarea "eliberatorilor" de peste Ocean, exprimată în propoziţia "vin americanii!"

Acum priviţi acest material video:

Nu multe s-au schimbat din 1956. Poate doar culoarea preşedintelui american. Şi nu mă refer la culoarea pielii, ci la cea politică. Eisenhower era republican, pe când Obama, cică e democrat...

Nicolae Iorga despre protopopii românesci din Ardeal

Nicolae Iorga

„Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!...”[1]

După această exemplară introducere purcedem şi noi la cinstirea memoriei unui mare istoric român, ataşat adesea la butoniera multor semeni care au o relaţie incestuoasă cu patria, sau pomenit într-un mod excesiv, dar din păcate, cu îngăduinţa dumneavoastră, prea puţin citit. Este vorba despre Nicolae Iorga, cu ajutorul căruia vom încerca să aruncăm o privire în dosul unui clişeu atât de drag multor conaţionali. E vorba de constanta amintire a vremurilor de demult, când poporul drept-credincios era mult mai pios şi mai aşezat în viaţa sa duhovnicească, când păstorii şi ierarhii erau mult mai adânciţi în smerita cugetare, păstorind cu evlavie şi dragoste o turmă bine rânduită şi bine hrănită duhovniceşte. Această pioasă şi nostalgică rememorare, apare adesea în discuţii, în predici, în cărţi, pe sticlă, pe net etc., şi ajută la înţelegerea stării degradante în care ne-am cufundat în anii barbarei şi secularei modernităţi. Atunci, oamenii trăiau simplu, cu frică de Dumnezeu, cu respect faţă de păstorii duhovniceşti şi erau într-atât de ataşaţi încât aveau o singură lege, „legea bisericească, pravoslavnică!”.

Scriitori interzişi în România anilor '40

Victor Brauner, Conspiraţia, 1934.

Într-un scurt articol din „Realitatea evreiască”, Lya Benjamin punctează câteva măsuri luate de conducerea ţării noastre pentru a româniza cultura românească şi a stârpi microbul „străinismului”. Deşi acestea erau şi intenţiile guvernului Goga-Cuza (decembrie 1937-februarie 1938), demersuri mai concrete s-au luat începând în timpul Statului Naţional Legionar (14 septembrie 1940 - 23 ianuarie 1941). Din comoditate, preiau relatarea evenimentelor sintetizată de autoare.

„În sept 1940 e concediat întregul personal evreiesc din toate teatrele dramatice şi lirice. Sindicatul Artelor Frumoase îi exclude pe evrei sau cei căsătoriţi cu evreii. În noiembrie 1941, apare decizia Ministerului Propagandei  de desfiinţare a matriţelor metalice ale discurilor de gramofon cu imprimări ale compozitorilor şi interpreţilor evrei. Lista intitulată «Scriitorii evrei ale căror lucrări sunt interzise la vânzare şi la găzduirea lor în bibliotecile şcolare şi publice , în instituţiile, asociaţiile şi întreprinderile care editează şi vând asemenea publicaţii» a fost afişată în instituţiile publice în noiembrie 1942. La o privire atentă, se poate constata că nu au fost identificaţi toţi scriitorii evrei. De aceea, ziarul «Curentul» din 5 noiembrie 1942 apela la toţi cei care cunosc numele adevărat şi pseudonimele scriitorilor evrei necuprinşi în listă să comunice imediat Direcţiei de propagandă.” (Lya Benjamin, articol „Situaţia creatorilor de artă şi literatură, în anii Holocaustului” în „Realitatea evreiască”, nr- 237 (1037), 16-30 septembrie 2005, p. 8.)

Lentilele Virginiei Woolf

Virginia Woolf, 1926

Iar îi alunecă ochelarii ca o maşinărie instabilă, o invenţie nouă, testată chiar pe nasul ei. Rama face zgomot poticnindu-se pe pârtia denivelată a nasului. Ochelarii se uită la stăpâna lor, stăpâna priveşte în gol şi împinge cu arătătorul maşinăria care se pornise la drum. S-a certat cu iubitul în dimineaţa asta fără soare a anului 1926. Mâinile tremură pe claviatura foii de ziar. Ar trebui să citească presa, ca să fugă de propriile-i probleme şi să dea peste zecile de oameni şi destine sub formă de hârtie îmbibată în plumb. Gândurile i se rostogolesc la vale, se uită cum vin cuvintele pe drumul lor obşnuit, ei îi tremură două mâini şi ochiul stâng, se sprijină cu cârja în pământ, se face gaură în cer, apoi în stratul de iarbă, apoi în spaţiul dintre ei. Literele o iau de-a valma, proptite în câteo virgulă salvatoare care îi permite să respire. Inspiraţi, virgulă, expiraţi, virgulă. Cearta asta nu trebuie notată în caiet, până deseară poate am să fac ceva exerciţii într-o debara numită jurnal şi o să îmi treacă tristeţea. Vroiam să zic furia. Să mă gîndesc repede la ceva amuzant. Priveşte în jos, cu obrajii prinşi între două paranteze. Ultima oară când s-a uitat într-acolo, a descoperit câteva cuvinte fugare pe care le-a strâns cu sens într-un manuscris. Parantezele se lărgesc spre maxilar formând două litere pe chipul ei. VW. Mâinile se apără de indiscreţia fotografului, privirea e curioasă de imaginea vecinului proiectată pe lentilele ei interioare, e uşor amuzată de propriile gânduri. Şi bliţ! Fotografia e făcută, cuvintele regăsite, cearta uitată, ziarul abandonat, doi sori răsar pe o pârtie de nas, gazetele îşi iau zborul din pumnul de metal.

Virginia Woolf priveşte poza făcută de Lady Ottoline Morrell şi îşi aduce aminte de acea dimineaţă cu nori antipatici. Era împreună cu Sir Philip Bouverie Bowyer Nichols şi Philip Edward Morrell, încadrată simetric de cei doi, fiecare cu şezlogul lui în grădina verde. Încerca să îşi adune gândurile şi să pare veselă, alături de invitaţii ei. Avea în mână un dosar cu câteva foi dintr-un manuscris pe care începuse să le citească. Căuta să îşi regăsească inspiraţia pentru alte pagini din arborele pe care îl ţinea în mână. Nu mai ţine minte exact ce au făcut în acea zi, i-a rămas doar acea stare bizară în momentul în care s-au făcut pozele. Încerca să se detaşeze cumva de forfota dimineţii şi să uite disputa cu soţul ei. A rămas doar cu amalgamul de gânduri  şi stări confuze, înghesuite într-o fotografie.

Intelectualii ca "elită clericală"

"Maşina de limpezit" de Cristian Orza, http://cristianorza.blogspot.com

La începutul secolului al XIX-lea, William Coleridge (1772-1834) urmat de Thomas Carlyle (1795-1881), descumpăniţi de „metamorfozele materiale şi mecanice produse de inevitabilele forţe ale modernităţii pe care noi le denumim «progres»”[1], au făcut câteva recomandări necesare, în opinia lor, pentru protejarea şi dezvoltarea „Culturii”, în faţa avântului destructiv al „Civilizaţiei”. O recomandare mi-a atras atenţia în mod deosebit. E vorba de necesitatea formării unui grup de elită în societate care să fie însărcinat cu responsabilitatea „protejării şi propagării excelenţei unei societăţi”[2]. Acest grup de elită era numit „clerisy”, fiind vorba de o „biserică seculară”. Această elită „cultivată”[3] trebuie să păstreze viu şi să răspândească idealul  culturii (cultura fiind identificată în special cu artele). Cultura trebuie să fie reprezentativă pentru viaţa colectivă a poporului, însă această viaţă colectivă trebuie să fie mai mult decât simplele relaţii/raporturi mediate de bani, de profit, caracteristice societăţii moderne industrializate. De aceea e necesar ca poporul să fie educat pentru a-şi depăşi condiţia în care îl plasează societatea modernă. În acest sens membrii unui astfel de grup elitist au o misiune de maximă importanţă şi semnificaţie nu doar pentru activitatea lor şi pentru breasla lor, ci pentru societate şi umanitate.

Ideea aceasta a „elitei” a amprentat într-un grad semnificativ intelligentsia modernă, artiştii, literaţii, gânditorii (ş.a.) acţionând adesea ca nişte veritabili preoţi ai unui cult secular care încearcă să prezerve şi să răspândească un „adevăr” şi o tradiţie aferentă. Apar ritualuri de validare, de includere în tagmă a unor noi membrii care sunt tot mai conştienţi de misiunea lor de a prezerva cultura, prin aceasta înţelegându-se tot ce e mai măreţ în materie de realizări umane. Apar ritualuri specifice şi cum unul dintre atributele caracteristice oricărui ritual „preoţesc” este păstrarea ordinii lumii[4], şi ritualurile acestei tagme caută să păstreze o ordine în faţa lipsei de ierarhie, a informului, a nedefinitului şi a tot ceea ce presupune haosul şi anarhia. Activitatea lor are adesea un aer mistic, grav, profund, nimic altceva neputându-se compara ca semnificaţie şi importanţă. Este în joc tot ce e mai bun în umanitate. Însă, după cum e cazul oricărei organizări religioase, ereziile şi sectarismul nu întârzie să apară şi aici. Şi-apoi încep conciliile, afuriseniile şi anatemizările.

Putem observa şi în societatea contemporană cât de răspândită este această viziune „romantică” asupra culturii şi asupra „omului de cultură”, văzut adesea ca un iniţiat într-un cult al misterelor, un cunoscător al cosmosului social şi politic, numai bun de călăuzit şi de educat poporul cufundat în bezna traiului cotidian. Prin poziţia sa de mediator între popor şi Cultură, de cunoscător şi păstrător al „ordinii sacre”, despre intelectual/artist se crede adesea că poate influenţa într-un grad ridicat forţele misterioase (magice) care acţionează în universul socio-cultural. El e numai bun să salveze, să lămurească şi mai ales să arate direcţia corectă. Această viziune accentuează ideea de misiune dându-i un aer aproape religios, de datorie faţă de comunitate, naţiune.

Cred că numai stereotipul (de asemenea de sorginte romantică) al artistului rebel şi vizionar, reuşeşte să depăşească în popularitate acest stereotip al intelectualului/artistului ca „sacerdot” al unei biserici seculare. Şi când vorbesc de popularitatea stereotipurilor mă refer atât la modul în care sunt percepuţi artiştii, intelectualii în afara breslei lor cât şi modul în care se percep sau îşi percep rostul, locul.

P.S. Intelectualii/artiştii ca şi sacerdoţi ai totalitarismelor pot constitui tema unei  discuţii separate.

---

[1] Chris Jenks, Culture, 2nd editions, Routledge, London and New York, 2005, p. 17.

[2] Ibidem, p. 19.

[3] William Coleridge foloseşte întâia oară termenul „cultivare” într-un sens metaforic, cu referire la „dezvoltarea armonioasă a acelor calităţi şi facultăţi  care caracterizează umanitatea noastră”, apud Chris Jenks.

[4] Frank H. Gorman, Jr., The Ideology of Ritual. Space, Time and Status in the Priestly Theology, Journal for the Study of the Old Testament Supplement Series 91, Sheffield Academic Press, 1990, p. 38.

Svastica şi copiii din parc

România anului 1939

Era o zi ca oricare alta a anului 1936, luna aprilie, cu o seară plăcută la ora 20.00, un decor simetric cu cer şi stele pe care, dacă l-am descrie pe hârtie, am deveni cât se poate de lirici, ba chiar puţin patetici. Mihail Sebastian se bucura de o plimbare în parc. Îi venise chiar o idee despre un posibil studiu legat de Jules Renard al cărui jurnal îl citea în acea perioadă. Caietul personal al scriitorului îl inspirase. E adevărat, jurnalul oferă o perspectivă complexă asupra autorului său şi epocii în care este scris. Mergea încet de-a lungul unei alei, în paşi fermi, soldăţeşti. I-au mai venit idei asupra primului volum din „Romanul românesc” pe care şi-l structurase deja în minte în şase capitole: Rebreanu, Sadoveanu, H.P. Bengescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu. Nu ştia sigur dacă îl va adăuga pe Felix Aderca, poate va aştepta la viitorul volum. Oricum, prioritar era să explice lipsa literaturii înainte de război. Apoi îşi aduse aminte de piesa pe care trebuia să o scrie. Uitase să asta era, de fapt, prioritatea lui. Gândurile mergeau în ritmurile paşilor săi. Din noapte se făcu dimineaţă, aceeaşi notaţie în jurnal, acelaşi fragment, acelaşi mers de pribeag hotărât. Era timpul să mai privească şi în jur, nu numai înăuntrul său. Doi copii de 11-12 ani, aflaţi cam în primele clase de liceu, trec pe lângă Mihail Sebastian. Unul din ei era îmbrăcat militar, iar celălalt era un blond echipat în stil franţuzesc, cu şosete, pantaloni scurţi, haină şi cravată. Militarul îl întreabă pe partenerul său dacă poartă svastică la şcoală, dar inocentul nu ştie despre ce e vorba, nu auzise de svastică până atunci; militarul îi explică răbdător ce e svastica, mergând mai departe în drumul lor promiţător.

A fi sau a nu fi antisemit

Într-una din discuţiile pe care le aveau, Jean Gad îl acuză pe Camil Petrescu că e antisemit. Scriitorul povesteşte scena în jurnalul său şi ţine să explice: „Nu sunt antisemit... Antisemit e să fii duşmanul rasei evreieşti ca atare, iar eu am cele mai numeroase prietenii printre evrei... Sunt numai un sentimental naţionalist, şi-i stimez, chiar când sunt evrei... Cei mai mulţi evrei sunt însă rasişti... Cum eu detest rasismul, cum cred folositoare evoluţia tocmai prin principiul amestecului raselor, fireşte că mă găsesc în tabăra opusă rasiştilor evrei ori naţional-socialişti. De aceea, fac uneori impresia că sunt antisemit...” (p. 72) Explicaţiile întortocheate nu puteau aparţine decât unui intelectual – şi mai precis, ale unui scriitor – care poate jongla cu limbajul şi ideile. Diaristul începe fraza cu afirmaţia că nu e antisemit, apoi că e „sentimental naţionalist”. Epitetul „sentimental” vine să înmoaie încrâncenarea şi eventuala conotaţie negativă a cuvântului „naţionalist”: el  nu este naţionalist într-un sens rău, ci într-unul afectiv. E ca şi cum ar spune că nu trebuie să îl luăm în serios, el este un sensibil şi inocent naţionalist. Problema e la evrei: cei mai mulţi (generalizare neacoperită, neargumentată) sunt rasişti, iar cum el este o persoană care acceptă diversitatea ca fundament al progresului, atunci este împotriva evreilor (ceea ce se cheamă antisemit, însă scriitorul nu spune astfel lucrurile). Citatul se încheie cu „fac impresia că sunt antisemit”, evitând discret formala „sunt antisemit”. Jurnalul lui Camil Petrescu este un instrument prin care încearcă să disculpe orice vină posibilă. Cum a fost acuzat de antisemitism, aşa ar putea fi acuzat şi de filosemitism. Diaristul îşi clădeşte edificii de apărare cu explicaţii elaborate, sapă tranşee în adâncul presupoziţiilor, îşi pregăteşte strategiile de defensivă şi devine un precaut soldat într-un posibil război de acuzaţii. Orice strategie ar aborda inamicul, scriitorul este bine înarmat cu explicaţii. „Mi s-ar putea reproşa prietenia reală pentru Mihail Sebastian. Dar el nu e în spirit ovrei, şi, în orice caz, mi-e omul cel mai aproape literar.” (p. 94-95)  Cu o uşoară îngăduinţă, am putea spune că prietenul lui, Mihail Sebastian, nu este chiar evreu. În plus, ceea ce îi uneşte este apropierea literară, afinitate care nu ţine cont de legile noastre politice. Refugiul în sentimentalism şi literatură par să rezolve orice acuzaţie în legătură cu problema evreiască.