Recomandare jazzofilă: Wayne Shorter Quartet - Beyond the Sound Barrier

Nu știu câți dintre voi sunt la curent cu activitatea recentă a lui Wayne Shorter. Eu unul trebuie să recunosc că, până nu demult, nu prea știam nimic. După productiva perioadă a anilor '60, în care este membru al celui de-al doilea quintet al lui Miles Davis, sau în care cariera solo are rezultate notabile precum Speak No Evil, sau cea a anilor '70 - '80, în care pune bazele formației Weather Report, Wayne Shorter dispare, cu unele excepții, din prim planul scenei de jazz. Însă, la începutul anilor 2000, reușește să strângă în jurul său un grup de muzicieni tineri cu care formează Wayne Shorter Quartet: pe Danilo Perez la pian, John Patitucci la bas și Brian Blade la tobe. În această, componență grupul activează și astăzi, iar Beyond the Sound Barrier este al treilea album al grupului, înregistrat în anul 2005.

Alt lucru pe care nu îl știam este că Wayne Shorter are deja o vârstă înaintată (79 de ani), la care nu cred că se mai așteaptă cineva să-l vadă înregistrând sau mergând în turnee. În orice caz, la vârsta asta, conform unei prejudecăți de-a mele, cel mai bun lucru pe care îl poate face e să susțină concerte cu repertoriul care l-a consacrat în anii '60-'80. Și nici măcar nu e condamnabil lucrul acesta. La 70 de ani trecuți, nimeni nu mai așteaptă de la tine aceeași energie și efervescență creatoare ca în tinerețe. Se pare însă că Wayne Shorter mai are încă resurse (și încă ce resurse!) pentru a a face lumină pe cărări prea puțin bătătorite. Apogeul anilor trecuți nu este muzeificat, ci sintetizat și pus la baza extinderii limbajului său muzical.

Recomandare jazzofilă: Sonny Rollins - Saxophone Colossus

De obicei, recomandările de jazz de pe paginile acestui blog nu au ca subiect albume „clasice”. Asta pentru că am plecat de la premisa că cititorii noștri au parcurs cu siguranță momentele esențiale ale evoluției acestei muzici. Așa că am preferat ineditul, albume mai puțin celebre, dar pline de substanță. Dar, în ultima perioadă am re-ascultat muzica lui Sonny Rollins din anul 1956, imprimată pe discul Saxophone Colossus. Iar muzica mi s-a părut atât de bine construită încât nu m-am putut abține să nu spun câteva cuvinte despre ea.

Saxophone Collosus reprezintă una dintre cele mai importante realizări din cariera, în plină desfășurare și astăzi, a lui Sonny Rollins. Mijlocul anilor '50 este una din perioadele de vârf pentru saxofonist (în precedentul album, Tenor Madness, Rollins îl avea ca partener de dialog pe John Coltrane, pentru care Rollins reprezenta la acea dată probabil singurul „adversar” redutabil).

Recomandare jazzofilă: Ron Carter - Dear Miles

Ediția de anul acesta a festivalului de jazz de la Sibiu este în plină desfășurare. Dacă nu ați ajuns încă pe acolo, nu e prea târziu nici acum. Mâine seara îl veți putea asculta pe Ron Carter și al său quartet, plasat strategic spre sfârșitul festivalului pentru a marca probabil punctul culminant al acestuia.

Ron Carter și-a dobândit celebritatea în calitatea de contrabasist în quintetul lui Miles Davis din anii '60, unde, în afară de Miles, îi avea colegi pe Herbie Hancoock, Wayne Shorter și Tony Williams. În această perioadă sunt înregistrate albume precum Miles Smiles, Filles de Kilimanjaro, Seven steps to heaven, Miles in the sky, Nefertiti ș. a. Ron Carter este totodată și unul dintre cei mai înregistrați contrabasiști de jazz, cu apariții în peste 2500 de albume.

Pe site-ul festivalului de la Sibiu, Ron Carter este anunțat cu proiectul „Dear Miles”, iar partenerii săi sunt Donald Vega (pian), Rusell Malone (chitară) și Rolando Morales-Matos (percuție).

Recomandare jazzofilă: Keith Jarrett American quartet - Mysteries/Shades

Keith Jarrett este un personaj pe care l-aș putea încadra, într-o ierarhie subiectivă, la categoria ”muzicieni de jazz care nu mi-au plăcut niciodată.” Dar, spre deosebire de cei din categoria ”muzicieni de jazz care nu mi-au plăcut niciodată și nici măcar nu m-am obosit să le răscolesc discografia în căutarea vreunui album mai răsărit”, cazul lui Jarrett este mai deosebit. Lui am încercat să-i mai dau o a doua șansa, convins mai ales de faptul că acest pianist a fost în formația albumului lui Charles Lloyd Forest Flower. Deci, mi-am spus, acest individ trebuie că a avut și el o perioadă în care muzica sa a meritat să fie ascultată.

Recomandare jazzofilă: Vijay Iyer Trio - Historicity

Uite că e bun și Facebook-ul asta la ceva. Așa am aflat și eu de Vijay Iyer. Recunosc că nu prea îmi dau silința să mă pun la punct cu ultimele noutăți din domeniu, dar muzica lui Vijay Iyer merită toată osteneala (mai ales că albumele sale nici măcar nu sunt scoase la ECM). Probabil că vă întrebați , ca și mine de altfel, ce e cu numele ăsta. Părinții băiatului s-au născut în India, iar după un timp au plecat în America. Vioara a fost primul său instrument, pianul studiind-ul ca autodidact și cu ultim detaliu aș menționa și o altă fațetă a lui Iyer, cea de compozitor de muzică clasică. Dar gata cu biografia, că muzica e nerăbdătoare să se facă auzită.

Recomandare jazzofilă: Jean-Luc Ponty - Electric Connection

Menținem direcția ultimei recomandări și vă aducem la cunoștință un alt violonist de jazz, de data asta ceva mai celebru. Glumeam ultima dată pe seama lui Jean-Luc Ponty spunând că ar fi început într-o anumită perioadă a carierei lui facă o muzică bună de ascultat pe navele spațiale. Ei bine, înainte de această perioadă, Ponty și-a câștigat notorietatea cu albume ceva mai substanțiale, elaborate la sfârșitul anilor '60 și începutul anilor '70. Era de glorie a fusion-ului deci. În plin experiment electric, Ponty rămâne conectat totuși la unele din practicile înaintașilor bop. Sound-ul este schimbat, armonia este modală, dar improvizațiile incisive, asortate cu accente și cromatisme sau cu pasaje melodice ce curg împotriva ”curentului” armonic îi oferă violonistului ocazia de a fi convingător cu muzica sa. În afara de componența clasica a comboului de jazz cu pian (aici îl găsim pe George Duke), bas, tobe, saxofon și chitară, muzica acestui album sporește în dinamism prin reușitele aranjamente archestrale încredințate unui big-band. Un alt factor datorită căruia albumul reușește să țină în priză ascultătorul sunt tempourile, majoritatea up tempo, doar vreo două, trei middle și o singură piesă în slow tempo. Iar cei care vor asculta acest album vor avea ocazia să găsească aici o variantă a celebrei Scarborough Fair sau a piesei consacrate tot cam în aceeași perioadă de Miles Davis, Eighty-One.

Un ultim detaliu care m-a amuzat la acest album este coperta de pe spatele CD-ului. O dovadă că și violoniștii, sau măcar muzica lor, pot fi ”hot”.

Recomandare jazzofilă: Zbigniew Seifert - Man of the Light

Despre Zbigniew Seifert s-a spus că era ceea ce ar fi putut fi John Coltrane dacă ar fi cântat la vioară și nu la saxofon. Cu ucenicia făcută în breasla de free (la vremea aceea) a lui Tomas Stanko, Seifert are o scurtă și fulgerătoare evoluție pe scena jazzului (cei 32 de ani trăiți scutindu-l însă de eventuale călătorii spațiale precum colegul Ponty, sau colaborări cu băieții de cartier din Brooklyn, semnate de violonistul și conaționalul Michal Urbaniak). Deși studiază vioara la Conservatorul din Cracovia, Seifert debutează în jazz la saxofon alto, dar arcușul va fi totuși cel care îl va impune pe scena jazzului, scenă dominată în acei ani ('76) de stilul fusion. Violonist de o virtuozitate deosebită, face din continuarea moștenirii coltraniene un deziderat pe care îl urmărește cu consecvență. Modalismul, fâșiile sonore (acele sheets of sound ale lui Coltrane), liniile melodice puternic cromatizate și deseori în „răspăr” cu armonia, dau o nouă dimensiune tehnicii de jazz violonistice, crează noi standarde de tehnică instrumentală. Albumele înregistrate în calitate de leader sunt puține, dar despre Man of the Light Zbigniew spunea că este cea mai importantă realizare a sa. De notat sunt și albumele sale în compania lui Tomas Stanko, cel realizat cu grupul american Oregon, sau cu trupa saxofonistului german Hans Koller. Colaborează deasemeni cu artiști precum Cecil McBee, John Scofield, Billy Hart, Jasper van't Hof, Charlie Mariano, Jack DeJohnette. Creativitatea și tehnica sa impresionantă îl ajută să ducă la bun sfârșit un proiect ce puțini muzicieni de jazz l-au încercat: un album solo - Solo Violin.

Recomandare jazzofilă: Mal Waldron and Nicolas Simion - The Big Rochade

Jazz în duo. Un lucru puțin cam ciudat și cam puțin încercat. Și ca să te încumeți să încerci așa ceva trebuie să fii un muzician încercat. E cam ca în căsnicie. Și soluția succesului e probabil aceeași: nu trebuie să cânți cât pentru patru, ci mai degrabă să ai grijă să-i lași spațiu partenerului. Mal Waldron, un muzician jazz ,,refugiat” în Europa - unde muzica sa încă mai era la căutare - îl cooptează în formația sa pe Nicolas Simion, aflat pe atunci la Viena. Îmi închipui că între renumitul pianist de jazz afro-american și saxofonistul originar din ținuturile transilvane s-a stabilit o deosebită afinitate, de vreme ce Waldron l-a ales tocmai pe Simion ca partener pe acest album (de menționat că precedentul saxofonist din trupa lui Waldron a fost Art Pepper). Iar rezultatul sonor îi îndreptățește alegerea. Cu o atmosferă mult mai subtilă decât ceea ce se poate auzi într-o formație de quartet sau quintet, cei doi muzicieni au aici maturitatea și inspirația necesară de a lăsa spații libere pentru ideile celuilalt. Acompaniamentul lui Waldron se rezumă deseori la accente sau disonanțe bine alese sau bine plasate, iar melodiile lui Simion, deși puternic cromatizate și cu devieri înspre free, nu sunt lipsite de trimiteri la muzica tradițională est-europeană. Muzica este de factură ,,camerală”, ideile se mișcă șerpuit prin țesătura armoniilor modale, a disonanțelor sau a melodiilor cu iz folcloric. Iar pentru iubitorii lui Th. Monk, albumul conține și o variantă originală a lui Monk's Dream.

Recomandare jazzofilă: Jerry Hahn and his Quintet

Anul: 1967. La acea vreme Jerry Hahn lucra pentru un album cu saxofonistul John Handy. La insistențele producătorului, Hahn adună pe lângă el încă patru băieți cu care lansează un material muzical cu compoziții proprii (cu excepția track-ului 2, My Love). Componența: Jerry Hahn (chitară), Jack DeJohnette (tobe), Ron McClure (bas), Noel Jewkes (flaut, tenor sax) și Michael White (vioară). Și într-adevăr, la prima vedere, albumul lasă impresia unei pauze de la lucruri mai serioase. Ba chiar că e făcut ,,la mișto” (vezi de exemplu track-ul 3, Dippin Snuff), iar în acest sens, cel puțin Michael White își dă toată silința (la început ne putem chiar întreba dacă vrea intenționat să cânte așa, sau doar a pus prima dată instrumentul în mână săptămâna trecută). Totuși va trebui să recunoaștem ingeniozitatea și dinamismul compozițiilor lui Hahn. Dacă este un lucru care să-i evidențieze pe băieți și să-i propulseze în avangardă, acesta este umorul și ,,lipsa” lor de seriozitate, abandonarea politeții.

Recomandare jazzofilă: Hungarian Bebop

Ce-aţi zice dacă într-o zi aţi afla că Sonny Rollins înregistrează un album cu Dumitru Fărcaş? Poate că unii ar râde, alţii în schimb vor fi în sfârşit mulţumiţi că generalul taragotului a fost recunoscut la adevărata sa valoare. Dar nu despre asta este vorba aici. Ba dimpotrivă. Archie Shepp (şi nu Sonny Rollins), una din principalele figure ale avangardei muzicale a anilor ’60, ajunge la Budapesta unde înregistrează un album cu taragotistul...pardon, saxofonistul Mihály Dresch (care, pe lângă faptul că nu îndeamnă poporul la băuturi spirtoase, mai e şi unul dintre cei mai apreciaţi instrumentişti din breasla sa din Ungaria).

Recomandare Jazzofilă - Charles Mingus Sextet with Eric Dolphy - Cornell 1964

Charles Mingus Sextet with Eric Dolphy - Cornell 1964 - este o înregistrare inedită, descoperită după moartea artistului de către văduva acestuia, Sue. E inutil să mai rememorăm acum complexa personalitate a lui Mingus, sau importanţa sa în istoria jazzului. Cu siguranţă cei care vor da ascultare recomandării nostre şi vor audia acest album vor întreprinde pe cont propriu aprofundarea biografiei şi discografiei lui Mingus (în acest sens de un mare ajutor va fi filmul documentar Charles Mingus : The Trimuph of the Underdog).

Ca bandleader a mai multor formaţii, Mingus a atras în permanenţă compania celor mai valoroşi artişti ai momentului. Pe acest dublu CD cel mai prestigios nume este, bineînţeles, cel al lui Eric Dolphy. O tragică derulare a evenimentelor face ca această înregistrare să fie una dintre ultimele făcute de Dolphy, acesta sfârşindu-se la Berlin câteva luni mai târziu. Ceilalţi membri ai sextetului, nu mai puţin talentaţi, sunt Johnny Coles - trompetă, Clifford Jordan - tenor sax, Jaki Byard - pian şi Dannie Richmond - tobe.

Recomandare jazzofilă - Eric Dolphy, Out to lunch!

Ca remediu împotriva caniculei ce a început să-şi facă simţită prezenţa, departamentul ligii însărcinat cu propaganda jazzistică vă propune un album fresh. Muzica de pe Out to lunch păstrează şi astăzi energia şi vitalitatea care l-au impus de la bun început ca pe un clasic, dacă se poate spune aşa, al free-ului. Acest album este ultimul material înregistrat de către Eric Dolphz înainte de prematurul şi regretabilul său deces (şi singurul realizat pentru casa de discuri Blue Note). Ucenic dar şi partener al lui John Coltrane sau Charles Mingus, Eric Dolphy a reprezentat una dintre cele mai inspirate şi bine individualizate voci ale jazzului anilor '60, indiferent de instrumentele la care a cântat: clarinet bas, flaut sau saxofon alto sau bariton. Originalitatea sa a constat mai ales în forţa sa imaginativă cu care putea realiza contururi melodice deosebit de originale. Aceste caracteristici sunt valabile şi în cazul lui Out to lunch, puterea de expresivitate fiind amplificată aici şi de colaborarea fericită cu Freddie Hubbard (trompetă), Bobby Hutcherson (vibrafon), Tony Wiliams (tobe) şi Richard Davis (bas). Libertatea caracterisică şi prospeţimea fac din această muzică o audiţie energizantă pentru un început de vară sufocant.

Recomandare Jazzofilă - Păsări - Mircea Tiberian, Liviu Butoi, Luiza Zan

Inspirat de concertul de ieri al trio-ului Mircea Tiberian, Liviu Butoi, Luiza Zan, propun cu căldură cititorilor noştri albumul Păsări, din 2004, realizat sub numele lui saxofonistului Liviu Butoi, în colaborare cu Mircea Tiberian (pian), Arnault Cuisinier (bass) şi Edward Perraud (percuţie, tobe). Albumul conţine şapte piese, al căror semnatar nu am reuşit să-l aflu, dar bănuiesc că acestea aparţin în marea lor majoritate lui Liviu Butoi. Muzica albumului variază între melancolic şi exploziv, cu momente de mare libertate melodică şi ritmică, dar şi cu teme inspirate. Un alt atu al protagonistului îl reprezintă diversitate instrumentelor la care cântă: saxofon tenor, sopran sopranino şi flaut. Păsări reprezintă poate o muzică ce necesită o audiţie mai îndelungată pentru a putea desluşi sensurile muzicale, dar cu siguranţă şi satisfacţia oferită este cel puţin la fel de durabilă.

Link pentru download: http://romanianjazz.blogspot.com/2008/12/liviu-butoi-psri-birds.html

Recomandare jazzofilă - Jan Garbarek - esoteric Circle

Până acum câteva zile reputaţia lui Jan Garbarek mă cam lăsa rece. Asta până în momentul în care am descoperit albumul Esoteric Circle. Acesta este defapt primul album al lui Garbarek în calitate de leader, în care influenţele avangardei americane (Coltrane, Ayler, Miles) sunt mai mult decât binevenite, saxofonistul norvegian reuşind să le sintetizeze într-o manieră personală. Subiectiv vorbind (şi poate chiar puţin rasist), nu pot decât să regret că Garbarek va abandona ulterior această direcţie "neagră" a jazzului. Dar avem destule lucruri de care ne putem bucura aici: modalism, free jazz, compoziţii extrem de ingenioase, abordări incisive, plăcere de a experimenta, diversitate ritmică, sonorităţi rock, efecte sonore care mai de care mai ispititoare pentru auditorul care gustă o muzică făcută cu energia tinereţii care îşi propune să dărâme toate barierele în calea unei exprimări libere. De remarcat şi contribuţia lui Terje Rypdal, care, cu sound-ul său de rock şi cu consecvenţa cu care evită orice conformism, este un partener cât se poate de potrivit pentru Garbarek. Nu în ultimul rând, trebuie menţionaţi şi basistul Arild Andersen şi toboşarul Jon Christensen care întregesc acest tablou muzical.

Recomandare jazzofila - Esbjorn Svensson Trio - Plays Monk

Contiunăm seria noastră de albume ce îşi propun să ofere noi perspective interpretative a creaţiilor lui Thelonious Monk cu realizarea discografică a celor de la E.S.T., Plays Monk. Au fost alese aici zece dintre cele mai cunoscute piese ale muzicianului, alegere care duce inevitabil la compararea directă a originalului cu re-"făcutul", comparaţie cu atât mai lesnicioasă cu cât cei de la E.S.T. nu s-au îndepărtat, în general, prea mult de la maniera "clasică" de interpretare. O savoare deosebită o are I mean you, cântat într-un tempo mai rar decât ne-am fi aşteptat şi învesmântat cu orchestraţia unui cvartet de coarde (care va ma fi prezent şi pe Round Midnight). O altă piesă reuşită este şi Bemsha Swing, cu un groove inspirat ce permite pianistului o desfăşurare cu o expresivitate deosebită. În general însă, albumul nu este la fel de antranant ca şi această piesă. Uneori Esbjorn Svensson pare că alege căile cele mai bătătorite, şi nici despre o colaborare foarte fructuoasă între solist şi secţia ritmică nu poate fi vorba. Audiţia acestui album nu este totuşi inutilă. Sonorităţile care îi fac pe cei de la E.S.T. inconfundabili sunt prezente şi aici, chiar dacă într-o manieră ma diluată, fiind vorba despre o muzică ce nu a fost scrisă de ei. Dacă pentru alte albume cu muzica lui Monk putem avea dubii în privinţa interpretului, în caz că facem abstracţie de informaţiile de pe CD, în cazul de faţă amprenta stilistică a trupei este evidentă.

Recomandare jazzofilă - Carmen Sings Monk

Dacă există muzician de jazz pe care să-l poţi recunoşte dintr-o mie, atunci cu siguranţă acesa este Thelonious Sphere Monk. Originalitatea sa este debordantă în toate aspectele: melodie, ritm, improvizaţie, progresii armonice etc. Fără să fi fost un pianist virtuoz, Monk rămâne în istoria jazzului ca un artist desăvârşit, un creator.

Compoziţiile sale, de o savoare şi un umor incontestabile, au fost apreciate de toate generaţiile de muzicieni. Carmen McRae, prietenă apropiată a lui Thelonious, propune prin albumul Carmen Sings Monk (1988) o versiune vocal-instrumentală la unele dintre cele mai cunoscute creaţii ale pianistului. Majoritatea versurilor au fost scrise special cu ocazia înregistrării acestui album, compoziţiile fiind în original destinate unei interpretări exclusiv instrumentale. Carmen McRae reuşeşte să surprindă prin interpretarea sa acel spirit ludic care îi traversează întreaga creaţie a lui Monk. Plini de nerv şi de energie sunt şi ceilalţi muzicieni: Clifford Jordan (sax tenor), Eric Gunnison (pian), George Mraz (bas) şi Al Foster (tobe). Pentru iubitorii lui Monk, albumul este o binevenită revalorizare a creaţiei sale, iar pentru cei care nu-l apreciază, interpretarea vocală a pieselor sale le poate furniza un argument în favoarea revizuirii gustului.

Recomandare jazzofilă - Duke Ellington, Charlie Mingus, Max Roach - Money Jungle

Albumul săptămânii este unul ce s-ar putea încadra sub titulatura „all star”. Money Jungle este o realizare muzicală târzie a lui Duke Ellington, în care lasă la o parte big bandul şi demonstrează că este un muzician versatil care se poate adapta oricărui stil şi la oricare vârstă. Iar pentru asta nu e nimic mai potrivit decât să scrii un set de piese care să reflecte realitatea muzicală „la zi” şi să-l aduci la contrabas pe Charles Mingus şi la tobe pe Max Roach, recunoscuţi unanim ca pionieri ai stilului ce avea să detroneze tocmai epoca în care Ellington a fost „duce”: be – bopul. Rezultatul este unul remarcabil, iar asta nu se stie dacă din cauza conflictului dintre generaţii sau dimpotrivă, a consensului. Cert este că muzica este una vie, directă, în care cei trei nu fac nici un compromis de la a spune ceea ce vor să spună (şi pe deasupra pot fi auzite şi trei piese binecunoscute ale lui Ellington în variantă de trio).

Recomandare jazzofilă - Don Cherry - Complete Communion

Săptămâna asta avem ceva mai greu de digerat, poate mai potrivit pentru cei cu stomacurile călite cu free sau alte muzici experimentale. Don Cherry şi al său Complete Communion este o mostră dintre cele mai reuşite de free jazz în perioada de început a stilului, când melodia nu este ostracizată (ca în abordările ulterioare ale europenilor, care, legitimându-se cumva firesc de la muzica cultă, au transformat free jazzul într-un atonalism destul de anost), ci mai degrabă revigorată şi reinventată prin turnúri ingenioase şi contururi unghiulare. Temele sunt percutante, iar interpretarea lor nu e lipsită de umor.

Recomandare jazzofilă - Esbjörn Svensson Trio, From Gagarin’s Point of wiew

Pentru a nu fi acuzaţi de gurile rele că suntem discreţionari şi intoleranţi, promovând doar albumele saxofoniştilor, şeful propagandei jazzistice vă propune pentru săptămâna aceasta albumul celor de la Esbjörn Svensson Trio, From Gagarin’s Point of wiew. E.S.T. este genul de formaţie care place atât iubitorului de jazz cât şi celui cu o experienţă minimă în domeniu. Punctele forte ale trio-ului? Tehnica extraordinară a componenţilor, inventivitate, dispoziţia spre experiment şi revalorizarea muzicii clasice sau a celei pop potrivit canoanelor jazzului. Punctele slabe? Unul singur: Esbjörn Svensson, liderul formaţiei, a murit acum câţiva ani, ceea ce a dus şi la desfiinţarea trioului.

http://www.allaboutjazz.com/php/article.php?id=15579

http://www.allaboutjazz.com/php/musician.php?id=4744

http://theurbanflux.wordpress.com/2009/10/27/esbjorn-svensson-trio-from-gagarins-point-of-view/

Download:

http://laspikedelycmusic.bloguez.com/laspikedelycmusic/980934/Esbj-rn-Svensson-Trio-From-Gagarin-39-s-Point-Of-View-1999-320

Recomandare jazzofilă: Charles Lloyd „Forest Flower”

Pentru săptămâna în curs Liga Oamenilor de Cultură Bonţideni vă sfătuieşte să ascultaţi albumul lui Charles Lloyd „Forest Flower”. Înregistrat live în anul 1966 la festivalul de jazz de la Monterey, acest disc a reprezentat un punct de reper atât în cariera lui Lloyd cât şi pentru jazzul deceniului şapte. Din componenţa cvartetului mai fac parte Keith Jarrett, Cecil McBee şi Jack DeJohnette, la vremea aceea încă tineri, acest disc reprezentând pentru ei un punct decisiv al evoluţiei lor (peste trei ani Jarrett şi DeJohnette sunt cooptaţi de Miles Davis pentru al său „Bitches Brew”).

Pentru detalii:

http://www.allaboutjazz.com/php/article.php?id=786

http://gerryco23.wordpress.com/2010/11/25/reflections-on-charles-lloyd/