Pe scurt despre sensibilitatea contemporană

De ceva vreme mi-am făcut încă un obicei despre care nu mă feresc să recunosc că face din mine un mic snob: îmi cumpăr câte un număr din Dilema Veche pentru a-l citi pe terasa vreunei cafenele. Ce să-i faci? Primăvara e în toi, iar Dilema nu mai poate fi citită gratis pe net.

În ultimul număr cumpărat de mine, am găsit câteva rânduri care, deși scrise pe un ton mai mult glumeț, m-au făcut să mă gândesc cu ceva mai multă seriozitate la ele. Pe ultima pagină a săptămânalului se găsesc mici pastile distractive, iar una din ele povestea următoare întâmplare: autorul acelor rânduri ascultase la Radio România Cultural o emisiune unde un domn etnomuzicolog încerca să le explice ascultătorilor săi diferența dintre un cântec vocal tradițional așa cum se găsește el în mediul său natural, adică pe la vreo stână sau pe sub vreo căpiță de fân, și același cântec preluat de interpreții urbani, profesioniști.
Pentru a fi mai clar, realizatorul radio își exemplifică afirmațiile cu două înregistrări: una cu un țăran din nu stiu ce cătun, cealaltă cu o interpretă de muzică populară, absolventă de conservator. Iar acum vine partea interesantă. Autorul din Dilema, ce tocmai asculta emisiunea, intră în jocul propus de prezentator și începe să compare interpretările: țăranul, bietul de el, abia dacă se înțelege ce spune (în orice caz, ceva despre dor sau mândruță), mai mult pare să gâjâie, vocea e stridentă iar sunetele parcă se îngrămădesc unul într-altul fără nici o noimă; absolventa de conservator se descurcă mult mai bine, vocea e cristalină, cuvintele se aud clar pronunțate și probabil are în spate și un mic ansamblu care o completează. E clar, își spune el, țăranul ăla habar nu are ce face, în schimb doamna e o adevărată artistă, iar cântecele ei sunt cu siguranță un model de interpretare.

Însă întreg raționamentul publicistului este dat peste cap de realizatorul emisiunii. De fapt, lucrurile stau exact pe dos. Dacă ne referim vreodată la cântecul tradițional ne referim și la maniera de interpretare a țăranului. Varianta cosmetizată a doamnei este de fapt o vulgarizare a acestei arte. Însă sensibilitatea sa de om al secolului XXI refuză să accepte că gâjâiala țăranului este mai valoroasă decât cea a interpretei profesioniste de muzică populară.

Deși e posibil să fi trunchiat povestea sau să fi uitat unele amănunte (numărul respectiv din Dilema l-am rătăcit pe undeva), esențialul cred că am reușit să-l surprind. Și să nu credeți că am să mă reped acum asupra autorului acelor rânduri, demascându-l ca fiind un incult sau un needucat. Dimpotrivă, tind să-i dau dreptate. Unii dintre noi suntem poate la a treia sau a patra generație de rezidenți urbani pentru care contactul cu muzica țărănească este inexistent. În plus, fie că ai crescut în copilărie cu Atomic și MTV, fie cu sonate de Mozart și simfonii de Beethoven, asta nu te ajută prea mult să înțelegi ce cântă indivizii ăia de la țară. Oricât ar părea de ciudat, MTV-ul și Beethoven sunt mai apropiați între ei decât fiecare din ei față de muzica țăranilor (ăia de acu' 100 de ani). Iar molima de televiziuni folcloristice nu e nici ea de vreun ajutor, ba dimpotrivă. Așa că nu e de mirare că astăzi mai nimeni nu pare dispus să-i dea dreptate etnomuzicologului de la radio. Ne putem întreba chiar de ce să ne mai obosim să ascultăm tot felul de ciudățenii pe care câțiva indivizi ce par căzuți din cer se chinuie să ne explice cât de valoroase sunt. Omul secolului XXI are o sensibilitate muzicală croită după anumite tipare. Marii „croitori” au fost compozitorii de muzică clasică din Vest, sau muzica pop de la radio/tv. Într-un timp destul de scurt (100, 200 de ani) românii au preluat și ei aceste tipare, chiar dacă mai mult cu ajutorul muzicii ușoare decât cu cel al muzicii culte, dar asta e altă poveste. Ideea este că avem o formare muzicală specifică (pentru majoritatea inconștient dobândită, prin ascultarea regulată a unui tip de produs muzical), avem o grilă de judecată prin care putem distinge și ierarhiza sonoritățile cu care intrăm în contact. Un idiom muzical al unei culturi tradiționale din Estul Europei, fie ea albaneză, bulgărească, macedoneană, ucraineană, românească, etc nu ne poate spune prea multe pentru că nu am fost educați să le înțelegem. Iar dacă se mai găsesc câțiva năuci care încearcă se ne explice cât de frumoasă e muzica asta, nu au decât. Dacă altceva mai bun nu au de făcut...niște snobi...