Keith Jarrett este un personaj pe care l-aș putea încadra, într-o ierarhie subiectivă, la categoria ”muzicieni de jazz care nu mi-au plăcut niciodată.” Dar, spre deosebire de cei din categoria ”muzicieni de jazz care nu mi-au plăcut niciodată și nici măcar nu m-am obosit să le răscolesc discografia în căutarea vreunui album mai răsărit”, cazul lui Jarrett este mai deosebit. Lui am încercat să-i mai dau o a doua șansa, convins mai ales de faptul că acest pianist a fost în formația albumului lui Charles Lloyd Forest Flower. Deci, mi-am spus, acest individ trebuie că a avut și el o perioadă în care muzica sa a meritat să fie ascultată.Și așa am ajuns la albumele din anii '70, înregistrate sub titulatura Keith Jarrett American Quartet (asta pentru că pianistul mai activa în același timp și în European Quartet, cu o altă componență). Aceste albume m-au determinat să-l transfer pe Jarrett într-o altă categorie, cea a ”muzicienilor de jazz care nu mi-au plăcut niciodată, dar care în tinerețea lor chiar au făcut muzică bună.” Aceste albume sunt înregistrate în componența pian, Dewey Redman saxofon și alte fluiere, Charlie Haden bas și Paul Motian tobe. Muzica este energică (trăsătură a cărei lipsă m-a făcut să desconsider creațiile ulterioare ale lui Keith Jarrett) și foarte inventivă (aici are și Dewey Redman un important aport, fiind răspunzător pentru introducerea sonorităților tribale). Acest album este o variantă din anul 2011 care pune laolaltă două albume diferite ale anului 1975: Mysteries și Shades. Toate compozițiile de pe acest album sunt semnate de către Keith Jarrett, iar principala lor caracteristică este melodicitatea. Dacă mai adăugăm la asta inventivitatea și tonicitatea generală, albumul acesta reprezintă o realizare remarcabilă, de care nu pot face abstracție nici măcar cei ce nu au o mare atracție pentru Jarrett.
Va urma. În episodul următor, la aceeași categorie, Jan Garbarek.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu