Leoni sau succesul strategiei de a produce cablaje în țări cu salarii mici

sursa foto: Bistrițeanul.ro

Protestul spontan al muncitorilor de la Leoni Bistrița s-a stins repede, după nici 2 zile de blocare a producției, iar acum s-a intrat în faza de represalii, adică de recuperare a pierderilor prin forțarea greviștilor să presteze ore de muncă suplimentare. Probabil, mai mult decît recuperarea pierderilor, miza este învățătura de minte ce trebuie transmisă protestatarilor abandonați de multă vreme, atît de către sindicate, cît și de către autoritățile locale și centrale. Așa cum a reieșit și din declarațiile prefectului, care a scos la interval eterna amenințare a relocării investitorului, cît și din avertismentul conducerii că vor fi aduși muncitori din Serbia, angajații Leoni (și alții aflați în situații similare) trebuie să bage bine la meclă nu doar că autoritățile și angajatorul nu dau două cepe degerate pe ei, ci și faptul că nu sunt altceva decît carne de tun în malaxorul marelui capital. Că au copii de crescut, bătrîni de îngrijit și rate de plătit, e problema lor. Reprezentanții statului nu au vreme de pierdut pe astfel de mărunțișuri, grija lor principală fiind profitul și confortul investitorului. Să zică mersi că nu-s în alte zone din care marii investitori își extrag profiturile, zone în care o astfel de manevră ar fi fost reprimată brutal prin trimiterea forțelor de ordine, mult mai bine remunerate. La Bistrița, urbe civilizată, europeană, oamenii au fost lăsați cîteva ore să-și dea în petec, să-și strige oful și să participe la simulacrul de negocieri, așa că acum e cazul să pună osul și să-și vadă de treabă, că e nevoie de noi recorduri de făcut în materie de producție.

„Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen?”

„Dacă astăzi nu primim banii până la ora patru, ieşim cu toţii!” îi zicea Elvis Iancu lui Viktor Keil, patronul care-i ținea neplătiți de săptămîni bune pe muncitorii români care lucraseră la ridicarea faimosului Mall of Berlin. Era către sfîrșitul lui 2014, Mall-ul recent inaugurat în inima Berlinului vuia de cumpărători, iar în fața acestuia, săptămîni la rând, au protestat o mînă de oameni țepuiți de un afacerist, după un scenariu constant repetat. Deși au primit cîștig de cauză din partea autorităților germane după luni de proteste și acțiuni, fiindcă firma pentru care lucraseră la negru a fost declarată insolventă, nu a fost tras nimeni la răspundere și banii restanți nu au fost recuperați. Povestea merge mai departe, șantierele înfloresc în lumea civilizată și armatele de sclavi est-europeni, mînați de disperare și de dorința unei munci mai bine plătite, intră și ies din scenă purtîndu-și tăcute umilințele și batjocura.

Au trecut aproximativ doi ani de cînd am stat de vorbă cu Elvis Iancu și colegii săi de muncă, țeapă și protest. Dar zilele astea mi-a fost dat să-i aud cîteva replici în cel mai recent spectacol al regizoarei Gianina Cărbunariu, „Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen?” montat pe scena teatrului national Radu Stanca din Sibiu. Povestea berlineză reprezintă un mic episod care încheie acest spectacol croit după un scenariu prost, însă atît de convenabil unora. Personajul Elvis, deși are o prezență scurtă în economia spectacolului, este jucat pe rînd de patru din cei cinci actori prezenți pe scenă, într-o manevră parcă menită să evidențieze greutatea rolului de muncitor răzvrătit în fața unui Leviathan gata să-l strivească.

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care s-au plasat în fruntea marşului pentru „integrare”, indiferent de secolul în care au activat, s-au văzut şi au fost văzuţi ca luptători pentru un anumit proiect politic şi economic (democraţie reprezentativă, economie de piaţă), pe umerii cărora stăteau apărarea şi ducerea lui la bun sfârşit. 

Caricatură de Ion Barbu

Protestele recente împotriva neinspiratelor ordonanţe de urgenţă propuse de PSD se înscriu, din punct de vedere simbolic, în această permanentă oscilaţie între orizonturile europene şi văgăunile periferiei balcanice. Practic, manifestaţiile luptă pentru justiţie independentă şi stat de drept şi împotriva graţierii celor condamnaţi pentru fapte de corupţie. Nimic mai firesc până aici! Însă sub acoperişul acestor doleanţe stă o fundaţie pe cât de şubredă pe atât de periculoasă, o fundaţie din ce în ce mai vizibilă în ultimii ani, dar care şi-a căpătat acum articularea socială evidentă: antagonismul dintre un segment al societăţii relativ bine educat şi remunerat şi o mare masă de oameni nu întotdeauna deficitari în educaţie dar cu siguranţă marginalizaţi politic şi economic. Această opoziţie dintre „tinerii frumoşi” şi „asistaţii” leneşi şi beţivi a devenit din ce în ce mai pregnantă în ultimii ani şi, cel mai important, a fost creată de primii cu scopul de a se delimita şi remarca faţă de ultimii. În acest scop, strategia aleasă a fost una simplistă, de demonizare a PSD-ului, văzut ca sursă a tuturor relelor şi de aderare completă şi lipsită de critică la moda anticorupţie declanşată de fostul preşedinte Băsescu. Logica rudimentară (şi tocmai de aceea eficientă) a acestei opoziţii a fost dejaexplicată pe blogul nostru. Ceea ce am vrea să discutăm aici ar fi expresia acesteia în termeni de clasă şi pericolul potenţial pe care îl lasă să se întrevadă.

După cum s-a maispus deja, protestele acestea reprezintă, în primul rând, reacţia clasei mijlocii din marile centre urbane la victoria clară a PSD-ului în alegerile parlamentare. Ieşind în stradă împotriva graţierii celor condamnaţi pentru fapte de corupţie, acest middle class urban se instalează definitiv în rolul de lider şi protector al eforturilor de înaintare spre lumea civilizată, lumea statului de drept, a competitivităţii neîngrădite şi a meritocraţiei. Preluarea şi legitimarea acestui rol s-au făcut prin delimitarea clară atât faţă de PSD (ca elită politică), cât şi de electoratul acestui partid (ca masă amorfă a populaţiei). Însă această dublă delimitare a fost bazată pe o dublă mistificare: partidul condus de Dragnea e vazut ca sursă a tuturor relelor, ca forţă malefică ce riscă să ne deraieze de pe drumul european şi să ne întoarcă înapoi în întunericul comunist, iar votanţii acestui partid sunt portretizaţi ca fiind îndoctrinaţi, uşor de manipulat şi cumpărat, leneşi, pomanagii sau beţivi.

Aversiunea faţă de PSD este, pe cât de justificată, pe atât de iraţională în formele sale de manifestare. E drept că, imediat după ’89, Ion Iliescu a fost cel care propunea o „democraţie originală” care se vroia a fi, probabil, o soluţie intermediară între economia planificată a socialismului şi libertatea neîngrădită a pieţei practicată deja în Occident, însă imediat după 2000 partidul său s-a aliniat în marşul necondiţionat spre „valorile” europene (a se citi piaţă liberă dereglementată). Iraţională deoarece corupţia e un fenomen transpartinic, relativ egal distribuit în tot spectrul politic. Iraţional e şi ţinutul cu dinţii de lupta anticorupţie, acum când bănuielile noastre s-au adeverit, când statul de drept şi anticorupţia s-au dovedit a fi doar nişte refrene dintr-un cântec lăutăresc fredonat (şi instrumentat) de o tabără politică împotriva alteia, inerent coruptă şi opusă reformelor.

Delimitându-se de PSD şi de votanţii săi, clasa de mijloc urbană, susţinătoare necondiţionată a anticorupţiei, se erijează de fapt într-un arbitru moral, o minoritate justă şi progresistă înconjurată din toate părţile de corupţi, asistaţi sau vizionatori de RTV sau A3. Soluţia la problemele actuale se reduce, în final, la morală: pentru a funcţiona la parametrii normali, capitalismul are nevoie de subiecţi morali. Dacă capitalismul e un sistem ce funcţionează pe baza unor contradicţii, la fel de contradictorii sunt şi efectele sale: pe de o parte el destructurează relaţiile, credinţele şi moravurile tradiţionale (inclusiv morala de tip creştin), supunând întregul mecanism social la imperativul acumulării şi circulaţiei capitalului, pe de altă parte creează, în acelaşi timp, o serie de noi credinţe şi reflexe de natură etică, derivate şi nu foarte diferite de cele ale lumii creştine şi precapitaliste. Capitalismul îşi construieşte aşadar proprii subiecţi, dotaţi, printre altele, cu un anumit tipar al conduitei morale. Acest tipar este de natură contractualistă şi are, în principiu, scopul de a înlătura orice tip de barieră (inclusiv corupţia) din calea circulaţiei mărfurilor şi a capitalului. Cu cât acest contract este respectat mai sârguincios, cu atât mărfurile îşi ascund mai bine caracterul social al producerii lor, dezvoltând în schimb un spaţiu social al circulaţiei, unul aflat deasupra puterii de intervenţie a producătorilor şi investit cu proprietăţile unui fenomen natural. Cu cât acest tip de dimensiune etică este mai convingătoare, cu atât mai tare sunt mascate contradicţiile din raporturile de producţie capitaliste.

Cei ieşiţi în stradă în ultimele săptămâni se coagulează ca clasă tocmai pentru că sesizează (chiar dacă inconştient, parţial şi la un nivel pre-conceptual) dinamica acestui mecanism capitalist în întregul realităţii sociale şi, cel mai important, rolul său în acest întreg, aşadar interesele sale de clasă. Însă, chiar aşa extinsă cum este, această viziune asupra întregului social are, pentru clasa de mijloc urbană, limitele (sau mai degrabă contradicţiile) sale foarte clare. Vigilenţa morală este declanşată doar atunci când avem de-a face cu impedimente ce ar putea sta în calea desfăşurării procesului economic, dar niciodată în ceea ce priveşte rezultatele acestui proces: reprezentanţii acestei clase nu văd nimic imoral în faptul că tot mai mulţi români care muncesc trăiesc totuşi în sărăcie, în faptul că siguranţa locuirii devine un lucru tot mai greu de obţinut, în faptul că milioane de români au trebuit să emigreze pentru a găsi de muncă, sau în faptul că diverse grupuri marginale sunt trimise, literalmente, la groapa de gunoi a societăţii. Dimpotrivă, instanţa morală intransigentă dă naştere, de multe ori, la un rasism de clasă greu de disimulat, tradus printr-un discurs ce poate fi rezumat la o serie de caracteristici aplicate votanţilor PSD: sărăcie materială şi spirituală, infracţionalitate, înclinaţie spre viciu, defecte fizice sau morale, mizerie, promiscuitate ş.a. Asistăm aşadar la ceea ce Balibar denumeşte fuziunea între o categorie socio-economică şi una antropologică şi morală[1], o fuziune care nu face decât să întărească propria legitimitate a clasei dispuse să o articuleze. Darwinismul social tot mai evident în online şi în offline în ultima vreme nu e decât unul dintre efectele acestei fuziuni.

Iraţionalitatea înverşunării anti-pesediste şi cea a aderării la o luptă anticorupţie mâncată până la fibră de toate metehnele politicii ultimului deceniu nu este decât măsura ideologizării desăvârşite a acestei clase. Tocmai segmentele sociale care şi-au declarat cel mai vocal apolitismul şi au susţinut necesitatea renunţării/depăşirii politicii şi a ideologiilor sunt astăzi şi cele mai îmbibate de ideologie (înţeleasă ca set de idei asumate necritic prin care sunt mediate toate interacţiunile sociale). Nu e probabil foarte departe de adevăr dacă am spune că generaţia „tinerilor frumoşi” (cu toate diferenţele care apar în interiorul său) este cea mai ideologizată generaţie de după ’89 şi, în acelaşi timp, cea mai puţin politizată. Acest fenomen a fost exprimat de toate formaţiunile politice apărute în ultimii ani (M10, USR şi, din lipsă de idei, vechiul PNL) şi şi-a găsit expresia desăvârşită în guvernul tehnocrat condus de Dacian Cioloş. O generaţie pentru care morala de tip contractualist pe care o promovează trebuie să înlocuiască învechitele şi ineficientele lupte politice partinice, statul ajungând astfel să fie doar administrat şi nu neapărat condus. Asemeni circulaţiei mărfurilor în capitalism, ideologia unei administrări apolitice a statului nu este decât o desprindere a puterii de decizie din mâna cetăţenilor şi o transformare a exerciţiului puterii într-un proces de sine stătător, un fenomen aflat deasupra indivizilor, al cărui curs „firesc” şi „natural” poate fi obţinut doar prin munca atentă a unor administratori imuni la tentaţiile corupţiei.

Putem să ne mai întrebăm care ar fi motivele pentru care marea masă a populaţiei nu se raliază atât de convingător luptei anticorupţie sau, mai grav, votează încă personaje dovedit corupte. Răspunsuri s-au mai dat, însă cred că o explicaţie pertinentă vine şi din situarea acestor indivizi („poporul psd”) în ierarhia relaţiilor de producţie actuale. Mai simplu spus, problema corupţiei cântăreşte prea puţin atunci când lucrezi la bandă pentru salariu minim şi ai, într-o zi, câteva minute pauză de mers la toaletă (sau mai rău, stai cu scutece pe tine). Asta spre deosebire de situaţia în care lucrezi, poate nu chiar pe salar minim, în servicii, industrii creative, IT ş.a., şi eşti în permanenţă îndopat cu discursuri motivaţionale despre cum să te depăşeşti pe tine însuţi sau cum să reuşeşti în viaţă/carieră (asta în cazul în care nu te încurcă corupţia şi amărâţii care sunt prea îndoctrinaţi să o vadă). Aşadar, înţelegerea pe care muncitorii din această ultimă categorie o au faţă de produsele muncii lor şi faţă de poziţia lor în cadrul relaţiilor de producţie sunt mediate şi distorsionate într-o mult mai mare măsură decât în cazul primei categorii de muncitori. Exploatarea e resimţită mult mai evident în cazul primilor, iar aceştia ştiu (sau măcar intuiesc) că o eventuală dispariţie a corupţiei nu ar schimba cu nimic situaţia lor. Aşadar, chiar dacă middle classul urban reuşeşte să-şi sesizeze poziţia şi rolul în cadrul totalităţii sociale, percepţia acestuia este limitată şi mediată ideologic, conştiinţa acestei clase ce se impune deja tot mai insistent fiind astfel o falsă conştiinţă. Numai astfel poate fi explicată înverşunarea unora dintre reprezentanţii clasei de mijloc (în general educată peste medie şi salarizată peste nivelul minim) împotriva măririlor salariale (de care ei înşişi beneficiază) sau împotriva renunţării la plafonul contribuţiilor de sănătate pentru cei care câştingă oricum mult peste venitul lor.

Pe fondul eşecului partidelor post-decembriste de a asigura un model de dezvoltare viabil şi incluziv, clasa de mijloc românească şi-a trasat contururile sub stindardul ideologic al anticorupţiei. Anticorupţia (sau mai degrabă iluzia ei) s-a dovedit a fi cel mai important coagulant social de după Revoluţie. Apariţia unui segment social bine conturat, cu idei şi orizonturi specifice membrilor săi nu este în sine un lucru rău; la fel, nici protestele şi manifestaţiile, ba chiar dimpotrivă. Însă în societatea bazată pe clase, fiecare segment social se defineşte prin delimitarea faţă de un altul, iar modul în care această delimitare s-a produs în România ultimilor ani între clasa de mijloc urbană şi asistaţi şi leneşi este cât se poate de problematică. În condiţiile în care modelul de dezvoltare economică se rezumă la exploatarea mâinii de muncă ieftine, discrepanţele tot mai accentuate ce caracterizează societatea românească (diferenţa considerabilă dintre proporţia profitului care revine muncii şi cea care revine capitalului, rata tot mai mare de sărăcie şi excluziune socială, etc.) se vor adânci din ce în ce mai mult. În acest context, modul înverşunat în care clasa noastră de mijloc se delimitează de compatrioţii a căror viaţă nu e tocmai o poveste de succes ridică semne de îngrijorare legitime. În lipsa unei o strategii şi a unei perspective reale în depăşirea clivajelor economice dintre diferitele pături sociale, iraţionalitatea pasiunilor middle class-ului românesc va creşte proporţional cu precarizarea şi sărăcirea tot mai accentuate ale celor ce se lasă cumpăraţi de o găleată şi o sticlă de ulei. Pentru guvernul actual însă, aceasta pare a fi ultima dintre preocupările sale.

---

[1] Etienne Balibar, „Class Racism”, în Balibar & Wallerstein, Race, Nation, Class. Ambiguous Identities, Verso, 1991, p. 209. 

Cine are nevoie de diavol cînd avem PSD-ul?

sursa foto:Biziday

Acest material pornește de la premisa că autorul are acces la informații fragmentate, adeseori distorsionate cu intenție și amestecate într-o fiertură de ură viscerală și discurs panicard, care le face greu utilizabile pentru formularea eliberatorului Adevăr. Nu-și propune să ofere răspunsuri sau să clarifice ceea ce nu are cum să fie clarificat în situația de față. Își propune doar să facă niște observații care ar putea duce la un plus de întrebări și la o judecată mai nuanțată, măcar în cazul unor cititori, mai puțin încrîncenați. Nici măcar nu este vorba de o părere.

Nu știu cui folosesc narativele bazate pe o schemă binară, maniheistă, atît de eficientă pentru bascularea oricărui tip de propagandă și atît de toxică pentru climatul public, dar sigur nu folosesc cetățenilor. Dar în ultimul timp, ori de cîte ori deschid facebook-ul dau tot peste discuții despre cavaleri ai Apocalipsei și semnele acesteia, cînd eu credeam pînă mai ieri, conform altui mit de succes care circula prin spațiul public, că noi încă suntem în faza prelungitei cosmogonii întru democrație și piață liberă. Așa că mi-am zis, de dragul antrenamentului, ia să pun eu mitanaliza la lucru, chiar și într-o manieră mai vulgară.

Recunosc, cum nu mă uit la televizor, accesul la narativa unei tabere e relativ limitat, bazat pe poziționările online care se preling ocazional pe sub lentilele-mi, dar și pe modul în care sunt ele expuse de către partenerii de beșteleală. Am putut observa că în acest caz avem de-a face cu o forță malefică ce posedă cîteva din caracteristicile atribuite de regulă unui deus otiosus, retras dar care lucrează prin interpuși. Pe scurt, mitul RTV zice că leneșul și generosul zeu (SOROS), care trăiește pe Tărâmul de Dincolo de Marele Ocean lucrează aici prin „soroșiști”. Conștiințele și cîinii acestora au fost închiriate la prețurile derizorii specifice Europei de Est, în slujba unui Iohannis, el însuși doar o biată unealtă în corzile unor bine cunoscuți păpușari oculți. Foc, dezordine, haos și multe alte ingrediente sunt prezente în cea mai recentă versiune a apocalipsei prezentată seară de seară în studioul unor televiziuni dâmbovițene, care presupune confruntarea dintre luptătorii rezistenței condusă de Dragnea și binomul diabolic care a capturat statul și atacă ultima redută PSD-ul și micuțul refugiu ALDE.

România la marginea prăpastiei macroeconomice

Una dintre primele măsuri economice impuse de noul guvern a scindat societatea românească în două, mai ceva ca rivalitatea istorică dintre Steaua și Dinamo. Ridicarea plafonului la contribuțiile sociale pentru cei care cîștigă peste 5 salarii medii brute pe lună, adică de la aproximativ 14.000 de RONI în sus, face ca aproximativ 36.000 de cetățeni de elită ai României să fie nevoiți să plătească la fel ca ultimul prost din țara asta. Facebook-ul trepidează, presa s-a inflamat și denunță în termeni de o intransigență greu de imaginat pentru alte subiecte, jaful legal și nedreptatea istorică comise de acest guvern de orientare teleormăneană. Apocalipsa economico-socială pare că și-a reluat cursul firesc și zgomotos și necazuri peste necazuri se prăvale peste ce are mai frumos și mai bun țara noastră: o minoritate de oameni performanți, de succes și plini de merite. Sunt sigurii care ne mai fac să credem că țara noastră mai are o șansă, că merită să lupți pentru o viață mai bună și că se merită să încerci să faci ceva în țara asta. Sunt dovada că efortul îndelungat, perseverența și cutezanța pot fi răsplătite cu vîrf și îndesat și că de la un prag în sus pot fi chiar scutite de impozite.

Dar nu vreau să  vorbesc despre cele aproximativ 36.000 de drame care au izbucnit în sânul unor familii, pînă mai ieri fericite și optimiste, precum incendiile în locuințele improvizate. Nici despre mizeria morală a unei astfel de măsuri, care va împinge cîteva din cele mai frumoase și luminoase caractere ale României în mocirla evaziunii fiscale, alături de buticari, piețari și mici întreprinzători ahtiați după un cîștig care să le permită supraviețuirea sau luxul unui concediu all inclusive în Bulgaria. Vreau să vorbesc despre ceea ce nu se vede la o privire superificială, în special dacă e orbită de ghiorăielile vulgare ale burdihanului pesedeizat.

Criza vaccinurilor. Proștii sunt de vină

photo: Ziarul Ceahlăul

Cînd se lucra la scoaterea basma curată a fostului ministru de interne, Gabriel Oprea, în cazul morții polițistului Bogdan Gigină, s-a încercat aruncarea vinei asupra decedatului, apoi a gropii în care a căzut și a oricui altcuiva decît cel în subordinea căruia era victima și a restului de slugi de rang înalt din ministerul patronat. Evident, lumea s-a scandalizat văzînd așa manevră nesimțită și a cerut judecată dreaptă și pedepsirea celor responsabili de astfel de mînării.

În Septembrie anul acesta ne-am pomenit cu o epidemie de rujeolă decretată de Ministerul Sănătății. În comunicatul de presă care anunța 675 de cazuri în 23 de județe și decesul a 3 copii, s-a avansat și cauza oficială: Campania anti-vaccin derulată de Olivia Steer și fanii săi „prin intermediul a două canale cu audienţă mai mare decât orice autoritate guvernamentală sau medicală. Astfel, o carte obscură, care abundă în erori şi răstălmăciri, a devenit în ultimii ani biblia mişcării anti vaccin din România, fiind citată atât de vedete TV, cât şi în bisericile ortodoxe.” În același comunicat, "Ministerul condamna in cei mai duri termeni campaniile iresponsabile impotriva vaccinarii copiilor. Rezultatele acestora se traduc, de exemplu, in inmultirea cazurilor de rujeola de zeci de ori intr-un singur an." Prin urmare, principalii vinovați erau părinții care, îndobitociți de propaganda anti-vaccin, nu și-au mai dus copii la vaccine, expunîndu-i unor riscuri mari și expunînd și copiii altora. (detalii aici și aici)

La scurt timp au apărut materiale care au arătat că altele sunt cauzele majore ale acestei epidemii și că principalii responsabili sunt chiar cei care se ascund în spatele comunicatului citat adineaori. Nu doar că problema era mai veche și că se știa din primăvară de astfel de cazuri, dar principala problemă era absența vaccinurilor din multe spitale și farmacii. Conform unui reportaj apărut recent, „medicii de familie se confruntă pentru a doua oară în acest an cu lipsa vaccinului hexavalent” iar la Cluj, numai la un singur cabinet sunt peste 120 de bebeluși în așteptare. Conform aceluiași material „un alt vaccin care lipseste este BCG, cel care i se face copilului in primele zile dupa nastere. Spitalul judetean din Pitesti nu mai are doze de mai bine de o saptamana, dupa ce le-a terminat si pe cele imprumutate de la spitalele din tara.” Prin urmare, dincolo de vocile părinților care exprimă explicit această situație și încercările lor de a procura vaccinurile lipsă, e tot mai clar că buba principală stă în incompetența celor care administrează acest segment. La acestea, foarte probabil, se adaugă și grija unora pentru importarea vaccinurilor. 
Nu vi se pare cinic că după ce că își pierd copiii sau se trezesc cu ei prin spitale din cauza incompetenței celor din Ministerul Sănătății, părinții se trezesc și urecheați public pentru iresponsabilitate și lipsa de grijă purtată copiilor lor? Și asta în mai multe rînduri.

La cîteva săptămîni după, ne trezim cu noi afirmații din partea unui reprezentant al Ministerului Sănătății, care reiterează aceeași versiune nesimțită prin care vinovații pentru epidemie și pentru moartea bebelușilor sunt părinții lor, inconștienți și ignoranți, care nu i-au vaccinat. Redau fragmentul:

Acești copii au murit inutil și fără sens. Într-o comunitate cu acoperire optimă a vaccinării, toți copii sub 1 an sunt protejați de așa numitul efect de protecție de grup. Mai simplu, cei trei copii decedați ar fi putut fi protejați prin neapariția rujeolei la copiii mai mari, trecuți de vârsta de vaccinare, dacă aceștia ar fi fost vaccinați”, a anunțat Ministerul Sănătății, care a făcut un apel către părinți să respecte calendarul de vaccinare ROR pentru sănătatea copiilor.

Afirmația a fost făcută în contextul avansării, de către cei botezați de presă „voluntarii lui Cioloș”, a primelor proiecte de rezolvare a necazurilor românilor. Pentru evitarea în viitor a unor necazuri similare o soluție avansată este: ”Părinții vor primi alerte prin SMS pentru a ști când trebuie să meargă să își vaccineze copiii.”

Acum, chibiț cum sunt, îmi permit cîteva observații pe marginea acestei soluții magice:

Dacă, conform celor de la Ministerul Sănătății, cauza principală a nevaccinării rezidă în îndoctrinarea anti-vaccin a unor cetățeni, cum îi poate determina un SMS să-l accepte? Sau ce face dacă primește SMS-ul și medicul de familie, din localitate sau din orașul învecinat, ca și pînă acum, nu are pe stoc vaccinul?

Soluția avansată arată atît decalajul profund între IT-iștii entuziaști și realitatea socială, cît și preferința celor din guvern/minister pentru mascarea problemelor reale, atît prin de-responsabilizare și aruncarea vinei asupra cetățenilor „proști”/prostiți, cît și prin concentrarea pe astfel de pseudo-soluții în locul unor măsuri concrete, precum reînființarea Institutului Cantacuzino și re-demararea producției autohtone de vaccinuri. Mai ales că una dintre temerile vehiculate de artizanii și suporterii campaniei anti-vaccin se leagă tocmai de faptul că acestea sunt produse de mari companii farmaceutice și că, în multe cazuri, pentru piețe gen România, alocă vaccinuri respinse în alte părți sau inadecvate. (detalii aici și aici)

Chiar, demisia celor care coordonează mușamalizarea acestui caz – precum și cele legate de ravagiile Hexipharma din spitale – nu o cere nimeni? 

Afaceri de succes: Bayer și Monsanto

photo: http://www.scoop.it/

Pe la mijlocul lunii Septembrie se anunța fuziunea între două mari companii, Bayer și Monsanto, anunțîndu-se un mariaj extrem de profitabil între industria farmaceutică germană și industria chimico-agricolă americană. Pe scurt, două companii extrem de influente în domeniile de activitate, își unesc forțele pentru a oferi lumii hrană îmbelșugată și medicamentele necesare supraviețuirii. Și stipendii lobbyștilor, pentru obținerea unor atît de necesare (maximizării profitului) dereglementări și/sau a contractelor cu statul.

Ambele companii au un trecut care, dacă avem răgaz să-l evaluăm sumar, ar trebui să ne ajute să-nțelegem nu numai pe mîinile cui încap o bună parte din producțiile de hrană și medicamente, ci și cum biznisurile de succes se întrepătrund într-o manieră, aș spune, organică cu măcelurile științific orchestrate. Legat de compania germană Bayer, aceasta a avut un rol cheie atît în timpul celui de-al doilea război mondial, cît și în ascensiunea lui Hitler, fiind și un finanțator de primă mînă al partidului nazist și un beneficiar al politicilor acestuia.  I.G. Farben, cum se chema compania dizolvată după război de Tribunalul de la Nuremberg în Bayer, Hoechst și BASF, a obținut profit serios din colaborarea cu lagărele de exterminare pentru furnizarea de substanțe chimice, dar a și valorificat din plin oportunitățile scoase în cale de un astfel de context, în special posibilitatea de a face experimente medicale pe deținuți. Oricît s-ar pune din responsabilitățile pentru ororile acelor vremuri în cîrca unui Hitler psihopat și a șleahtei sale care au sedus un popor întreg, lăcomia unor companii – și, mai concret spus, a celor din spatele acestor companii – a avut, de asemenea, o contribuție deloc neglijabilă. Pentru asta există suficientă bibliografie, numai răbdare și interes să existe.

Mai important este că deși au fost judecați și condamnați  24 de membri din boardul  I.G. Farben pentru ucidere în masă, sclavie și crime împotriva umanității (în cadrul proceselor de la Nuremberg), în 1951 toți erau deja eliberați și cooptați în companiile germane , unii chiar la pupilele desprinse din defuncta I.G. Farben. De exemplu, domnul Carl Wurster, a fost boss la BASF pînă în 1974, deși în timpul războiului și-a adus și el contribuția la producerea gazului Zyclon B. Rețeta e în mare aceeași ca și în cazul multor experți naziști, mai ales din zona militară, cooptați de învingători în vederea viitoarei lupte cu hidra comunistă, precum și a experților japonezi, responsabili pentru îngrozitoare experimente cu arme biologice, cooptați apoi de americani. Despre armele biologice puteți citi un material aici. 

Desigur, mai aproape de zilele noastre succesorii într-ale biznisului și-au cerut iertare pentru cele petrecute și înfăptuite de înaintașii lor, așa că sunt cît se poate de frecventabili în mai toate mediile, pentru că, în fond, biznis is biznis, cum se zice.

Dacă trecem oceanul la oamenii Unchiului Sam, putem observa că necazurile cu Monsanto nu sunt de data recentă și că nu implică doar niște „primitivi” din cine știe ce colțuri de lume sau ceva găști de activiști ecologiști fanatizați de prea multe documentare. Dezvoltarea acestei companii, ca și în cazul Bayer, are la bază atît afaceri cu statul, inclusiv implicarea în atît de rentabile măceluri purtate prin ogrăzile altora.  Un exemplu faimos este ”Agentul Orange”, un erbicid și defoliant extrem de puternic, utilizat de armata SUA pe scară largă în timpul războiului din Vietnam, a fost produs de aceștia. La fel și alte chimicale cu toxicitate ridicată, între timp interzise.

Dacă scormoniți internetul sau publicațiile de specialitate puteți afla multe alte povești despre isprăvile acestor două companii și puteți intui destul de lejer cam care ar putea fi costurile acestor succese manageriale, precum și cine le va suporta, în grade diferite, e drept.  În încheiere, în locul unor concluzii pline de amărăciune, vă las un fragment din corespondența dintre administratori ai lagărului de exterminare de la Auschwitz și cei din cadrul companiei Bayer, pe marginea achiziționării a 150 de femei (deținute) „în cea mai bună stare de sănătate posibilă” pentru niște experimente medicale. Niciuna n-a supraviețuit experimentelor.

In the Auschwitz files correspondence was discovered between the camp commander and Bayer Leverkusen. It dealt with the sale of 150 female prisoners for experimental purposes: "With a view to the planned experiments with a new sleep-inducing drug we would appreciate it if you could place a number of prisoners at our disposal (…)" – "We confirm your response, but consider the price of 200 RM per woman to be too high. We propose to pay no more than 170 RM per woman. If this is acceptable to you, the women will be placed in our possession. We need some 150 women (…)" – "We confirm your approval of the agreement. Please prepare for us 150 women in the best health possible (…)" – "Received the order for 150 women. Despite their macerated condition they were considered satisfactory. We will keep you informed of the developments regarding the experiments (…)" – "The experiments were performed. All test persons died. We will contact you shortly about a new shipment (…)"[1]

Bibliografie:

http://www4.dr-rath-foundation.org/PHARMACEUTICAL_BUSINESS/history_of_the_pharmaceutical_industry.htm

http://www.nydailynews.com/archives/news/bayer-nazi-role-article-1.701925

http://www.globalresearch.ca/auschwitz-tthe-role-of-ig-farben-bayer/5526720

http://ahrp.org/auschwitz60-year-anniversary-the-role-of-ig-farben-bayer/

http://www.zf.ro/business-international/fuziunea-bayer-monsanto-heroina-aspirina-nazisti-si-agentul-orange-15711971

http://blogyy.net/2016/10/11/quand-la-firme-bayer-achetait-des-lots-de-femmes-a-auschwitz/. 

---

[1] http://www4.dr-rath-foundation.org/PHARMACEUTICAL_BUSINESS/history_of_the_pharmaceutical_industry.htm. 

De ce nu votez toamna asta

©  Laurențiu Ridiche 

În prag de campanie electorală spațiul public autohton freamătă buimac prins simultan sub o teribilă ocupație și într-o stearpă revoltă. Douămiișașipele, după umila-mi părere de trăitor între aceste hotare și observator activ al bîlciului public numit viață politică și activism civic, a scos la iveală prin scandaluri precum HexiPharma și recenta epidemie de rujeolă, complexele consecințe ale unor politici și strategii guvernamentale care au urmărit reformarea sistemului public de sănătate prin austeritate, externalizări de servicii, comasări și îmbrîncituri fățișe sau discrete înspre privatizarea totală sau parțială. Aflați de ceva vreme cu hălci bune din sistemul public de sănătate (în special a resurselor bugetare) în brațele unor privați și a interpușilor acestora deghizați în tehnocrați sau în experți de partid, undeva la mijloc între faliment și privatizare, am putut întrezări proporțile dezastrului rezultat și fundătura pe care se pășește tot mai hotărît. Au început să apară și morți care nu mai pot fi ascunși în acte și statistici îndulcite, fie că vorbim de victimele infecțiilor intraspitalicești post-Colectiv, fie de recenții copii decedați din cauza nevaccinării. Mormanele de cadavre – în special bătrîni și betegi săraci și/sau drogați/alcoolici – rezultați din cauza accesului dificil sau quasi imposibil la un tratament sau intervenții medicale, nu prea avem cum să-I cuantificăm deocamdată. Nu prea avem cum vedea un raport medical dedicat unei babe care a murit pentru că a ajuns după cîteva ore pe mîinile vreunui specialist la vreun spital (datorită comasării și lipsei de personal), care să spună că e altceva decît o moarte firească pentru vîrsta acesteia și pentru stadiul de neîngrijire. Că doar n-or spune că s-a născut într-un loc și mediu greșit sau că o banală resuscitare/injecție făcută mai devreme ar fi putut-o salva. Mai are rost să vorbim de cei morți datorită dependenței de droguri, lăsați cu tot mai puține posibilități de acces la un tratament și îngrijire în vederea dezintoxicării? De bătrînii răpuși de banale viroze și gripe datorate somnului pe stradă în timp de iarnă (în urma evacuării din fostele case naționalizate); de bolnavii mintal ascunși prin ospiciile țării, uciși de lipsa de îngrijire sau de experimente medicale coordonate de medici în parteneriat cu companii farmaceutice private? Acești învinși ai unei tranziții către nicăieri n-au dreptul de a fi contabilizați în registrul pierderilor datorate unor decizii politice, economice și sociale rezultate din strategiile de eficientizare și creștere a gradului de competitivitate a României elaborate de armate de experți indigeni și din afară. Rareori cînd sunt incluși, cu condescendență și întristări palide, în categoria victimelor colaterale, se găsesc fie cauze abstracte, fie țapi ispășitori de strînsură.

Ce ne spune Untold-ul despre societatea românească prezentă?

foto:ZiardeCluj

La prima vedere am putea constata care sunt gusturile muzicale ale actualei generații urbane și încontro bate euforicul vînt al coolness-ului. Dar Untold-ul, prin ambele sale ediții de pînă acum, e mai mult de atît, nu e doar despre muzici, tendințe vestimentare și entertainment pentru cei care-și permit. Pentru cei învîrtoșați de lupta anticorupție – și mulți dintre cei care au luat parte la festivalul mamut sau care se uită cu jind la un astfel de festival, visînd ceva similar pentru urbea lor „înapoiată” sunt dezgustați de amploarea corupției autohtone – Untold-ul este și despre corupție, despre îngăduința față de corupția bine îmbrăcată și bine branduită. După cum au arătat o serie de articole mai vechi sau mai noi, precum și recentele controale ale Curții de Conturi, festivalul s-a croit pe acte de corupție, pe deturnarea unor fonduri publice întru profitul și visele de mărire ale unor reprezentanți ai noii generații de „băieți deștepți” cuplați la bugetele publice. Dar în mintea larg deschisă a multor untoldiști astfel de tunuri sunt acceptabile, ba chiar semne ale calităților antreprenoriale ale inițiatorilor și organizatorilor. Chiar semne ale unui parteneriat public-privat reușit, cu rol benefic în sensul creșterii calității vieții și divertismentului pentru urbea clujeană și dovezi că administrația clujeană e mult mai deschisă față de nevoile culturale ale generațiilor recente. Corupția nocivă și demnă de dispreț e aia cu politicieni care-și iau comisioane și cu medici care-și revendică plicul, restul e o nespusă poveste despre succes și trai bun.

Untold-ul este și despre abuzul autorităților, despre încălcarea legilor și despre confiscarea spațiului public în interesul unui eveniment privat. S-a scris despre acest aspect, evidențiindu-se atît proporțiile abuzurilor, cît și despre modul în care au fost șmenărite o serie de prevederi legale. Din nou toleranță și chiar complicitate din partea multor tineri cărora în alte contexte le put ilegalitățile și abuzurile statului.

Untold-ul este și despre segregare, despre cum accesul în spațiul public se face în baza portofelului, pentru că nu avem de-a face cu un eveniment exclusivist organizat într-un spațiu privat.

Untold-ul e și despre deturnarea /aservirea infrastructurii publice în interesul unor privați și a unor categorii de cetățeni care-și permit să plătească. Cămine studențești și-au evacuat studenții pentru a putea deservi un eveniment, spitale au eliberat saloane și paturi pentru untoldiști, au amînat intervenții chirurgicale etc. Mă întreb, oare la urgențe aveai prioritate doar în funcție de gravitatea urgenței sau și în funcție de brățara de untoldist?

Untold-ul e și despre locuire și nu mă refer doar la creșterea prețurilor pentru chirii, pentru că aici alți factori au o contribuție semnificativ mai mare, ci despre faptul că au fost cazuri de chiriași (fără contracte de închiriere, evident) puși pe liber cîteva zile pentru ca proprietarii să valorifice această oportunitate, alternativa fiind pierderea chiriei (că la cîtă cerere există, se găsesc repede înlocuitori) sau creșterea acesteia pentru a compensa pierderile.

Untold-ul e și despre calitatea vieții în oraș, pentru că mii de clujeni au fost afectați atît de poluarea fonică specifică unui astfel de eveniment, cît și de paralizarea traficului sau de schimbarea unor trasee de transport public.

Untold-ul e și despre toleranța selectivă a autorităților față de consumul de droguri, autorități care în alte contexte nu ezită să înhațe și să pedepsească exemplar niște tineri teribiliști prinși cu cîteva grame de iarbă sau împărțind un pet de bere în public.

Untold-ul e și despre cum se imaginează o bună parte din untoldiști, ca întruchipare a ce are mai bun și mai emancipat o generație și societatea autohtonă în general, despre cum cei care se adună la un festival de muzică populară sau la o manifestare cu manele și mici sunt priviți și descriși ca rebuturi ale societății, semne ale înapoierii și factor major care împiedică dezvoltarea/civilizarea României și care afectează calitatea vieții ”lumii bune”.

Untold-ul (ca și alte festivaluri private finanțate baban din fonduri publice) e și despre prioritățile autorităților, atît în materie de cultură și educație, cît și în plan economic și social. E și despre așteptările celor care vor o țară ca afară și cam ce înțeleg ei prin asta și cum țara asta ca afară e menită în principal pentru anumite categorii de populație, restul fiind doar piedici și reziduri inestetice ale unei lumi care se încăpățînează să nu elibereze scena așa grabnic cum se dorește.

Untold-ul e și despre irelevanța vocilor care nu gustă/se revoltă față de maniera în care sunt construite și în care se desfășoară astfel de evenimente mamut. Vocea lor e privită ca ridicolă și isterică, exprimînd frustrări și/sau înapoieri mentale atît de către autorități, cît și de către publicul care participă sau ar participa la astfel de manifestări emancipatoare.

Puteți adăuga voi alte observații, că sigur mai sunt.

Berevoești. Satul și statul tot mai minimal

photo: www.sursata.ro

Nici n-au apucat bine deținuții din penitenciarele țării să-și arunce pîinea în semn de protest față de condițiile din multe închisori ale patriei că autoritățile contraatacă în trombă cu cazul Berevoești, punînd sub nasul încins al opiniei publice un scandalos caz de sclavie în România contemporană. Pe scurt – pentru că detaliile cazului s-au răspîndit deja prin mass-media – din 2008 în ghetto-ul Gămăcești al menționatei comune argeșene aproximativ 60 de persoane din medii sărace, ademenite cu o muncă și-un blid de mîncare sau pur și simplu luate cu japca, au fost forțate să lucreze la munci gospodărești, la tăiat ilegal de lemne și alte activități, fiind adeseori torturate, înfometate, bătute, violate și ținute în lanțuri. Intervenția în forță a Jandarmeriei, DIICOOT și alte structuri ale Ministerului de Interne care au mobilizat efective impresionante a avut izul unui veritabil spectacol mediatic, parcă menit să compenseze prin grandoare impotența tot mai vizibilă a autorităților cînd e vorba de exercitarea curentă a atribuțiilor de protejare a cetățenilor în fața diferitelor forme de abuz. Cu cea mai apropiată secție de poliție la aproximativ 15 km (la Schitul Golești, conform informațiilor primite de la un berevoieștean) în urma numeroaselor reforme și reorganizări administrative menite să facă aparatul polițienesc mai suplu prin comasarea unor secții de poliție, nu e de mirare că în Berevoești, ca și în alte sate, sancționarea diferitelor tipuri de abuzuri rămîne într-o mare măsură în sarcina comunității locale, a cetățenilor. Totuși, timp de 8 ani nimeni din localitate nu a luat atitudine în legătură cu acest caz, nu a anunțat autoritățile și, mai mult, cei mai mulți susțin că n-aveau habar de cele petrecute. Iar acum tirul comentatorilor este îndreptat asupra ”lașității colective” a berevoieștenilor și indiferența față de suferința semenilor schingiuiți de cîțiva întreprinzători locali. Cum s-a putut petrece așa ceva?

Prin explicațiile pe care le avansez în rîndurile următoare nu încerc să minimalizez cazul de la Berevoești și nici să disculp pe cei din comunitate care, foarte probabil, aveau minime informații despre acei oropsiți. Încerc doar să lămuresc niște aspecte legate de modul în care unele abuzuri sunt percepute în lumea satului, de efectele cauzate de absența unor servicii sociale funcționale și despre cum funcționează ghetoizarea și segregarea în folosul unor sforari din administrația publică și în folosul unor întreprinzători din rîndul propriei comunități.

Berevoești. Satul și statul tot mai minimal

photo: www.sursata.ro

Nici n-au apucat bine deținuții din penitenciarele țării să-și arunce pîinea în semn de protest față de condițiile din multe închisori ale patriei că autoritățile contraatacă în trombă cu cazul Berevoești, punînd sub nasul încins al opiniei publice un scandalos caz de sclavie în România contemporană. Pe scurt – pentru că detaliile cazului s-au răspîndit deja prin mass-media – din 2008 în ghetto-ul Gămăcești al menționatei comune argeșene aproximativ 60 de persoane din medii sărace, ademenite cu o muncă și-un blid de mîncare sau pur și simplu luate cu japca, au fost forțate să lucreze la munci gospodărești, la tăiat ilegal de lemne și alte activități, fiind adeseori torturate, înfometate, bătute, violate și ținute în lanțuri. Intervenția în forță a Jandarmeriei, DIICOOT și alte structuri ale Ministerului de Interne care au mobilizat efective impresionante a avut izul unui veritabil spectacol mediatic, parcă menit să compenseze prin grandoare impotența tot mai vizibilă a autorităților cînd e vorba de exercitarea curentă a atribuțiilor de protejare a cetățenilor în fața diferitelor forme de abuz. Cu cea mai apropiată secție de poliție la aproximativ 15 km (la Schitul Golești, conform informațiilor primite de la un berevoieștean) în urma numeroaselor reforme și reorganizări administrative menite să facă aparatul polițienesc mai suplu prin comasarea unor secții de poliție, nu e de mirare că în Berevoești, ca și în alte sate, sancționarea diferitelor tipuri de abuzuri rămîne într-o mare măsură în sarcina comunității locale, a cetățenilor. Totuși, timp de 8 ani nimeni din localitate nu a luat atitudine în legătură cu acest caz, nu a anunțat autoritățile și, mai mult, cei mai mulți susțin că n-aveau habar de cele petrecute. Iar acum tirul comentatorilor este îndreptat asupra ”lașității colective” a berevoieștenilor și indiferența față de suferința semenilor schingiuiți de cîțiva întreprinzători locali. Cum s-a putut petrece așa ceva?

Prin explicațiile pe care le avansez în rîndurile următoare nu încerc să minimalizez cazul de la Berevoești și nici să disculp pe cei din comunitate care, foarte probabil, aveau minime informații despre acei oropsiți. Încerc doar să lămuresc niște aspecte legate de modul în care unele abuzuri sunt percepute în lumea satului, de efectele cauzate de absența unor servicii sociale funcționale și despre cum funcționează ghetoizarea și segregarea în folosul unor sforari din administrația publică și în folosul unor întreprinzători din rîndul propriei comunități.

Scrisoare Domnului și locțiitorilor săi pământeni, pe marginea protocolului PNL-UDMR - de Szakáts István

Doamne, am păcătuit în gând.

Săptămâna trecută am comis-o.

Miercuri 22 iunie am pronosticat greșit conținutul acordului PNL-UDMR, publicat două zile mai târziu. Opinia mea (cu o maliție nedisimulată) mi-am publicat-o pe pagina mea Facebook.

Mă învinovățesc pentru greșeala comisă, deși chiar și Niels Bohr avertiza: predicția e o treabă grea, mai ales cea despre viitor. Acum, greșeala e una, dar maliția mea chiar mă sperie. De unde vine și ce frustrări de-ale mele mi-o alimentează? Te rog, ajută-mă să mă înțeleg! Mă voi autoexamina prin prezenta, aici și acum.

Știi, Doamne, trăiesc în Cluj de aproape treizeci de ani. Am venit aici din Ciuc în 1987. Sunt un cetățean fără vreo parohie partidică, dar în cursul anilor mi s-au adunat o serie de experiențe practice cu UDMR-ul local. În confesiunea mea voi evoca cinci dintre aceste cazuri, ca să-mi fac evidentă propria îndărătnicie. Doamne, ajută-mă!

I. UDMR Cluj mi-a intrat în câmpul vizual pentru prima dată în 1992, când Gheorghe Funar – primarul de atunci al orașului – montase plăcuța Iorga pe soclul statuii lui Matei Corvin din centru. Cu ocazia protestelor care au urmat, mergând în spatele reprezentanților Uniunii îmbrăcați în Palton, am tot dat ocol Bisericii Sfântu Mihail vreo trei zile, cu lumânarea în mână - ca mulți alții. Mea culpa, dar deja atunci, la începutul lucrurilor mi s-au alăturat două cuvinte în cap: UDMR Cluj și lipsă de vlagă. N-am putut să scap de această alăturare de cuvinte nici până azi.

Bineînțeles, cum aveam eu tupeul ca în calitate de cetățean-nimeni să gândesc așa ceva? Ce, aveam pe mine Palton de Supererou Politic? Nu aveam. În consecință puteam eu să știu orice despre Contexte Complexe, despre Negocieri care încearcă atât om cât și organizație? Nu puteam. Eram un sidekick civil sărac cu duhul. Și într-o zi nici nu m-am mai dus să Țin Lumânarea (deși bag de seamă că această intuiție era totuși una bună, că tot puteam să ocolesc Biserica până în 2011).

Brexit-ul prin ochii lui Mîndruță

image: www.themoscowtimes.com

Dacă, așa cum ziceau cei de la Kamikaze, în sfîrșit, englezii se vor putea șterge singuri la cur, aceștia nu vor duce lipsă de limbi și tandrețuri adresate nobilului lor posterior. Și, paradoxal, dacă ștersul la cur, la fel ca alte munci de jos, sunt asociate de regulă cu sărăcimea needucată, răsfățul dorsal cu ștaif și idei de-a gata este ridicat pe cele mai înalte culmi ale performanței de oameni cu educație superioară și cu aere de intelectuali critici și tăioși. Dar nu despre tandrețuri și gingășii pupincuriste vreau să scriu, ci despre neostenita bătălie cu demonii argumentării a unuia dintre cei mai prolifici tastatori autohtoni, animat, evident, de o nețărmurită compasiune și admirație pentru tot ceea ce e frumos, nobil și rentabil pe lumea asta.

             Pe scurt, cum îi place și autorului luat în vizor de această grabnică intervenție, nu explicația succesului Brexit-ului prin recursul la o versiune rusofobă a ”teoriei politice a dușmanului” mi-a atras atenția. Nici descrierea birocraților bruxellezi drept premianții care ne conduc și care sunt urîți de clasa muncitoare, măcinată de impulsuri primare, ci tocmai lipsa de logică a întregii ”analize” pusă pe demascarea cauzelor profunde care au împins nobila națiune britanică la așa mare supărare.

               Eu înțeleg că dumnealui e furios, dezamăgit și dezgustat nu numai de cele petrecute, ci în general de existența rușilor, împotriva cărora se războiește de cel puțin doi ani, dar să comiți așa faulturi argumentative într-un text atît de scurt, îmi aduce în minte o expresie populară printre indigenii de pe Valea Sălăuței: ”a da cu palma în căcat.” Prin urmare, îl rog pe domnul Mîndruță să se decidă în cîteva chestiuni, ca să pricep și eu cum stă treaba cu necazul adus pe capul britanicilor de către hidra rusească:

             Fie avem de-a face cu o alegere tîmpită a MULȚIMII care ”așa cum știm de mii de ani, își dorește pâine, circ , și-un dușman. Cineva pe care să poată pune vina pentru toate nefericirile ei”, fie e vorba de o manevră subterană (a se citi rusească, putinistă, kaghebistă etc.) prin care ”opinia publică e dusă încet-încet spre logica Dușmanului și spre închiderea în propriile granite mentale.” Desigur, unii probabil vor replica spunînd că MULȚIMEA își dorește instinctiv toate relele enumerate mai sus, doar că e ținută în frâu de o înțeleaptă și benefică manipulare de către ”premianții” de la Bruxelles și alți colegi de diplome și coronițe, doar că aceste dorințe nocive latente sunt scoase la iveală de o propaganda concurentă etc. Dar ne lovim de o altă problemă. Cică Anglia pleacă din UE nu numai pentru că rușii le prostesc poporul cu televizorul și internetul, ci și pentru că „e un gentleman care pleacă dintr-un club în care a intrat prea multă lume pe care n-o cunoaște. Și nici nu mai vrea. Pentru că I s-a spus deja că e lume proastă.”? Păi dacă pleacă din cauza că la party-ul UE a început să vină lume proastă, să se pună manele și să se vorbească cu accent estic, atunci ce învățătură poate trage uniunea slabă din năcazul britanic? Zău dacă mai pricep care-i baiul cu Brexit-ul, chiar și dacă recitesc pe îndelete acest text cu o argumentație șaormistă, al cărui singur fir roșu e vina atribuită rușilor.

             O fi comod și facil de explicat multe baiuri ale UE-ului prin recursul la Dușmanul din Est și la planurile malefice urzite de orcii acestuia, dar asta nu compensează lipsa de coerență a argumentației. Și nici patosul cu care și-a vidanjat în această lamentație online larga paletă de umori anti-rusești, anti-sărăcani, anti-needucați etc. La cum e construit acest text, tare mi-e că poate fi luat în serios și acceptat (fie și doar pînă la un punct, precum face guru Guran) numai de cei a căror judecată (mai cinstit spus, lipsă de judecată) e disprețuită de dezamăgitul intelectual glossy.

Sprijin pentru instalarea tinerilor fermieri deja instalați

Belengărești prin ceva urbe universitară pe un salariu ce abia-și ridică creasta peste minimul pe economie și-ți trece pe sub ochi în fluxul zilnic de postări și știri un link către un material care-ți zice: ”Începînd de azi ORICE TÂNĂR SUB40 DE ANI POATE PRIMI 50.000 DE EURO DE LA STAT”. Ai mai auzit astfel de zvonuri, cauți pe internet și vezi că experții locali și cei bruxellezi lucrează din greu să te mobilizeze, să te facă mai competitiv și să-ți deie mură-n gură să-ți deschizi propria afacere. Se trudește pentru re-întinerirea și relansarea economică a mediului rural, așa că plouă cu fonduri nerambursabile pentru tinerii PFA și cu minime abilități și ambiții antreprenoriale. Fie că e vorba de activități agricole sau mici afaceri care implică activități neagricole în mediul rural, prin Programul Național de Dezvoltare Rurală s-au scos la mezat sume frumeșele (zeci de mii de euroi) tinerilor dispuși să facă ceva cu viața lor, să pună de un biznis și să devină competitivi.

De departe cel mai interesant program este Submăsura 6.1., intitulat ”Sprijin pentru instalarea tinerilor fermieri”. Sună bine, bani frumoși și parcă cu tractorul și alte unelte moderne te-ai mai încumeta la ceva agricultură, mai ales că traiul e tot mai greu și dacă nu ești IT-ist sau ceva finanțist riști fie să faci pe stahanovistul corporate pe undeva, fie să te chinui pe niște salarii mizerabile în cine știe ce alt domeniu. Și te apuci de răsfoit ghidul. Treci peste faptul că trebuie să deții ”competențele și calificările profesionale adecvate”, pe care dacă nu ești absolvent al unei universități agricole sau al vreunui curs de cîteva săptămîni, oricîtă practică ai făcut cîndva în gospodăria familiei din satul de unde ai fugit să te școlești și să te domnești, și te gîndești că pentru așa purcoi de bani și perspectivă de biznis care să-ți dea niscaiva autonomie, merită să investești într-un curs din ăla ținut de ceva traineri și oengiști îndopați cu statistici, teorii și o grămadă de ”skilluri” de comunicatori. Doar că realizezi apoi că nu e așa ușor să ajungi fermier din țăran școlit sau simplu orășean ce se gîndește că traiul la țară poate fi mai ușor, pentru că finanțarea nu are mai nimic de-a face cu ideea de instalare la țară. Ca să fii eligibil trebuie să fii deja la țară și să ai deja pornită o afacere, o fermă, să cultivi ceva sau să crești animale. Sau să ai cel puțin pămîntul, fiind vorba de cîteva hectare (în funcție de ce cultivi), pentru că finanțările nu cuprind bani pentru instalarea propriu-zisă, adică bani să-ți iei pământ. Prin urmare, banii ăia nu-s pentru ORICE tînăr sub 40 de ani ci pentru cei care au deja o suprafață mare de teren, o fermă sau au bani să cumpere acea suprafață și să înceapă afacerea pe cont propriu pentru ca prin astfel de finanțări să o poată dezvolta. Poți să fii dispus să te recalifici, să-ți pregătești un plan de afaceri ca cultivator de rapiță, cînepă sau coacăze, dacă nu ești deja în joc, ca ”om de afaceri în domeniul agricol sau alt tip de solicitant”, nu ești ELIGIBIL pentru a te instala la țară ca fermier. 

Închizi ghidul solicitantului, închizi link-urile care te-au inflamat pentru o vreme visîndu-te smuls din precariatul unui job din afara industriei IT sau a altor domenii privilegiate și-i bagi în pizda mă-sii atît pe ăia care au croit programele țintind tot spre cei care au deja ceva, cît și pe bloggerii care răspîndesc informația, într-o manieră trunchiată și cu titluri menite să inducă în eroare. Desigur, omul își face treaba pentru care a fost plătit de către cei ce administrează proiectele. Dar stai și te întrebi ca fraierul ne-eligibil, de unde atîta obrăznicie pe ăștia de predică (și fac bani din predicatul acesta) nesfîrșitele oportunități antreprenoriale, cînd unul dintre criteriile pentru obținerea unei astfel de finanțări îl reprezintă avuția?

Dacă ești cumva vreun sătean, cu sau fără hectarele cerute și tot auzi la radio și TV că dacă ai ambiție și viziune, vin banii europeni peste tine, ai nevoie în primul rînd de un ”expert” care să-ți traducă acel ghid croit tot de unul de-al lui, în limbajul castei lor. Și nu pentru că ar fi vorba de un limbaj foarte sofisticat, pentru că se vede că autorii caută să amelioreze pe cît posibil noua limbă de lemn a noilor activiști puși în slujba altei ideologii și direcții, ci pentru că vei avea nevoie să fii călăuzit prin hățișul detaliilor, criteriilor și reglementărilor. Plus că va trebui ca cineva inițiat să-ți explice care-i baiul cu SO-ul ce tot e menționat cînd vine vorba de suprafețele cultivate. Și cum se calculează acesta. De găsit, găsești tot pe net, dar trebuie să și pricepi. Dar dacă nu ai deja pămîntul și o fermă măricică, deja funcțională (care să se încadreze în parametrii ceruți, inclusiv ca suprafață cultivate) rămîi tot țăran anacronic, cu 2-3 vite-n ogradă și ceva postăți cu porumb și cartofi sau zilier prin sat, numai bun de dus pe plantații în Occident. Că fermele-s pentru ăia cu bani și viziune.