Delicatese muzicale: Arnold Schoenberg - Verklärte Nacht

Arnold Schoenberg este probabil unul dintre cei mai puţin ascultaţi compozitori ai secolului XX. Publicul contemporan îl cunoaşte mai ales în postura de pionier al atonalismului, adică acel curent muzical care nu are nici o legătură cu ce s-a scris înainte şi care pare o înlănţuire haotică, absurdă, a notelor (şi în mediul celor care studiază muzica – elevi, studenţi – poţi auzi deseori replica: „A...păi dintr-astea-ţi compun şi eu câte vrei”).

Nu voi zăbovi aici încercâd să explic luciditatea şi limpezimea gândirii lui Schoenberg, sau faptul că pe actul său revoluţionar de a răsturna tonalitatea se bazează marea parte a muzicii secolului trecut. Nu, pentru că trebuie să admit la rându-mi că Schoenberg este un compozitor dificil de înţeles şi de ascultat (mă refer aici la creaţiile sale de maturitate). Singurul lucru pe care îl sper acum e ca cititorul interesat de aceste rânduri să cunoască una din capodoperele compozitorului (asta dacă nu o cunoaşte deja), prima sa lucrare cu adevărat semnificativă.

Verklärte Nacht  (Noapte transfigurată) este opusul cu numărul patru al lui Arnold Schoenberg şi aparţine perioadei post-romantice de creaţie a compozitorului. Asta pentru că Schoenberg, înainte de a deveni acel fioros atonalist de care se feresc melomanii, a început prin a compune lucrări de inspiraţie post-wagneriană, fiind influenţat şi de creatori precum Brahms sau Richard Strauss. După această primă etapă, stilul său evoluează spre expresionism (stridenţă, disonanţe, angoasă), pentru ca abia mai apoi să renunţe definitiv la tonalitate (atonalism) şi la scurt timp după asta să pună la punct un nou sistem de organizare sonoră (serialismul dodecafonic). Aşadar, în 1899, la 25 de ani, Schoenberg compune Verklärte Nacht inspirându-se de la poemul omonim semnat de poetul Richard Dehmel, una dintre puţinele creaţii programatice destinate unui ansamblu cameral din întreaga literatură muzicală.

Lucrarea este scrisă pentru sextet de coarde, iar mai târziu autorul îi realizează şi o variantă pentru orchestră de coarde. Este o piesă monopartită, structura interioară fiind astfel alcătuită încât desfăşurarea sonoră să urmărească cu fidelitate cele cinci strofe ale poeziei lui Dehmel. Aşa că, pentru o mai bună înţelegere a lucrării, cunoaşterea creaţiei lirice este indispensabilă (n-am să rezum poemul aici, dar se găsesc pe internet câteva traduceri în limba engleză, în caz că sunteţi, ca şi mine, neştiutori de germană). E bine de ştiut şi un alt amănunt: imboldul în compunerea acestei piese l-a reprezentat puternica iubire ce o simţea Schoenberg faţă de sora profesorului său, compozitorul Zemlinsky. Nu e de mirare deci că lucrarea este de o profundă sensibilitate (sensibilitate care e prezentă şi în lucrări ulterioare, chiar dacă mai greu detectabilă). Fie că e liric, fie că e zbuciumat, Schoenberg îşi dozează migălos afectele pentru a nu cădea în patetismul uneori întâlnit la romantici sau post-romantici. Făcând în permanenţă paralela poem-compoziţie, puterea de sugestivitate a muzicii se dovedeşte a fi remarcabilă. Deşi nu sunt extinse, melodiile folosite de Schoenberg impresionează prin cantabilitatea lor. Lucrarea posedă un dinamism aparte, jocul de nuanţe, de orchestraţie, de ritmuri şi tempouri fac ca fiecare moment din acastă jumătate de oră neîntreruptă de muzică să aibă o semnificaţie aparte.

Venerabilul dicţionar muzical The New Grove Dictionary consideră lucrarea Verklärte Nacht ca fiind o sinteză a armoniei wagneriene şi a tipologiilor structurale de tip brahmsian. Aş mai putea spune că Anton Webern, după ce a audiat această lucrare în 1904, hotărăşte să devină discipolul lui Schoenberg, formând împreună cu acesta şi cu Alban Berg ceea ce se numeşte în istoria muzicii „a doua şcoală vieneză”. Şi argumentele ar putea continua, dar cuvintele cu greu pot exprima frumuseţea acestei opere de artă.