![]() |
| sursa foto: Bistrițeanul.ro |
Se afișează postările cu eticheta Spectatorul Angajat - descinderi în contemporaneitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Spectatorul Angajat - descinderi în contemporaneitate. Afișați toate postările
Leoni sau succesul strategiei de a produce cablaje în țări cu salarii mici
„Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen?”
„Dacă
astăzi nu primim banii până la ora patru, ieşim cu toţii!” îi zicea Elvis Iancu
lui Viktor Keil, patronul care-i ținea neplătiți de săptămîni bune pe
muncitorii români care lucraseră la ridicarea faimosului Mall of Berlin. Era
către sfîrșitul lui 2014, Mall-ul recent inaugurat în inima Berlinului vuia de
cumpărători, iar în fața acestuia, săptămîni la rând, au protestat o mînă de
oameni țepuiți de un afacerist, după un scenariu constant repetat. Deși au
primit cîștig de cauză din partea autorităților germane după luni de proteste
și acțiuni, fiindcă firma pentru care lucraseră la negru a fost declarată
insolventă, nu a fost tras nimeni la răspundere și banii restanți nu au fost
recuperați. Povestea merge mai departe, șantierele înfloresc în lumea
civilizată și armatele de sclavi est-europeni, mînați de disperare și de dorința
unei munci mai bine plătite, intră și ies din scenă purtîndu-și tăcute
umilințele și batjocura.
Au trecut aproximativ doi ani de cînd am stat de vorbă cu
Elvis Iancu și colegii săi de muncă, țeapă și protest. Dar zilele astea mi-a
fost dat să-i aud cîteva replici în cel mai recent spectacol al regizoarei
Gianina Cărbunariu, „Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen?” montat pe scena
teatrului national Radu Stanca din Sibiu. Povestea berlineză reprezintă un mic episod
care încheie acest spectacol croit după un scenariu prost, însă atît de
convenabil unora. Personajul Elvis, deși are o prezență scurtă în economia
spectacolului, este jucat pe rînd de patru din cei cinci actori prezenți pe
scenă, într-o manevră parcă menită să evidențieze greutatea rolului de muncitor
răzvrătit în fața unui Leviathan gata să-l strivească.
Sub zodia anticorupţiei
În toată istoria ei
modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor
de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a
intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul
secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi
intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare
europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal
rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice
şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea
vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din
cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi
moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca
şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă
şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care s-au
plasat în fruntea marşului pentru „integrare”, indiferent de secolul în care au
activat, s-au văzut şi au fost văzuţi ca luptători pentru un anumit proiect
politic şi economic (democraţie reprezentativă, economie de piaţă), pe umerii
cărora stăteau apărarea şi ducerea lui la bun sfârşit.
![]() |
| Caricatură de Ion Barbu |
Protestele recente
împotriva neinspiratelor ordonanţe de urgenţă propuse de PSD se înscriu, din
punct de vedere simbolic, în această permanentă oscilaţie între orizonturile
europene şi văgăunile periferiei balcanice. Practic, manifestaţiile luptă
pentru justiţie independentă şi stat de drept şi împotriva graţierii celor
condamnaţi pentru fapte de corupţie. Nimic mai firesc până aici! Însă sub
acoperişul acestor doleanţe stă o fundaţie pe cât de şubredă pe atât de
periculoasă, o fundaţie din ce în ce mai vizibilă în ultimii ani, dar care şi-a
căpătat acum articularea socială evidentă: antagonismul dintre un segment al
societăţii relativ bine educat şi remunerat şi o mare masă de oameni nu
întotdeauna deficitari în educaţie dar cu siguranţă marginalizaţi politic şi
economic. Această opoziţie dintre „tinerii frumoşi” şi „asistaţii” leneşi şi
beţivi a devenit din ce în ce mai pregnantă în ultimii ani şi, cel mai
important, a fost creată de primii cu scopul de a se delimita şi remarca faţă
de ultimii. În acest scop, strategia aleasă a fost una simplistă, de demonizare
a PSD-ului, văzut ca sursă a tuturor relelor şi de aderare completă şi lipsită
de critică la moda anticorupţie declanşată de fostul preşedinte Băsescu. Logica
rudimentară (şi tocmai de aceea eficientă) a acestei opoziţii a fost dejaexplicată pe blogul nostru. Ceea ce am vrea să discutăm aici ar fi expresia
acesteia în termeni de clasă şi pericolul potenţial pe care îl lasă să se
întrevadă.
După cum s-a maispus deja, protestele acestea reprezintă, în primul rând, reacţia clasei
mijlocii din marile centre urbane la victoria clară a PSD-ului în alegerile
parlamentare. Ieşind în stradă împotriva graţierii celor condamnaţi pentru
fapte de corupţie, acest middle class urban se instalează definitiv în rolul de
lider şi protector al eforturilor de înaintare spre lumea civilizată, lumea
statului de drept, a competitivităţii neîngrădite şi a meritocraţiei. Preluarea
şi legitimarea acestui rol s-au făcut prin delimitarea clară atât faţă de PSD
(ca elită politică), cât şi de electoratul acestui partid (ca masă amorfă a
populaţiei). Însă această dublă delimitare a fost bazată pe o dublă
mistificare: partidul condus de Dragnea e vazut ca sursă a tuturor relelor, ca
forţă malefică ce riscă să ne deraieze de pe drumul european şi să ne întoarcă
înapoi în întunericul comunist, iar votanţii acestui partid sunt portretizaţi
ca fiind îndoctrinaţi, uşor de manipulat şi cumpărat, leneşi, pomanagii sau
beţivi.
Aversiunea faţă de PSD
este, pe cât de justificată, pe atât de iraţională în formele sale de
manifestare. E drept că, imediat după ’89, Ion Iliescu a fost cel care propunea
o „democraţie originală” care se vroia a fi, probabil, o soluţie intermediară
între economia planificată a socialismului şi libertatea neîngrădită a pieţei
practicată deja în Occident, însă imediat după 2000 partidul său s-a aliniat în
marşul necondiţionat spre „valorile” europene (a se citi piaţă liberă
dereglementată). Iraţională deoarece corupţia e un fenomen transpartinic, relativ
egal distribuit în tot spectrul politic. Iraţional e şi ţinutul cu dinţii de
lupta anticorupţie, acum când bănuielile noastre s-au adeverit, când statul de
drept şi anticorupţia s-au dovedit a fi doar nişte refrene dintr-un cântec
lăutăresc fredonat (şi instrumentat) de o tabără politică împotriva alteia, inerent
coruptă şi opusă reformelor.
Delimitându-se de PSD
şi de votanţii săi, clasa de mijloc urbană, susţinătoare necondiţionată a
anticorupţiei, se erijează de fapt într-un arbitru moral, o minoritate justă şi
progresistă înconjurată din toate părţile de corupţi, asistaţi sau vizionatori
de RTV sau A3. Soluţia la problemele actuale se reduce, în final, la morală:
pentru a funcţiona la parametrii normali, capitalismul are nevoie de subiecţi
morali. Dacă capitalismul e un sistem ce funcţionează pe baza unor
contradicţii, la fel de contradictorii sunt şi efectele sale: pe de o parte el
destructurează relaţiile, credinţele şi moravurile tradiţionale (inclusiv
morala de tip creştin), supunând întregul mecanism social la imperativul
acumulării şi circulaţiei capitalului, pe de altă parte creează, în acelaşi
timp, o serie de noi credinţe şi reflexe de natură etică, derivate şi nu foarte
diferite de cele ale lumii creştine şi precapitaliste. Capitalismul îşi
construieşte aşadar proprii subiecţi, dotaţi, printre altele, cu un anumit
tipar al conduitei morale. Acest tipar este de natură contractualistă şi are,
în principiu, scopul de a înlătura orice tip de barieră (inclusiv corupţia) din
calea circulaţiei mărfurilor şi a capitalului. Cu cât acest contract este
respectat mai sârguincios, cu atât mărfurile îşi ascund mai bine caracterul
social al producerii lor, dezvoltând în schimb un spaţiu social al circulaţiei,
unul aflat deasupra puterii de intervenţie a producătorilor şi investit cu
proprietăţile unui fenomen natural. Cu cât acest tip de dimensiune etică este
mai convingătoare, cu atât mai tare sunt mascate contradicţiile din raporturile
de producţie capitaliste.
Cei ieşiţi în stradă în
ultimele săptămâni se coagulează ca clasă tocmai pentru că sesizează (chiar
dacă inconştient, parţial şi la un nivel pre-conceptual) dinamica acestui
mecanism capitalist în întregul realităţii sociale şi, cel mai important, rolul
său în acest întreg, aşadar interesele sale de clasă. Însă, chiar aşa extinsă
cum este, această viziune asupra întregului social are, pentru clasa de mijloc
urbană, limitele (sau mai degrabă contradicţiile) sale foarte clare. Vigilenţa
morală este declanşată doar atunci când avem de-a face cu impedimente ce ar
putea sta în calea desfăşurării procesului economic, dar niciodată în ceea ce
priveşte rezultatele acestui proces: reprezentanţii acestei clase nu văd nimic
imoral în faptul că tot mai mulţi români care muncesc trăiesc totuşi în
sărăcie, în faptul că siguranţa locuirii devine un lucru tot mai greu de obţinut,
în faptul că milioane de români au trebuit să emigreze pentru a găsi de muncă,
sau în faptul că diverse grupuri marginale sunt trimise, literalmente, la
groapa de gunoi a societăţii. Dimpotrivă, instanţa morală intransigentă dă
naştere, de multe ori, la un rasism de clasă greu de disimulat, tradus
printr-un discurs ce poate fi rezumat la o serie de caracteristici aplicate
votanţilor PSD: sărăcie materială şi spirituală, infracţionalitate, înclinaţie
spre viciu, defecte fizice sau morale, mizerie, promiscuitate ş.a. Asistăm
aşadar la ceea ce Balibar denumeşte fuziunea între o categorie socio-economică
şi una antropologică şi morală[1], o
fuziune care nu face decât să întărească propria legitimitate a clasei dispuse
să o articuleze. Darwinismul social tot mai evident în online şi în offline în
ultima vreme nu e decât unul dintre efectele acestei fuziuni.
Iraţionalitatea
înverşunării anti-pesediste şi cea a aderării la o luptă anticorupţie mâncată
până la fibră de toate metehnele politicii ultimului deceniu nu este decât
măsura ideologizării desăvârşite a acestei clase. Tocmai segmentele sociale
care şi-au declarat cel mai vocal apolitismul şi au susţinut necesitatea
renunţării/depăşirii politicii şi a ideologiilor sunt astăzi şi cele mai
îmbibate de ideologie (înţeleasă ca set de idei asumate necritic prin care sunt
mediate toate interacţiunile sociale). Nu e probabil foarte departe de adevăr
dacă am spune că generaţia „tinerilor frumoşi” (cu toate diferenţele care apar
în interiorul său) este cea mai ideologizată generaţie de după ’89 şi, în
acelaşi timp, cea mai puţin politizată. Acest fenomen a fost exprimat de toate
formaţiunile politice apărute în ultimii ani (M10, USR şi, din lipsă de idei,
vechiul PNL) şi şi-a găsit expresia desăvârşită în guvernul tehnocrat condus de
Dacian Cioloş. O generaţie pentru care morala de tip contractualist pe care o
promovează trebuie să înlocuiască învechitele şi ineficientele lupte politice
partinice, statul ajungând astfel să fie doar administrat şi nu neapărat
condus. Asemeni circulaţiei mărfurilor în capitalism, ideologia unei
administrări apolitice a statului nu este decât o desprindere a puterii de
decizie din mâna cetăţenilor şi o transformare a exerciţiului puterii într-un
proces de sine stătător, un fenomen aflat deasupra indivizilor, al cărui curs
„firesc” şi „natural” poate fi obţinut doar prin munca atentă a unor
administratori imuni la tentaţiile corupţiei.
Putem să ne mai
întrebăm care ar fi motivele pentru care marea masă a populaţiei nu se raliază
atât de convingător luptei anticorupţie sau, mai grav, votează încă personaje
dovedit corupte. Răspunsuri s-au mai dat, însă cred că o explicaţie
pertinentă vine şi din situarea acestor indivizi („poporul psd”) în ierarhia relaţiilor
de producţie actuale. Mai simplu spus, problema corupţiei cântăreşte prea puţin
atunci când lucrezi la bandă pentru salariu minim şi ai, într-o zi, câteva
minute pauză de mers la toaletă (sau mai rău, stai cu scutece pe tine).
Asta spre deosebire de situaţia în care lucrezi, poate nu chiar pe salar minim,
în servicii, industrii creative, IT ş.a., şi eşti în permanenţă îndopat cu
discursuri motivaţionale despre cum să te depăşeşti pe tine însuţi sau cum să
reuşeşti în viaţă/carieră (asta în cazul în care nu te încurcă corupţia şi amărâţii
care sunt prea îndoctrinaţi să o vadă). Aşadar, înţelegerea pe care muncitorii
din această ultimă categorie o au faţă de produsele muncii lor şi faţă de
poziţia lor în cadrul relaţiilor de producţie sunt mediate şi distorsionate
într-o mult mai mare măsură decât în cazul primei categorii de muncitori.
Exploatarea e resimţită mult mai evident în cazul primilor, iar aceştia ştiu
(sau măcar intuiesc) că o eventuală dispariţie a corupţiei nu ar schimba cu
nimic situaţia lor. Aşadar, chiar dacă middle classul urban reuşeşte să-şi
sesizeze poziţia şi rolul în cadrul totalităţii sociale, percepţia acestuia
este limitată şi mediată ideologic, conştiinţa acestei clase ce se impune deja
tot mai insistent fiind astfel o falsă conştiinţă. Numai astfel poate fi
explicată înverşunarea unora dintre reprezentanţii clasei de mijloc (în general
educată peste medie şi salarizată peste nivelul minim) împotriva măririlor
salariale (de care ei înşişi beneficiază) sau împotriva renunţării la plafonul
contribuţiilor de sănătate pentru cei care câştingă oricum mult peste venitul
lor.
Pe fondul eşecului
partidelor post-decembriste de a asigura un model de dezvoltare viabil şi
incluziv, clasa de mijloc românească şi-a trasat contururile sub stindardul
ideologic al anticorupţiei. Anticorupţia (sau mai degrabă iluzia ei) s-a
dovedit a fi cel mai important coagulant social de după Revoluţie. Apariţia
unui segment social bine conturat, cu idei şi orizonturi specifice membrilor
săi nu este în sine un lucru rău; la fel, nici protestele şi manifestaţiile, ba
chiar dimpotrivă. Însă în societatea bazată pe clase, fiecare segment social se
defineşte prin delimitarea faţă de un altul, iar modul în care această
delimitare s-a produs în România ultimilor ani între clasa de mijloc urbană şi
asistaţi şi leneşi este cât se poate de problematică. În condiţiile în care
modelul de dezvoltare economică se rezumă la exploatarea mâinii de muncă
ieftine, discrepanţele tot mai accentuate ce caracterizează societatea
românească (diferenţa considerabilă dintre proporţia profitului care revine
muncii şi cea care revine capitalului, rata tot mai mare de sărăcie şi
excluziune socială, etc.) se vor adânci din ce în ce mai mult. În acest
context, modul înverşunat în care clasa noastră de mijloc se delimitează de
compatrioţii a căror viaţă nu e tocmai o poveste de succes ridică semne de
îngrijorare legitime. În lipsa unei o strategii şi a unei perspective reale în
depăşirea clivajelor economice dintre diferitele pături sociale,
iraţionalitatea pasiunilor middle class-ului românesc va creşte proporţional cu
precarizarea şi sărăcirea tot mai accentuate ale celor ce se lasă cumpăraţi de
o găleată şi o sticlă de ulei. Pentru guvernul actual însă, aceasta pare a fi
ultima dintre preocupările sale.
[1] Etienne Balibar, „Class Racism”,
în Balibar & Wallerstein, Race,
Nation, Class. Ambiguous Identities, Verso, 1991, p. 209.
Cine are nevoie de diavol cînd avem PSD-ul?
![]() |
| sursa foto:Biziday |
Acest
material pornește de la premisa că autorul are acces la informații fragmentate,
adeseori distorsionate cu intenție și amestecate într-o fiertură de ură
viscerală și discurs panicard, care le face greu utilizabile pentru formularea
eliberatorului Adevăr. Nu-și propune să ofere răspunsuri sau să clarifice ceea
ce nu are cum să fie clarificat în situația de față. Își propune doar să facă
niște observații care ar putea duce la un plus de întrebări și la o judecată
mai nuanțată, măcar în cazul unor cititori, mai puțin încrîncenați. Nici măcar
nu este vorba de o părere.
Nu știu cui folosesc narativele bazate pe o schemă binară,
maniheistă, atît de eficientă pentru bascularea oricărui tip de propagandă și
atît de toxică pentru climatul public, dar sigur nu folosesc cetățenilor. Dar în ultimul timp,
ori de cîte ori deschid facebook-ul dau tot peste discuții despre cavaleri ai
Apocalipsei și semnele acesteia, cînd eu credeam pînă mai ieri, conform altui
mit de succes care circula prin spațiul public, că noi încă suntem în faza prelungitei
cosmogonii întru democrație și piață liberă. Așa că mi-am zis, de dragul
antrenamentului, ia să pun eu mitanaliza la lucru, chiar și într-o manieră mai
vulgară.
Recunosc, cum nu mă uit la televizor, accesul la narativa unei
tabere e relativ limitat, bazat pe poziționările online care se preling
ocazional pe sub lentilele-mi, dar și pe modul în care sunt ele expuse de către
partenerii de beșteleală. Am putut observa că în acest caz avem de-a face cu o
forță malefică ce posedă cîteva din caracteristicile atribuite de regulă unui deus otiosus, retras dar care lucrează
prin interpuși. Pe scurt, mitul RTV zice că leneșul și generosul zeu (SOROS), care
trăiește pe Tărâmul de Dincolo de Marele Ocean lucrează aici prin „soroșiști”.
Conștiințele și cîinii acestora au fost închiriate la prețurile derizorii
specifice Europei de Est, în slujba unui Iohannis, el însuși doar o biată
unealtă în corzile unor bine cunoscuți păpușari oculți. Foc, dezordine, haos și
multe alte ingrediente sunt prezente în cea mai recentă versiune a apocalipsei
prezentată seară de seară în studioul unor televiziuni dâmbovițene, care presupune confruntarea dintre luptătorii rezistenței condusă de Dragnea și binomul diabolic care a capturat statul și atacă ultima redută PSD-ul și micuțul refugiu ALDE.
România la marginea prăpastiei macroeconomice
Una
dintre primele măsuri economice impuse de noul guvern a scindat societatea
românească în două, mai ceva ca rivalitatea istorică dintre Steaua și Dinamo.
Ridicarea plafonului la contribuțiile sociale pentru cei care cîștigă peste 5
salarii medii brute pe lună, adică de la aproximativ 14.000 de RONI în sus,
face ca aproximativ 36.000 de cetățeni de elită ai României să fie nevoiți să
plătească la fel ca ultimul prost din țara asta. Facebook-ul trepidează, presa
s-a inflamat și denunță în termeni de o intransigență greu de imaginat pentru
alte subiecte, jaful legal și nedreptatea istorică comise de acest guvern de
orientare teleormăneană. Apocalipsa economico-socială pare că și-a reluat
cursul firesc și zgomotos și necazuri peste necazuri se prăvale peste ce are
mai frumos și mai bun țara noastră: o minoritate de oameni performanți, de succes
și plini de merite. Sunt sigurii care ne mai fac să credem că țara noastră mai
are o șansă, că merită să lupți pentru o viață mai bună și că se merită să
încerci să faci ceva în țara asta. Sunt dovada că efortul îndelungat,
perseverența și cutezanța pot fi răsplătite cu vîrf și îndesat și că de la un
prag în sus pot fi chiar scutite de impozite.
Dar nu vreau să vorbesc
despre cele aproximativ 36.000 de drame care au izbucnit în sânul unor familii,
pînă mai ieri fericite și optimiste, precum incendiile în locuințele
improvizate. Nici despre mizeria morală a unei astfel de măsuri, care va
împinge cîteva din cele mai frumoase și luminoase caractere ale României în
mocirla evaziunii fiscale, alături de buticari, piețari și mici întreprinzători
ahtiați după un cîștig care să le permită supraviețuirea sau luxul unui
concediu all inclusive în Bulgaria.
Vreau să vorbesc despre ceea ce nu se vede la o privire superificială, în special
dacă e orbită de ghiorăielile vulgare ale burdihanului pesedeizat.
Criza vaccinurilor. Proștii sunt de vină
![]() |
| photo: Ziarul Ceahlăul |
Cînd
se lucra la scoaterea basma curată a fostului ministru de interne, Gabriel
Oprea, în cazul morții polițistului Bogdan Gigină, s-a încercat aruncarea vinei
asupra decedatului, apoi a gropii în care a căzut și a oricui altcuiva decît
cel în subordinea căruia era victima și a restului de slugi de rang înalt din
ministerul patronat. Evident, lumea s-a scandalizat văzînd așa manevră
nesimțită și a cerut judecată dreaptă și pedepsirea celor responsabili de
astfel de mînării.
În Septembrie anul acesta ne-am pomenit cu o epidemie de
rujeolă decretată de Ministerul Sănătății. În comunicatul de presă care anunța
675 de cazuri în 23 de județe și decesul a 3 copii, s-a avansat și cauza
oficială: Campania anti-vaccin derulată de Olivia Steer și fanii săi „prin intermediul a două canale cu audienţă mai mare
decât orice autoritate guvernamentală sau medicală. Astfel, o carte obscură,
care abundă în erori şi răstălmăciri, a devenit în ultimii ani biblia mişcării
anti vaccin din România, fiind citată atât de vedete TV, cât şi în bisericile
ortodoxe.” În același comunicat, "Ministerul condamna in cei mai duri termeni campaniile iresponsabile impotriva vaccinarii copiilor. Rezultatele acestora se traduc, de exemplu, in inmultirea cazurilor de rujeola de zeci de ori intr-un singur an." Prin urmare, principalii vinovați erau
părinții care, îndobitociți de propaganda anti-vaccin, nu și-au mai dus copii
la vaccine, expunîndu-i unor riscuri mari și expunînd și copiii altora. (detalii aici și aici)
La scurt timp au apărut materiale care au arătat că altele
sunt cauzele majore ale acestei epidemii și că principalii responsabili sunt
chiar cei care se ascund în spatele comunicatului citat adineaori. Nu doar că
problema era mai veche și că se știa din primăvară de astfel de cazuri, dar principala
problemă era absența vaccinurilor din multe spitale și farmacii. Conform unui
reportaj apărut recent, „medicii de familie se confruntă pentru a doua oară în
acest an cu lipsa vaccinului hexavalent” iar la Cluj, numai la un singur
cabinet sunt peste 120 de bebeluși în așteptare. Conform aceluiași material „un
alt vaccin care lipseste este BCG, cel care i se face copilului in primele zile
dupa nastere. Spitalul judetean din Pitesti nu mai are doze de mai bine de o
saptamana, dupa ce le-a terminat si pe cele imprumutate de la spitalele din
tara.” Prin urmare, dincolo de vocile părinților care exprimă explicit această
situație și încercările lor de a procura vaccinurile lipsă, e tot mai clar că
buba principală stă în incompetența celor care administrează acest
segment. La acestea, foarte probabil, se adaugă și grija unora pentru importarea vaccinurilor.
Nu vi se pare cinic că după ce că își pierd copiii sau
se trezesc cu ei prin spitale din cauza incompetenței celor din Ministerul
Sănătății, părinții se trezesc și urecheați public pentru iresponsabilitate și
lipsa de grijă purtată copiilor lor? Și asta în mai multe rînduri.
La cîteva săptămîni după, ne trezim cu noi afirmații din
partea unui reprezentant al Ministerului Sănătății, care reiterează aceeași
versiune nesimțită prin care vinovații pentru epidemie și pentru moartea
bebelușilor sunt părinții lor, inconștienți și ignoranți, care nu i-au vaccinat.
Redau fragmentul:
Afirmația
a fost făcută în contextul avansării, de către cei botezați de presă
„voluntarii lui Cioloș”, a primelor proiecte de rezolvare a necazurilor
românilor. Pentru evitarea în viitor a unor necazuri similare o soluție
avansată este: ”Părinții vor primi
alerte prin SMS pentru a ști când trebuie să meargă să își vaccineze copiii.”
Acum, chibiț cum sunt, îmi permit cîteva
observații pe marginea acestei soluții magice:
Dacă, conform celor de la Ministerul Sănătății, cauza principală
a nevaccinării rezidă în îndoctrinarea anti-vaccin a unor cetățeni, cum îi
poate determina un SMS să-l accepte? Sau ce face dacă primește SMS-ul și medicul de familie, din localitate sau din orașul învecinat, ca și pînă acum, nu are pe stoc vaccinul?
Soluția avansată arată atît decalajul profund între IT-iștii
entuziaști și realitatea socială, cît și preferința celor din guvern/minister
pentru mascarea problemelor reale, atît prin de-responsabilizare și aruncarea
vinei asupra cetățenilor „proști”/prostiți, cît și prin concentrarea pe astfel
de pseudo-soluții în locul unor măsuri concrete, precum reînființarea
Institutului Cantacuzino și re-demararea producției autohtone de vaccinuri. Mai
ales că una dintre temerile vehiculate de artizanii și suporterii campaniei
anti-vaccin se leagă tocmai de faptul că acestea sunt produse de mari companii
farmaceutice și că, în multe cazuri, pentru piețe gen România, alocă vaccinuri respinse
în alte părți sau inadecvate. (detalii aici și aici)
Chiar, demisia celor care coordonează mușamalizarea acestui
caz – precum și cele legate de ravagiile Hexipharma din spitale – nu o cere
nimeni?
Afaceri de succes: Bayer și Monsanto
![]() |
| photo: http://www.scoop.it/ |
Pe
la mijlocul lunii Septembrie se anunța fuziunea între două mari companii, Bayer
și Monsanto, anunțîndu-se un mariaj extrem de profitabil între industria
farmaceutică germană și industria chimico-agricolă americană. Pe scurt, două
companii extrem de influente în domeniile de activitate, își unesc forțele
pentru a oferi lumii hrană îmbelșugată și medicamentele necesare
supraviețuirii. Și stipendii lobbyștilor, pentru obținerea unor atît de
necesare (maximizării profitului) dereglementări și/sau a contractelor cu
statul.
Ambele companii au un trecut care, dacă avem răgaz să-l
evaluăm sumar, ar trebui să ne ajute să-nțelegem nu numai pe mîinile cui încap
o bună parte din producțiile de hrană și medicamente, ci și cum biznisurile de succes
se întrepătrund într-o manieră, aș spune, organică cu măcelurile științific
orchestrate. Legat de compania germană Bayer, aceasta a avut un rol cheie atît
în timpul celui de-al doilea război mondial, cît și în ascensiunea lui Hitler,
fiind și un finanțator de primă mînă al partidului nazist și un beneficiar al
politicilor acestuia. I.G. Farben, cum se
chema compania dizolvată după război de Tribunalul de la Nuremberg în Bayer,
Hoechst și BASF, a obținut profit serios din colaborarea cu lagărele de
exterminare pentru furnizarea de substanțe chimice, dar a și valorificat din
plin oportunitățile scoase în cale de un astfel de context, în special
posibilitatea de a face experimente medicale pe deținuți. Oricît s-ar pune din
responsabilitățile pentru ororile acelor vremuri în cîrca unui Hitler psihopat
și a șleahtei sale care au sedus un popor întreg, lăcomia unor companii – și,
mai concret spus, a celor din spatele acestor companii – a avut, de asemenea, o
contribuție deloc neglijabilă. Pentru asta există suficientă bibliografie,
numai răbdare și interes să existe.
Mai important este că deși au fost judecați și condamnați 24 de membri din boardul I.G. Farben pentru ucidere în masă, sclavie
și crime împotriva umanității (în cadrul proceselor de la Nuremberg), în 1951
toți erau deja eliberați și cooptați în companiile germane , unii chiar la
pupilele desprinse din defuncta I.G. Farben. De exemplu, domnul Carl Wurster, a
fost boss la BASF pînă în 1974, deși în timpul războiului și-a adus și el
contribuția la producerea gazului Zyclon B. Rețeta e în mare aceeași ca și în cazul multor experți naziști, mai ales din zona militară, cooptați de învingători în vederea viitoarei lupte cu hidra comunistă, precum și a experților japonezi, responsabili pentru îngrozitoare experimente cu arme biologice, cooptați apoi de americani. Despre armele biologice puteți citi un material aici.
Desigur, mai aproape de zilele
noastre succesorii într-ale biznisului și-au cerut iertare pentru cele
petrecute și înfăptuite de înaintașii lor, așa că sunt cît se poate de
frecventabili în mai toate mediile, pentru că, în fond, biznis is biznis, cum
se zice.
Dacă trecem oceanul la oamenii Unchiului Sam, putem observa că
necazurile cu Monsanto nu sunt de data recentă și că nu implică doar niște „primitivi”
din cine știe ce colțuri de lume sau ceva găști de activiști ecologiști
fanatizați de prea multe documentare. Dezvoltarea acestei companii, ca și în
cazul Bayer, are la bază atît afaceri cu statul, inclusiv implicarea în atît de
rentabile măceluri purtate prin ogrăzile altora. Un exemplu faimos este ”Agentul Orange”, un erbicid și defoliant extrem de puternic, utilizat de armata SUA pe scară largă în timpul războiului din Vietnam, a fost produs de aceștia. La fel și alte
chimicale cu toxicitate ridicată, între timp interzise.
Dacă scormoniți internetul sau publicațiile de specialitate
puteți afla multe alte povești despre isprăvile acestor două companii și puteți
intui destul de lejer cam care ar putea fi costurile acestor succese
manageriale, precum și cine le va suporta, în grade diferite, e drept. În încheiere, în locul unor concluzii pline
de amărăciune, vă las un fragment din corespondența dintre administratori ai
lagărului de exterminare de la Auschwitz și cei din cadrul companiei Bayer, pe
marginea achiziționării a 150 de femei (deținute) „în cea mai bună stare de
sănătate posibilă” pentru niște experimente medicale. Niciuna n-a supraviețuit experimentelor.
In the
Auschwitz files correspondence was discovered between the camp commander and
Bayer Leverkusen. It dealt with the sale of 150 female prisoners for
experimental purposes: "With a view to the planned experiments with a new
sleep-inducing drug we would appreciate it if you could place a number of
prisoners at our disposal (…)" – "We confirm your response, but
consider the price of 200 RM per woman to be too high. We propose to pay no
more than 170 RM per woman. If this is acceptable to you, the women will be
placed in our possession. We need some 150 women (…)" – "We confirm
your approval of the agreement. Please prepare for us 150 women in the best
health possible (…)" – "Received the order for 150 women. Despite
their macerated condition they were considered satisfactory. We will keep you
informed of the developments regarding the experiments (…)" – "The
experiments were performed. All test persons died. We will contact you shortly
about a new shipment (…)"[1]
Bibliografie:
De ce nu votez toamna asta
![]() |
| © Laurențiu Ridiche |
În prag de campanie electorală spațiul public autohton
freamătă buimac prins simultan sub o teribilă ocupație și într-o stearpă revoltă.
Douămiișașipele, după umila-mi părere de trăitor între aceste hotare și observator
activ al bîlciului public numit viață politică și activism civic, a scos la
iveală prin scandaluri precum HexiPharma și recenta epidemie de rujeolă,
complexele consecințe ale unor politici și strategii guvernamentale care au
urmărit reformarea sistemului public de sănătate prin austeritate,
externalizări de servicii, comasări și îmbrîncituri fățișe sau discrete înspre
privatizarea totală sau parțială. Aflați de ceva vreme cu hălci bune din
sistemul public de sănătate (în special a resurselor bugetare) în brațele unor
privați și a interpușilor acestora deghizați în tehnocrați sau în experți de
partid, undeva la mijloc între faliment și privatizare, am putut întrezări proporțile
dezastrului rezultat și fundătura pe care se pășește tot mai hotărît. Au început
să apară și morți care nu mai pot fi ascunși în acte și statistici îndulcite,
fie că vorbim de victimele infecțiilor intraspitalicești post-Colectiv, fie de
recenții copii decedați din cauza nevaccinării. Mormanele de cadavre – în special
bătrîni și betegi săraci și/sau drogați/alcoolici – rezultați din cauza
accesului dificil sau quasi imposibil la un tratament sau intervenții medicale,
nu prea avem cum să-I cuantificăm deocamdată. Nu prea avem cum vedea un raport
medical dedicat unei babe care a murit pentru că a ajuns după cîteva ore pe
mîinile vreunui specialist la vreun spital (datorită comasării și lipsei de
personal), care să spună că e altceva decît o moarte firească pentru vîrsta
acesteia și pentru stadiul de neîngrijire. Că doar n-or spune că s-a născut
într-un loc și mediu greșit sau că o banală resuscitare/injecție făcută mai
devreme ar fi putut-o salva. Mai are rost să vorbim de cei morți datorită
dependenței de droguri, lăsați cu tot mai puține posibilități de acces la un
tratament și îngrijire în vederea dezintoxicării? De bătrînii răpuși de banale
viroze și gripe datorate somnului pe stradă în timp de iarnă (în urma evacuării
din fostele case naționalizate); de bolnavii mintal ascunși prin ospiciile
țării, uciși de lipsa de îngrijire sau de experimente medicale coordonate de
medici în parteneriat cu companii farmaceutice private? Acești învinși ai unei
tranziții către nicăieri n-au dreptul de a fi contabilizați în registrul
pierderilor datorate unor decizii politice, economice și sociale rezultate din
strategiile de eficientizare și creștere a gradului de competitivitate a
României elaborate de armate de experți indigeni și din afară. Rareori cînd
sunt incluși, cu condescendență și întristări palide, în categoria victimelor
colaterale, se găsesc fie cauze abstracte, fie țapi ispășitori de strînsură.
Ce ne spune Untold-ul despre societatea românească prezentă?
![]() |
| foto:ZiardeCluj |
La
prima vedere am putea constata care sunt gusturile muzicale ale actualei
generații urbane și încontro bate euforicul vînt al coolness-ului. Dar Untold-ul, prin ambele sale ediții de pînă acum, e mai mult de atît, nu e doar despre muzici, tendințe vestimentare și
entertainment pentru cei care-și permit. Pentru cei învîrtoșați de lupta
anticorupție – și mulți dintre cei care au luat parte la festivalul mamut sau
care se uită cu jind la un astfel de festival, visînd ceva similar pentru urbea
lor „înapoiată” sunt dezgustați de amploarea corupției autohtone – Untold-ul
este și despre corupție, despre îngăduința față de corupția bine îmbrăcată și
bine branduită. După cum au arătat o serie de articole mai vechi sau mai noi,
precum și recentele controale ale Curții de Conturi, festivalul s-a croit pe
acte de corupție, pe deturnarea unor fonduri publice întru profitul și visele
de mărire ale unor reprezentanți ai noii generații de „băieți deștepți” cuplați
la bugetele publice. Dar în mintea larg deschisă a multor untoldiști astfel de
tunuri sunt acceptabile, ba chiar semne ale calităților antreprenoriale ale
inițiatorilor și organizatorilor. Chiar semne ale unui parteneriat
public-privat reușit, cu rol benefic în sensul creșterii calității vieții și
divertismentului pentru urbea clujeană și dovezi că administrația clujeană e
mult mai deschisă față de nevoile culturale ale generațiilor recente. Corupția nocivă
și demnă de dispreț e aia cu politicieni care-și iau comisioane și cu medici
care-și revendică plicul, restul e o nespusă poveste despre succes și trai bun.
Untold-ul
este și despre abuzul autorităților, despre încălcarea legilor și despre
confiscarea spațiului public în interesul unui eveniment privat. S-a scris
despre acest aspect, evidențiindu-se atît proporțiile abuzurilor, cît și despre
modul în care au fost șmenărite o serie de prevederi legale. Din nou toleranță
și chiar complicitate din partea multor tineri cărora în alte contexte le put
ilegalitățile și abuzurile statului.
Untold-ul
este și despre segregare, despre cum accesul în spațiul public se face în baza
portofelului, pentru că nu avem de-a face cu un eveniment exclusivist organizat
într-un spațiu privat.
Untold-ul
e și despre deturnarea /aservirea infrastructurii publice în interesul unor privați
și a unor categorii de cetățeni care-și permit să plătească. Cămine studențești
și-au evacuat studenții pentru a putea deservi un eveniment, spitale au
eliberat saloane și paturi pentru untoldiști, au amînat intervenții
chirurgicale etc. Mă întreb, oare la urgențe aveai prioritate doar în funcție
de gravitatea urgenței sau și în funcție de brățara de untoldist?
Untold-ul
e și despre locuire și nu mă refer doar la creșterea prețurilor pentru chirii,
pentru că aici alți factori au o contribuție semnificativ mai mare, ci despre
faptul că au fost cazuri de chiriași (fără contracte de închiriere, evident)
puși pe liber cîteva zile pentru ca proprietarii să valorifice această
oportunitate, alternativa fiind pierderea chiriei (că la cîtă cerere există, se
găsesc repede înlocuitori) sau creșterea acesteia pentru a compensa pierderile.
Untold-ul
e și despre calitatea vieții în oraș, pentru că mii de clujeni au fost afectați
atît de poluarea fonică specifică unui astfel de eveniment, cît și de
paralizarea traficului sau de schimbarea unor trasee de transport public.
Untold-ul
e și despre toleranța selectivă a autorităților față de consumul de droguri, autorități
care în alte contexte nu ezită să înhațe și să pedepsească exemplar niște
tineri teribiliști prinși cu cîteva grame de iarbă sau împărțind un pet de bere
în public.
Untold-ul
e și despre cum se imaginează o bună parte din untoldiști, ca întruchipare a ce
are mai bun și mai emancipat o generație și societatea autohtonă în general,
despre cum cei care se adună la un festival de muzică populară sau la o
manifestare cu manele și mici sunt priviți și descriși ca rebuturi ale
societății, semne ale înapoierii și factor major care împiedică
dezvoltarea/civilizarea României și care afectează calitatea vieții ”lumii
bune”.
Untold-ul
(ca și alte festivaluri private finanțate baban din fonduri publice) e și
despre prioritățile autorităților, atît în materie de cultură și educație, cît
și în plan economic și social. E și despre așteptările celor care vor o țară ca
afară și cam ce înțeleg ei prin asta și cum țara asta ca afară e menită în
principal pentru anumite categorii de populație, restul fiind doar piedici și
reziduri inestetice ale unei lumi care se încăpățînează să nu elibereze scena
așa grabnic cum se dorește.
Untold-ul
e și despre irelevanța vocilor care nu gustă/se revoltă față de maniera în care
sunt construite și în care se desfășoară astfel de evenimente mamut. Vocea lor
e privită ca ridicolă și isterică, exprimînd frustrări și/sau înapoieri mentale
atît de către autorități, cît și de către publicul care participă sau ar participa
la astfel de manifestări emancipatoare.
Puteți adăuga voi alte observații, că sigur mai sunt.
Berevoești. Satul și statul tot mai minimal
![]() |
| photo: www.sursata.ro |
Nici
n-au apucat bine deținuții din penitenciarele țării să-și arunce pîinea în semn
de protest față de condițiile din multe închisori ale patriei că autoritățile
contraatacă în trombă cu cazul Berevoești, punînd sub nasul încins al opiniei
publice un scandalos caz de sclavie în România contemporană. Pe scurt – pentru că
detaliile cazului s-au răspîndit deja prin mass-media – din 2008 în ghetto-ul
Gămăcești al menționatei comune argeșene aproximativ 60 de persoane din medii
sărace, ademenite cu o muncă și-un blid de mîncare sau pur și simplu luate cu
japca, au fost forțate să lucreze la munci gospodărești, la tăiat ilegal de
lemne și alte activități, fiind adeseori torturate, înfometate, bătute, violate
și ținute în lanțuri. Intervenția în forță a Jandarmeriei, DIICOOT și alte structuri
ale Ministerului de Interne care au mobilizat efective impresionante a avut izul
unui veritabil spectacol mediatic, parcă menit să compenseze prin grandoare
impotența tot mai vizibilă a autorităților cînd e vorba de exercitarea curentă
a atribuțiilor de protejare a cetățenilor în fața diferitelor forme de abuz. Cu
cea mai apropiată secție de poliție la aproximativ 15 km (la Schitul Golești,
conform informațiilor primite de la un berevoieștean) în urma numeroaselor
reforme și reorganizări administrative menite să facă aparatul polițienesc mai
suplu prin comasarea unor secții de poliție, nu e de mirare că în Berevoești,
ca și în alte sate, sancționarea diferitelor tipuri de abuzuri rămîne într-o
mare măsură în sarcina comunității locale, a cetățenilor. Totuși, timp de 8 ani
nimeni din localitate nu a luat atitudine în legătură cu acest caz, nu a
anunțat autoritățile și, mai mult, cei mai mulți susțin că n-aveau habar de
cele petrecute. Iar acum tirul comentatorilor este îndreptat asupra ”lașității colective”
a berevoieștenilor și indiferența față de suferința semenilor schingiuiți de
cîțiva întreprinzători locali. Cum s-a putut petrece așa ceva?
Prin
explicațiile pe care le avansez în rîndurile următoare nu încerc să minimalizez
cazul de la Berevoești și nici să disculp pe cei din comunitate care, foarte
probabil, aveau minime informații despre acei oropsiți. Încerc doar să lămuresc
niște aspecte legate de modul în care unele abuzuri sunt percepute în lumea
satului, de efectele cauzate de absența unor servicii sociale funcționale și
despre cum funcționează ghetoizarea și segregarea în folosul unor sforari din
administrația publică și în folosul unor întreprinzători din rîndul propriei
comunități.
Berevoești. Satul și statul tot mai minimal
![]() |
| photo: www.sursata.ro |
Nici
n-au apucat bine deținuții din penitenciarele țării să-și arunce pîinea în semn
de protest față de condițiile din multe închisori ale patriei că autoritățile
contraatacă în trombă cu cazul Berevoești, punînd sub nasul încins al opiniei
publice un scandalos caz de sclavie în România contemporană. Pe scurt – pentru că
detaliile cazului s-au răspîndit deja prin mass-media – din 2008 în ghetto-ul
Gămăcești al menționatei comune argeșene aproximativ 60 de persoane din medii
sărace, ademenite cu o muncă și-un blid de mîncare sau pur și simplu luate cu
japca, au fost forțate să lucreze la munci gospodărești, la tăiat ilegal de
lemne și alte activități, fiind adeseori torturate, înfometate, bătute, violate
și ținute în lanțuri. Intervenția în forță a Jandarmeriei, DIICOOT și alte structuri
ale Ministerului de Interne care au mobilizat efective impresionante a avut izul
unui veritabil spectacol mediatic, parcă menit să compenseze prin grandoare
impotența tot mai vizibilă a autorităților cînd e vorba de exercitarea curentă
a atribuțiilor de protejare a cetățenilor în fața diferitelor forme de abuz. Cu
cea mai apropiată secție de poliție la aproximativ 15 km (la Schitul Golești,
conform informațiilor primite de la un berevoieștean) în urma numeroaselor
reforme și reorganizări administrative menite să facă aparatul polițienesc mai
suplu prin comasarea unor secții de poliție, nu e de mirare că în Berevoești,
ca și în alte sate, sancționarea diferitelor tipuri de abuzuri rămîne într-o
mare măsură în sarcina comunității locale, a cetățenilor. Totuși, timp de 8 ani
nimeni din localitate nu a luat atitudine în legătură cu acest caz, nu a
anunțat autoritățile și, mai mult, cei mai mulți susțin că n-aveau habar de
cele petrecute. Iar acum tirul comentatorilor este îndreptat asupra ”lașității colective”
a berevoieștenilor și indiferența față de suferința semenilor schingiuiți de
cîțiva întreprinzători locali. Cum s-a putut petrece așa ceva?
Prin
explicațiile pe care le avansez în rîndurile următoare nu încerc să minimalizez
cazul de la Berevoești și nici să disculp pe cei din comunitate care, foarte
probabil, aveau minime informații despre acei oropsiți. Încerc doar să lămuresc
niște aspecte legate de modul în care unele abuzuri sunt percepute în lumea
satului, de efectele cauzate de absența unor servicii sociale funcționale și
despre cum funcționează ghetoizarea și segregarea în folosul unor sforari din
administrația publică și în folosul unor întreprinzători din rîndul propriei
comunități.
Scrisoare Domnului și locțiitorilor săi pământeni, pe marginea protocolului PNL-UDMR - de Szakáts István
Doamne, am
păcătuit în gând.
Săptămâna trecută
am comis-o.
Miercuri 22 iunie
am pronosticat greșit conținutul acordului PNL-UDMR, publicat două zile mai
târziu. Opinia mea (cu o maliție nedisimulată) mi-am publicat-o pe pagina mea Facebook.
Mă învinovățesc
pentru greșeala comisă, deși chiar și Niels Bohr avertiza: predicția e o treabă
grea, mai ales cea despre viitor. Acum, greșeala e una, dar maliția mea chiar
mă sperie. De unde vine și ce frustrări de-ale mele mi-o alimentează? Te rog,
ajută-mă să mă înțeleg! Mă voi autoexamina prin prezenta, aici și acum.
Știi, Doamne,
trăiesc în Cluj de aproape treizeci de ani. Am venit aici din Ciuc în 1987.
Sunt un cetățean fără vreo parohie partidică, dar în cursul anilor mi s-au
adunat o serie de experiențe practice cu UDMR-ul local. În confesiunea mea voi
evoca cinci dintre aceste cazuri, ca să-mi fac evidentă propria îndărătnicie.
Doamne, ajută-mă!
I. UDMR Cluj mi-a
intrat în câmpul vizual pentru prima dată în 1992, când Gheorghe Funar –
primarul de atunci al orașului – montase plăcuța Iorga pe soclul statuii lui Matei Corvin din centru. Cu ocazia protestelor care au
urmat, mergând în spatele reprezentanților Uniunii îmbrăcați în Palton, am tot
dat ocol Bisericii Sfântu Mihail vreo trei zile, cu lumânarea în mână - ca
mulți alții. Mea culpa, dar deja atunci, la începutul lucrurilor mi s-au
alăturat două cuvinte în cap: UDMR Cluj și lipsă de vlagă. N-am putut să scap
de această alăturare de cuvinte nici până azi.
Bineînțeles, cum
aveam eu tupeul ca în calitate de cetățean-nimeni să gândesc așa ceva? Ce,
aveam pe mine Palton de Supererou Politic? Nu aveam. În consecință puteam eu să
știu orice despre Contexte Complexe, despre Negocieri care încearcă atât om cât
și organizație? Nu puteam. Eram un sidekick civil sărac cu duhul. Și într-o zi
nici nu m-am mai dus să Țin Lumânarea (deși bag de seamă că această intuiție
era totuși una bună, că tot puteam să ocolesc Biserica până în 2011).
Brexit-ul prin ochii lui Mîndruță
![]() |
| image: www.themoscowtimes.com |
Dacă,
așa cum ziceau cei de la Kamikaze, în sfîrșit, englezii se vor putea șterge
singuri la cur, aceștia nu vor duce lipsă de limbi și tandrețuri adresate
nobilului lor posterior. Și, paradoxal, dacă ștersul la cur, la fel ca alte
munci de jos, sunt asociate de regulă cu sărăcimea needucată, răsfățul dorsal
cu ștaif și idei de-a gata este ridicat pe cele mai înalte culmi ale
performanței de oameni cu educație superioară și cu aere de intelectuali
critici și tăioși. Dar nu despre tandrețuri și gingășii pupincuriste vreau să
scriu, ci despre neostenita bătălie cu demonii argumentării a unuia dintre cei
mai prolifici tastatori autohtoni, animat, evident, de o nețărmurită compasiune
și admirație pentru tot ceea ce e frumos, nobil și rentabil pe lumea asta.
Pe
scurt, cum îi place și autorului luat în vizor de această grabnică intervenție,
nu explicația succesului Brexit-ului prin recursul la o versiune rusofobă a
”teoriei politice a dușmanului” mi-a atras atenția. Nici descrierea
birocraților bruxellezi drept premianții care ne conduc și care sunt urîți de
clasa muncitoare, măcinată de impulsuri primare, ci tocmai lipsa de logică a
întregii ”analize” pusă pe demascarea cauzelor profunde care au împins nobila
națiune britanică la așa mare supărare.
Eu
înțeleg că dumnealui e furios, dezamăgit și dezgustat nu numai de cele
petrecute, ci în general de existența rușilor, împotriva cărora se războiește
de cel puțin doi ani, dar să comiți așa faulturi argumentative într-un text atît
de scurt, îmi aduce în minte o expresie populară printre indigenii de pe Valea
Sălăuței: ”a da cu palma în căcat.” Prin urmare, îl rog pe domnul Mîndruță să
se decidă în cîteva chestiuni, ca să pricep și eu cum stă treaba cu necazul
adus pe capul britanicilor de către hidra rusească:
Fie
avem de-a face cu o alegere tîmpită a MULȚIMII care ”așa cum știm de mii de ani, își dorește pâine, circ , și-un dușman. Cineva pe care să poată pune vina pentru toate nefericirile ei”, fie e vorba de o manevră subterană (a se citi
rusească, putinistă, kaghebistă etc.) prin care ”opinia publică e dusă
încet-încet spre logica Dușmanului și spre închiderea în propriile granite mentale.”
Desigur, unii probabil vor replica spunînd că MULȚIMEA își dorește instinctiv
toate relele enumerate mai sus, doar că e ținută în frâu de o înțeleaptă și benefică
manipulare de către ”premianții” de la Bruxelles și alți colegi de diplome și
coronițe, doar că aceste dorințe nocive latente sunt scoase la iveală de o propaganda
concurentă etc. Dar ne lovim de o altă problemă. Cică Anglia pleacă din UE nu
numai pentru că rușii le prostesc poporul cu televizorul și internetul, ci și
pentru că „e un gentleman care pleacă dintr-un club în care a intrat prea multă
lume pe care n-o cunoaște. Și nici nu mai vrea. Pentru că I s-a spus deja că e
lume proastă.”? Păi dacă pleacă din cauza că la party-ul UE a început să vină
lume proastă, să se pună manele și să se vorbească cu accent estic, atunci ce învățătură
poate trage uniunea slabă din năcazul britanic? Zău dacă mai pricep care-i
baiul cu Brexit-ul, chiar și dacă recitesc pe îndelete acest text cu o
argumentație șaormistă, al cărui singur fir roșu e vina atribuită rușilor.
O
fi comod și facil de explicat multe baiuri ale UE-ului prin recursul la
Dușmanul din Est și la planurile malefice urzite de orcii acestuia, dar asta nu
compensează lipsa de coerență a argumentației. Și nici patosul cu care și-a
vidanjat în această lamentație online larga paletă de umori anti-rusești,
anti-sărăcani, anti-needucați etc. La cum e construit acest text, tare mi-e că
poate fi luat în serios și acceptat (fie și doar pînă la un punct, precum face guru
Guran) numai de cei a căror judecată (mai cinstit spus, lipsă de judecată) e
disprețuită de dezamăgitul intelectual glossy.
Sprijin pentru instalarea tinerilor fermieri deja instalați
Belengărești
prin ceva urbe universitară pe un salariu ce abia-și ridică creasta peste
minimul pe economie și-ți trece pe sub ochi în fluxul zilnic de postări și
știri un link către un material care-ți zice: ”Începînd de azi ORICE TÂNĂR SUB40 DE ANI POATE PRIMI 50.000 DE EURO DE LA STAT”. Ai mai auzit astfel de
zvonuri, cauți pe internet și vezi că experții locali și cei bruxellezi
lucrează din greu să te mobilizeze, să te facă mai competitiv și să-ți deie
mură-n gură să-ți deschizi propria afacere. Se trudește pentru re-întinerirea
și relansarea economică a mediului rural, așa că plouă cu fonduri
nerambursabile pentru tinerii PFA și cu minime abilități și ambiții
antreprenoriale. Fie că e vorba de activități agricole sau mici afaceri care
implică activități neagricole în mediul rural, prin Programul Național de
Dezvoltare Rurală s-au scos la mezat sume frumeșele (zeci de mii de euroi)
tinerilor dispuși să facă ceva cu viața lor, să pună de un biznis și să devină competitivi.
De departe cel mai interesant program este Submăsura 6.1.,
intitulat ”Sprijin pentru instalarea tinerilor fermieri”. Sună bine, bani
frumoși și parcă cu tractorul și alte unelte moderne te-ai mai încumeta la ceva
agricultură, mai ales că traiul e tot mai greu și dacă nu ești IT-ist sau ceva
finanțist riști fie să faci pe stahanovistul corporate pe undeva, fie să te
chinui pe niște salarii mizerabile în cine știe ce alt domeniu. Și te apuci de
răsfoit ghidul. Treci peste faptul că trebuie să deții ”competențele și
calificările profesionale adecvate”, pe care dacă nu ești absolvent al unei
universități agricole sau al vreunui curs de cîteva săptămîni, oricîtă practică
ai făcut cîndva în gospodăria familiei din satul de unde ai fugit să te
școlești și să te domnești, și te gîndești că pentru așa purcoi de bani și
perspectivă de biznis care să-ți dea niscaiva autonomie, merită să investești
într-un curs din ăla ținut de ceva traineri și oengiști îndopați cu statistici,
teorii și o grămadă de ”skilluri” de comunicatori. Doar că realizezi apoi că nu
e așa ușor să ajungi fermier din țăran școlit sau simplu orășean ce se gîndește
că traiul la țară poate fi mai ușor, pentru că finanțarea nu are mai nimic de-a
face cu ideea de instalare la țară. Ca să fii eligibil trebuie să fii deja la
țară și să ai deja pornită o afacere, o fermă, să cultivi ceva sau să crești
animale. Sau să ai cel puțin pămîntul, fiind vorba de cîteva hectare (în
funcție de ce cultivi), pentru că finanțările nu cuprind bani pentru instalarea
propriu-zisă, adică bani să-ți iei pământ. Prin urmare, banii ăia nu-s pentru
ORICE tînăr sub 40 de ani ci pentru cei care au deja o suprafață mare de teren,
o fermă sau au bani să cumpere acea suprafață și să înceapă afacerea pe cont
propriu pentru ca prin astfel de finanțări să o poată dezvolta. Poți să fii dispus să te recalifici, să-ți pregătești un plan de afaceri ca cultivator de rapiță, cînepă sau coacăze, dacă nu ești deja în joc, ca ”om de afaceri în domeniul agricol sau alt tip de solicitant”, nu ești ELIGIBIL pentru a te instala la țară ca fermier.
Închizi ghidul solicitantului, închizi link-urile care te-au
inflamat pentru o vreme visîndu-te smuls din precariatul unui job din afara
industriei IT sau a altor domenii privilegiate și-i bagi în pizda mă-sii atît
pe ăia care au croit programele țintind tot spre cei care au deja ceva, cît și
pe bloggerii care răspîndesc informația, într-o manieră trunchiată și cu
titluri menite să inducă în eroare. Desigur, omul își face treaba pentru care a
fost plătit de către cei ce administrează proiectele. Dar stai și te întrebi ca
fraierul ne-eligibil, de unde atîta obrăznicie pe ăștia de predică (și fac bani
din predicatul acesta) nesfîrșitele oportunități antreprenoriale, cînd unul
dintre criteriile pentru obținerea unei astfel de finanțări îl reprezintă
avuția?
Dacă ești cumva vreun sătean, cu sau fără hectarele cerute și
tot auzi la radio și TV că dacă ai ambiție și viziune, vin banii europeni peste
tine, ai nevoie în primul rînd de un ”expert” care să-ți traducă acel ghid
croit tot de unul de-al lui, în limbajul castei lor. Și nu pentru că ar fi
vorba de un limbaj foarte sofisticat, pentru că se vede că autorii caută să
amelioreze pe cît posibil noua limbă de lemn a noilor activiști puși în slujba
altei ideologii și direcții, ci pentru că vei avea nevoie să fii călăuzit prin
hățișul detaliilor, criteriilor și reglementărilor. Plus că va trebui ca cineva
inițiat să-ți explice care-i baiul cu SO-ul ce tot e menționat cînd vine vorba
de suprafețele cultivate. Și cum se calculează acesta. De găsit, găsești tot pe
net, dar trebuie să și pricepi. Dar dacă nu ai deja pămîntul și o fermă
măricică, deja funcțională (care să se încadreze în parametrii ceruți, inclusiv
ca suprafață cultivate) rămîi tot țăran anacronic, cu 2-3 vite-n ogradă și ceva
postăți cu porumb și cartofi sau zilier prin sat, numai bun de dus pe plantații
în Occident. Că fermele-s pentru ăia cu bani și viziune.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Socialism sau libertate?*
„Taxarea este furt, pur și simplu, chiar dacă este un furt la scară mare și colosală, pe care niciun infractor recunoscut nu ar putea sper...
-
Î În Cuvânt înainte la cartea A fost un ştetl în Carpaţi (despre care puteţi afla mai multe aici ), Claus Stephani se întreba retoric...
-
Luni dimineața, ora 9, telefonul sună! Aud, buimacă de somn, o voce care mai mult exclama scurt si categoric, decât întreabă: Sâmbă...
-
Şedinţă a Grupului pentru Dialog Social Ce au făcut intelectualii din „ grupul Noica” odată ieşiţi din comunism? În primul rând, în...












