Tîrg de carte la Deva. La Deva Mall.

La Deva, oraș reședință de județ care a pierdut cîteva zeci de mii de locuitori în deceniile postcomuniste, nu există librărie. Cei de la Diverta au ceva punct de lucru într-unul din mall-uri și undeva pe un bulevard central se mai pot achiziționa cărți de la un fel de librărie, adică un spațiu mic și înghesuit unde se vînd ceva cărți stivuite în mormane pe lîngă pereți. Dar cu greu poți numi astfel de spații librărie, în sensul celor pe care le întîlnești în alte orașe și în care mai pot fi găzduite evenimente, răsfoite cărți etc. Au, în schimb, firme de foraje pentru resurse naturale și companii ale unor investitori gata să scoată aurul din munți și alte resurse ascunse prin subsolurile arealului. Minvest, Deva Gold Cuprumin și altele pe care le puteți găsi gugălind. Au și alegeri locale, pentru că fostul primar a fost depus la bulău în urmă cu cîteva luni, alegeri la care se înghesuie să fie aleși oameni de aur, unul și unul. Dovadă că duhul aurului plutește în continuare pe-aci, printre ruinele post-industriale. Au și o cetate fain amplasată, recent betonată spre a fi transformată într-un fel de atracție turistică. Valurile masive de turiști se lasă încă așteptate. Au și un teatru frumos, secession, unde Fuego, Puric și fel de fel de comedioare jalnice de pe la teatrele bucureștene găsesc adăpost și ceva lume dispusă să bage bani în cultură. Au multe mall-uri, comparativ cu alte orașe. De exemplu, Bistrița nu are așa podoabă conferitoare de ștaif și noblețe, deși pe facebook circulă de ani buni o petiție către autoritățile locale ca să le facă și lor mall, că-s de toată rușinea și-s nevoiți să bată drumul pînă la Cluj sau Tg. Mureș pentru așa distracție. De fapt, la Deva se cheamă mall aproape orice clădire mai măricică în care sunt îngrămădite magazine, farmacii, păcănele și branduri. Totuși, cel de la intrarea dinspre Simeria, se conformează, cît de cît, canoanelor estice a ceea ce înseamnă un astfel de spațiu sacru. Zilele astea, la Deva au și un tîrg de carte. Și pentru că n-au librării și nu s-a gîndit nimeni să pună un cort în centrul istoric, l-au urcat la ultimul etaj al Deva Mall, lîngă o sală de fitness și alta de jocuri, într-un fel de spațiu ce amintește de sălile de nunți din anii 80, cu pereții tapițați.

Am fost azi pe-acolo, să iau pulsul. Dacă decorul aduce a 80, muzicile puse de digeiul responsabil cu atmosfera erau din următoarele decenii. Eu unul am intrat între tarabe pe un hit douămiist al celor de la Venga Boys. După aia am pierdut șirul pieselor, realizînd doar după o vreme că pe fundal e muzică, nu doar povești despre sine și spirit, cînd l-am sesizat pe Leonard Cohen (fie-i țărîna ușoară) cu hit-ul său despre dansat pînă la capătul vieții. Revenind la carte, desigur, marile edituri (știți voi care) erau acolo, iar alături de ele o puzderie de edituri mai mici și mai mărunte. Inclusiv vreo trei edituri personale. A fost o veritabilă revelație să dau peste ele. Și cînd zic personale, nu mă refer doar la cele înființate de vreo persoană și botezate după numele lor sau al cuiva drag. Am văzut o editură care vindea cărțile unei singure autoare. La un moment dat vindea chiar ea și foarte greu am reușit să mă sustrag fără să iau ultimul ei roman care promitea senzații violente. Ceva cu Terente. Mi l-a povestit cap coadă. Acțiunea se petrece în Galați sau Brăila, într-o familie foarte bogată a unui negustor. Era pomenită și Ana Aslan pe-acolo, dar nu-mi mai amintesc de ce. Oricum, plotul e că într-o noapte de jucat cărți la un cazino interbelic, bogătașul pierde toată averea și o joacă inclusiv pe nevastă-sa. Și de-aici începe nebunie. Eu credeam că e cu Terente cel cu plua mare, dar mă înșelasem. Era un vînzător de la ceva prăvălie, care o salvează pe cucoană și se îndrăgostește de fiica sa. Sau invers. Am avut noroc mare de tot că ăsta micu a început un plînset strașnic și-așa mi-am putut justifica plecarea grăbită din țesătura de vorbe cu care doamna autoare/vînzătoare/editoare îmi împăienjenea mintea. Și-am trecut pe la alte tarabe. Foarte multă spiritualitate, pe toate gusturile. Și discuții extrem de spirituale la mai toate tarabele unde aveai chef și răbdare să poposești. La o privire superficială, cred că mai bine de jumate din standuri erau cu cărți adresate sufletului și transformărilor spirituale/dezvoltării personale. Și să mai zică răutăcioșii că oamenii nu se mai gîndesc și la cele sufletești, ci numai la băgat la maț și la făcut averi din săpat după aur. 

Editura Militară avea, de asemenea, o ofertă incitantă, din ce am văzut eu de la distanță. Chiar m-aș fi oprit să răsfoiesc dar, după zîmbet, îmi părea că domnul cu standul e de asemenea gata să-mi povestească vreo cîteva cărți. M-am uitat și la clujenii de la Mega, să văd ce mai publică istoricii clujeni. În continuare, foarte multe cărți despre preoți, ierarhi și faptele lor de ispravă sau absolut banale și irelevante din trecut. Bocșan chiar a reușit să facă școală și canonul său greu va fi depășit, după cum se poate vedea din lucrările (atît de previzibile și șablonarde) publicate. Dar mi-am luat două cărți de la Editura Argonaut. Nici nu știu la ce să mă aștept. Am mai văzut niște cărți faine la Casa Cărții de Știință, dar chiar dacă aveau reduceri semnificative, tot nu mi-am permis să le achiziționez. Plus că pe unele le-am parcurs deja, cel puțin parțial, dar suficient cît să sesizez că edițiile șchioapătă pe alocuri. Și cum biblioteca din Deva e faină tare și surprinzător de bine dotată pe anumite segmente, m-am gîndit să n-arunc cu banii pe cultură. Nu era multă lume pe tîrg și n-am prins (încă) nicio lansare. Am făcut cîteva poze și-am pornit spre ieșire, cu gîndul la porția de mici pe care mă pregăteam s-o servesc la o terasă din piața ascunsă în dosul mall-ului. Și, spre surpriza mea, deja cu mintea aburită de atmosfera de bîlci și terasă ieftină, trecînd pe lîngă unul din standurile nu știu cărei edituri ce vindea cărți de vindecat sufletul și îmbunătățit caracterul și calitatea vieții, am putu auzi sunînd de la un badoc mic, rezemat de o grămăjoară de cărți, un turbo-folk de dată recentă. Nu-s sigur, dar tind să cred că era ceva bucată de Simi Deac. Într-un cuvînt, cultura e la Deva, gata să-și lecuiască cititorii.

Traista cu cărți sau ce mai citea lumea pe sate înainte de internet

Am crescut într-o casă fără bibliotecă, singurele cărți adunate într-o vitrină fiind o mînă de titluri imposibil de citit,  primite „la premiu” de fratele meu mai mare. La acestea se adăugau cărțile religioase ale mamei mele. După o vreme, prin perioada gimnaziului, am convins-o pe mama să vorbească cu un vecin tâmplar să ne facă un corp de bibliotecă. Ne-a făcut două răfturele așezate sub oglinda din hol, unde am adunat toate cărțile găsite prin casă. Aveam Ceaslovul, Psaltirea și Noul Testament în cîteva variante, asta și datorită exemplarelor distribuite gratuit de „pocăiții” care umblau pe sate. Aveam și un exemplar de biblie mai veche, cu o copertă îmbrăcată în hîrtie de ziar. Era tipărită pe strada Adolf Hitler din Clujul anilor patruzeci. Mai aveam un exemplar cu litere chirilice și o carte de zodii, tot în chrilice, pe care am început să o deslușesc partial după ce profesorul de religie mi-a lămurit tainele acestui alfabet. Mama îmi zicea că în casa veche au fost mai multe cărți vechi, moștenite de la domnul Simion, tatăl adoptiv care fusese brigadir silvic și diac la biserica din sat. Le adunase în pod într-o ladă și le-au mîncat șoarecii cît timp ai mei au fost plecați la Cugir, la muncă la butin. Doar cele două în chirilică și biblia din patruzeci au fost salvate, nu tocmai în cea mai bună formă.

           De unde se puteau procura cărți în a doua parte a anilor nouăzeci? Deși aveam „librărie” în sat, nu-mi amintesc să fi văzut altceva decît elemente de papetărie pe rafurile acesteia. O vreme se mai aduceau ceva cărți la chioșcul de ziare de lîngă școală și se mai găseau cărți vechi prin piața ce se ținea duminica. În rest ioc. Biblioteca sătească a ars pe la mijlocul deceniului, într-un incendiu care a devastat căminul cultural cu tot cu cinematograful găzduit în clădire. Îmi amintesc că eram la tînu Lazăr cînd am aflat vestea. Se povestea că se aruncau cărți pe geamuri, ca să le salveze de flăcări și că lumea strînsă să vadă cele ce se întîmplau a cărat cît a putut din acele cărți. Mi-a fost o ciudă imensă că nu am fost acolo, să-mi iau și eu cîteva cărți. Mai era biblioteca școlii din sat, dar pînă la sfîrșitul clasei a 8-a am cam epuizat cărțile de pe acolo. Nu că aș fi citit integral ce era depozitat acolo, ci că am parcurs ce-mi atrăgea atenția sau mi se recomanda. Noroc nu nea Mitică, profesor de educație tehnologică, care locuia la două case mai jos pe vale. Mă lăsa să intru în biblioteca sa și să-mi aleg cărți. Așa m-am apucat de Jack London, Dickens și mai tîrziu, în liceu, Dostoievski. Unele nu i le-am mai returnat, dar bănuiesc că nu e tare supărat pe mine.

      Prima carte citită a fost ”Fiul Vînătorului de Urși”, cred că de Karl May, un exemplar răpciugos procurat de fratele meu de la un prieten. Eram în clasa a 5-a. Apoi am început să devorez cam ce aducea el pe acasă, fiind într-un fel ghidul meu. Am băgat masiv din Karl May, ceva Jules Verne și-apoi m-a trecut pe Sven Hassel și romane cu mafioți și justițiari. Cînd eram printr-a 6-a s-a iscat o mare discuție pe marginea romanului „Pădurea Spînzuraților”. Fratele meu procurase un exemplar de la Năsăud, unde făcea liceul. Îl citea pe ascuns pentru că era considerat literatură periculoasă. Mamei îi era frică să nu se spînzure dacă citea acea carte, pentru că circulau prin sat povești cu adolescenți care s-au spînzurat după ce au terminat de citit blestemata carte. Auzind discuțiile astea am devenit foarte interesat să o citesc. Așa că după ce a terminat-o fratele meu, deși era dosită pe undeva, am pus laba pe ea și m-am apucat să citesc cu nesaț, fiind foarte interesat să pricep de ce s-ar sinucide cineva după ce ar citi așa carte. Am citit-o în special stînd pe buda din curte, unde nu mă deranja nimeni din actul lecturii. Mi-a plăcut mult dar tot nu am reușit să înțeleg care era baiul cu acea carte și ștreangul.

Etica universitară și spiritul oportunismului

furată de la Vasile. Știe el care

Prin facultate, cînd am început să mă dezgheț nițel și să devin interesat de cele universitare și intelectuale, am aflat întîia oară despre gradul de impostură care domnea în mediul academic în perioada comunistă. Am început să citesc și să ascult profesori curajoși care denunțau proporțile imposturii de atunci, aflînd despre titlurile academice ale Elenei Ceaușescu, despre cele ale lui Ilie Ceaușescu (parcă doctor în științe militare). Am aflat despre Academia Ștefan Gheorghiu, unde o mulțime de nulități și oportuniști se școleau sumar/fictiv pentru a deveni cadre de nădejde sau/și pentru a beneficia de avansări și posturi mai înalte. Ce să mai, am aflat despre întreaga grozăvie și despre hidra care a otrăvit viața intelectuală românească, curmîndu-i dezvoltarea organică…. Eram foarte mînios și plin de ciudă și nu ratam vreo ocazie să pun la punct, categoric și tranșant, pe oricine îndrăznea să aducă pe tapet ceva nuanțe pozitive despre condiția intelectualului/universitarului din acele vremuri. De regulă, explicația pentru toleranța față de astfel de cazuri se fundamenta pe teroarea instituită de instituțiile represive ale regimului, pe frica generalizată care luase în stăpînire nu doar masele populare, ci și elitele intelectuale. Parțial intervenea și lașitatea, oportunismul, complicitatea etc.

       Cînd se întîmpla să dăm peste vreun profesor mai puțin pregătit, situația se lămurea degrabă: e din vremurile trecute, un fel de relicvă a mediocrității și nocivității defunctului regim. Bine că lucrurile se aranjau, că societatea românească și implicit mediul universitar prindeau să se însănătoșească și caracterele să înflorească scutite fiind de umbra terorii și întunecimea fricilor de orice fel. Cînd eram pe la master am aflat că se pot face și bani frumoși în cercetare, că nu ești sortit să fii fomist dacă ai ales să studiezi socio-umane, chiar dacă piața muncii te acceptă doar reconvertit. Se intrase în epoca doctoratelor fast food, croite degrabă în trei ani, pentru a îmbunătăți, cel puțin statistic, situația cercetării din România. Prin 2008-2010 o bursă POSDRU se obținea relativ ușor și era mai mare bătaia pe candidați decît pe profesori coordonatori. Îmi amintesc că am fost oprit într-o zi pe stradă de un venerabil profesor (mă știa de la ceva curs) care m-a întrebat dacă nu vreau să mă înscriu la doctorat sub coordonarea lui. I-am spus că nu pot, că-s doar la master, anul I. M-a lămurit că pot face simultan ultimul an de master și primul an de doctorat, fiindcă făceam parte din ultima generație care absolvise facultatea în sistemul ante-Bologna. Era cît pe ce să mă bag, de frică să nu se gate cumva banii pînă-mi vine rîndul. Dar m-am abținut. Avea să-mi vină și mie rîndul. Atunci am intrat în lumea bună și am avut ocazia să văd cum dospește mediocritatea sub cupola universității. UBB-ul avea sute de doctoranzi, mulți dintre ei nici măcar mediocrii. Unii erau măcar cinstiți și n-aveau ambiții în domeniu. Făceau doctoratul pentru bursele care le asigurau măcar 3 ani de trai decent înaite să-i arunce pe piața muncilor prost plătite. Îi înțeleg perfect, avînd în vedere ce alte variante aveau.

Filosofie în roșu

            Când vine vorba de aducerea bunăstării în lumea de jos, mulți filosofi s-arată. Cam așa s-a întâmplat și în vremurile în care Rusia a roșit. Este un fapt constant reamintit astăzi că filosofia sovietelor se trage din Marx și Engels prin fiul lor Lenin, dar mai puțin familiar este faptul că la un moment dat și Stalin și-a găsit chemarea înspre cea mai înaltă dintre preocupările spiritului (deși s-ar crede că nu l-a invitat nimeni). Doar astfel putea și el să fie exponat al unei galerii trans-istorice care include cârmaci luminați precum Marc Aureliu, Matei Corvin sau Frederic Prusacul. În epoca post-Lenin, filosofia sovietică a fost dominată de două figuri: Abram Deborin (reprezentând tabăra dialecticienilor) și Nikolai Bukharin (figura principală a mecaniciștilor). Pe parcursul anilor 20 cele două tabere au fost într-o continuă competiție, dar în final mecaniciștii au pierdut și aceasta pentru că dialecticienii și-au făcut upgrade doctrinar atât în teorie (e.g. proptindu-și constructele teoretice pe teoria relativității, mecanica cuantică etc.), cât și în practică (e.g. pile în aparatul de stat etc.). În 1929 mecanicismul a fost afurisit în mod oficial întrucât submina dogma materialist dialectică.

Sursă: https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/236x/3a/ba/04/3aba04b994645e538b3d6bcd85a3c70e.jpg

În acest context, Stalin a fost cât se poate de hotărât să studieze în amănunt filosofia, iar pentru aceasta l-a desemnat ca tutore pe filosoful Jan Sten, reprezentant de seamă al echipei dialecticienilor. Acesta din urmă trebuia să-l inițieze pe Stalin în misteriile dialecticii, iar programul urma să includă studiul idealiștilor germani, în special Hegel cu a sa Fenomenologie a spiritului, care urma să fie citită alături de Capitalul lui Marx. Întâlnirile se desfășurau de două ori pe săptămână și aduceau față în față un maestru din ce în ce mai epuizat de efortul depus și un discipol care întrerupea expunerea cu întrebări de tipul „ce uz au toate aceste prostii în practică?” sau „ce legătură au acestea cu lupta de clasă?”. După o perioadă de aproximativ trei ani lecțiile au luat sfârșit (cca. 1925-1928), Stalin rămânând cu impresii negative vizavi de idealismul german, ceea ce, desigur, nu i-a pus frâie sentimentului că ar fi un adevărat filosof. Astfel, în 1930, îl găsim pe generalisim în fața unei alese asistențe, unde filosofa cu secera, ciocanul, lopata și ce-i mai venea la mână, arătând cât de multe învățase de la Sten:

            „Întregul morman de bălegar care s-a acumulat în filosofie și științele sociale trebuie  să-l întoarcem cu susul în jos și să-l săpăm din nou. Orice este scris de grupul Deborin trebuie zdrobit. Sten și Karev pot fi aruncați. Sten se dă mare mult, dar este doar un învățăcel al lui Karev. Sten este un tembel disperat. Tot ceea ce poate face e să vorbească. Karev are un cap buhav și se plimbă țanțoș împrejur ca o bășică umflată. În opinia mea, Deborin este o cauză pierdută, dar ar trebui să rămână editor al revistei ca să avem pe cine bate. Colegiul de redacție va avea două fronturi, dar vom avea majoritatea.” (Glover 2001, p. 279)

            Cum nu se putea altfel în cadrul unor asemenea întâlniri, s-au adresat întrebări din partea celor adunați întru adăpare din înțelepciunea sa: „Pe ce anume din filosofie trebuie institutul de filosofi să se concentreze?”

            „A bate, acesta este punctul principal. A bate pe toate fronturile și unde nu a existat bătaie înainte. Deboriții îl văd pe Hegel ca pe un idol. Plekhanov trebuie demascat. Întotdeauna l-a privit de sus pe Lenin. Nici chiar Engels nu a avut întotdeauna dreptate...” (Glover 2001, p. 280)

            … and so on and so on... Rezultatele nu s-au lăsat mult așteptate. În iunie 1937 Jan Sten, în calitatea sa de șef al „idealiștilor menșevici”, în închisoarea Lefortovo, este delegat să vadă cum stă treaba cu lupta de clasă și cu dialectica-n lumea de dincolo (un alt filosof, mecanicistul Bukharin, este și el executat în luna martie a următorului an). În aceeași perioadă articolul lui Jan Sten despre materialismul dialectic, apărut în Enciclopedia sovietică își schimbă creatorul, autorul adoptiv în acest caz fiind Mark B. Mitin. Stalin a produs la rândul său o importantă operă filosofică, cum ar fi de pildă marea capodoperă Materialismul istoric și dialectic (1938), care, în ciuda celor spuse de gurile rele, este foarte originală, gradul de originalitate fiind direct proporțional cu frica respectul față de marele conductor.

Sursă: http://i.imgur.com/8CItM45.jpg

            Cel puțin de la Boethius încoace, personificarea filosofiei într-o femeie pare a fi o temă recurentă în istoria filosofiei occidentale, fiecare filosof fiind vrăjit de aceasta întru mirajul adevărului și înțelepciunii. S-ar crede că de obicei această pierdere de sine nu este nocivă, din contră. Dar într-un cadru cu puternică încărcătură politică, filosofii cu asemenea înclinații se lasă de obicei rătăciți pentru totdeauna de câte o rusalkă ideologică.

Surse:

Jonathan Glover, 2001, Humanity. A Moral History of the Twentieth Century, Yale University Press.

http://www.executedtoday.com/2011/06/19/1937-jan-sten-stalin-philosophy/

https://en.wikipedia.org/wiki/Great_Purge

https://en.wikipedia.org/wiki/Georgi_Plekhanov

https://en.wikipedia.org/wiki/Nikolai_Bukharin

https://en.wikipedia.org/wiki/Abram_Deborin

https://en.wikipedia.org/wiki/Philosophy_in_the_Soviet_Union

https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/1938/09.htm

etc.

Poveştile, Viaţa şi Moartea

Vasile Sebastian Dâncu, Poveştile, Viaţa şi Moartea, Editura Eikon, Cluj, 2013,

Adunate într-un volum structurat în jurul unor teme ca: Primăverile - Frici şi speranţe – Suferinţe – Tristeţile – Iubirile - Clujul, Transilvania, România patria mea – Exerciţii de admiraţie, însemnările lui Vasile Sebastian Dâncu din ultimii 14 ani pot fi privite şi ca o radiografie subiectivă, cu accente sporadice de lirism şi patetism, deopotrivă a propriei existenţe şi a societăţii româneşti. Dincolo de poveştile conţinute, de reflecţiile pe marginea unor probleme politice, sociale şi morale care ritmează societatea autohtonă şi de nostalgiile rural-transilvăniste ale autorului, volumul mi-a atras atenţia prin câteva aspecte.

În primul rând am găsit din plin amprenta lui Octavian Paler, nu varianta de Facebook descompusă în citate şi vorbe de duh ce ţin loc de înţelepciune şi lecturi, ci cel din scrierile autobiografice precum Deşertul pentru totdeauna sau Autoportret într-o oglindă spartă. Nu e vorba numai de operele acestuia, la care autorul face în câteva rânduri referire sublininiind astfel influenţa lor asupra propriei biografii intelectuale, ci şi de o anumită manieră „moralist-ţărănească” de a pune problema, cu o constantă oscilaţie între seninătate şi afectare, gravitate. Privirea înduioşător-critică aruncată societăţii are în centru propria biografie şi persoana rezultată în urma unei sume de experienţe, fără a avea răceala şi intransigenţa unor observatori încrâncenaţi şi constant revoltaţi. Fiecare dintre cei doi au/au avut undeva într-o Transilvanie frumoasă tocmai prin faptul că e pestriţă şi orgolioasă, un loc al memoriei, un sat (Lisa şi Runcu Salvei) îmbibat în nostalgii şi melancolii, faţă de care-i leagă un discret cordon ombilical înveşmântat în portrete şi senzaţii. În pofida traseului intelectual, a aventurilor universitare şi politice, unele însemnări trădează supravieţuirea prin birourile lăuntrice a unui ţăran încurcat de ritmurile, tabieturile şi ambiţiile lumii urbane, dar suficient de lucid că să înţeleagă că asfaltarea drumului spre „acasă” nu-i uşurează întoarcerea. Însă, în pofida unor asemănări de ordin biografic, afectiv sau ton, umbra lui Paler însoţeşte autorul şi opera doar până la un punct.

Amprenta „ţărănească” – în sensul cumsecădeniei, pragmatismului şi ataşamentului faţă de anumite valori tradiţionale – reiese şi din însemnările care reliefează poziţionarea ideologică a autorului. Reflecţiile şi comentariile pe marginea unor probleme şi fenomene din societatea autohtonă a ultimilor 14 ani, pun în lumină convingerile de stânga ale autorului (aspect binevenit în contextul inflaţiei de idei, argumente şi reflecţii de dreapta), de multe ori la pachet cu gesturi de reverenţă şi/sau adeziune faţă de valori şi manifestări specifice unei lumi tradiţionale, conservatoare (sărbătorile religioase, de exemplu). Unii critici, habotnici în demarcaţii şi precizări ideologice, ar putea spune că e o manifestare tipică a ipocriziei specifice clasei politice autohtone. Personal, prefer să cred că e o chestiune care ţine de umanitatea, sensibilitatea şi biografia fiecăruia.

Formaţia de sociolog a autorului reiese din multe însemnări, dând consistenţă şi fundament multor analize şi comentarii, ceea ce se constituie într-o calitate majoră a volumului, chiar dacă avem de-a face cu o lectură de zăbavă şi nu cu o lucrare ştiinţifică. Un exmplu elocvent îl reprezintă povestirea Frica şi spirala tăcerii care are ca fundament o teorie asupra mass-media despre care autorul spune că o predă anual studenţilor de la sociologie şi jurnalism. Comentariile pe marginea fricilor ce guvernează lumea românească şi a efectelor nocive ale televizorului, această „fereastră de sticlă ce dă spre infernul cotidian”(p. 42), îmbină argumente şi teorii din registrul sociologiei cu forţa unor metafore extrem de expresive, punând o serie de diagnostice pertinente societăţii autohtone, pe alocuri cu accente moralizatoare.

După cele spuse în paragraful anterior despre metaforele ce înveşmântează o serie de consideraţii fundamentate pe teorii din registrul ştiinţelor sociale, este firesc să precizez un alt aspect care mi-a atras atenţia: Scriitura! care face din lectura multor texte cuprinse în volum un adevărat „banchet al metaforei”, după cum probabil ar fi spus un regretat poet telcean, Luca Onul, pomenit într-o însemnare despre poeţii ardeleni dragi autorului. O însemnare care mi-a atras atenţia în mod special, atât prin tematică, cât şi prin trimiterile mai mult sau mai puţin subtile, dar mai ales prin expresivitate, este Final previzibil (Într-o zi, toţi se vor prinde). O imagine care mi s-a întipărit pe retină, cu evidente conotaţii politice, este cea a „bătrânului războinic cu armura roşie” înconjurat de „visele destrăbălate ale curtenilor care vând la talcioc bucăţi din coroană, sceptru şi din tronul lui [...] putrezit de pişat şi de sângele celor care au fost decapitaţi”. Comparând expresivitatea şi inventivitatea multor fragmente din volum, cu formulările subnutrite sau strident fardate care mărşăluiesc zgmotos pe bloguri şi publicaţii online, mi s-a confirmat încă o dată convingerea că nu contează doar ce spui ci şi cum spui.

În concluzie, printre lecturile văratice merită plasate (în categoria: Meditaţii, Reflecţii şi Însemnări cu iz autobiografic) şi poveştile îmbibate în nostalgie, metafore şi parfum transilvanist ale runcanului Vasile Sebastian Dâncu.

Bătrânul anticar clujean

Obişnuiam prin anii de facultate să cotrobăi din când în când prin ungherele anticariatelor clujene, în căutarea unor cărţi „bune şi ieftine”. Lucram la un chioşc de cărţi în Piaţa Mare, în faţă  Librăriei Universităţii, dar nu îmi permiteam să-mi cumpăr prea des cărţi noi. Fireşte că împrumutam din „gestiune” cărţi, atât pentru mine cât şi pentru prietenii împătimiţi de lectură. Se ştiu ei. Dar doream să am şi cărţile mele. Era o ambiţie care mă rodea din anii copilăriei. Aşa că atunci când primeam salariul, după berile de rigoare consumate la Ema, treceam şi pe la bătrânul anticar ce-şi avea sediul pe strada I. M. Klein. Devenisem client fidel şi, ocazional, partener de discuţie al bătrânului anticar, astfel că în momentul în care a decis să-şi încheie socotelile cu comerţul de cărţi, era cât pe ce să ne vândă anticariatul mie şi unui bun prieten, şi el cumpărător înfocat. Dar nu a fost să fie pentru că am optat să facem credite bancare pentru a ne upgrada tehnologic, adică ne-am luat calculatoare, şi nu pentru a investi în cărţi. Bătrânul anticar a părut trist când i-am spus că, în pofida reducerii semnificative făcute, nu avem bani să-l luăm. Dorea să lase afacerea unor oameni care iubeau cărţile. Aşa ne-a spus.  Ne-a povestit cum în trecut lăsase altor tineri anticariate ctitorite de dânsul. De la un anticariat nouăzecist pe care l-a ţinut ani de zile pe strada Piezişei, în Haşdeu, până la vechiul anticariat de pe strada Ion I.C. Brătianu, pe care l-au preluat două foste angajate. N-am luat anticariatul, dar am rămas cu o groază de cărţi de acolo. Practic, în afară de puţinele cărţi achiziţionate sau primite în anii de şcoală primară sau în liceu, prin cărţile luate de la bătrân am pus bazele bibliotecii mele.