De obicei, recomandările de jazz de pe paginile acestui blog nu au ca subiect albume „clasice”. Asta pentru că am plecat de la premisa că cititorii noștri au parcurs cu siguranță momentele esențiale ale evoluției acestei muzici. Așa că am preferat ineditul, albume mai puțin celebre, dar pline de substanță. Dar, în ultima perioadă am re-ascultat muzica lui Sonny Rollins din anul 1956, imprimată pe discul Saxophone Colossus. Iar muzica mi s-a părut atât de bine construită încât nu m-am putut abține să nu spun câteva cuvinte despre ea.
Saxophone Collosus reprezintă una dintre cele mai importante realizări din cariera, în plină desfășurare și astăzi, a lui Sonny Rollins. Mijlocul anilor '50 este una din perioadele de vârf pentru saxofonist (în precedentul album, Tenor Madness, Rollins îl avea ca partener de dialog pe John Coltrane, pentru care Rollins reprezenta la acea dată probabil singurul „adversar” redutabil).
Pe acest disc, formația este completată de Tommy Flanagan - pian, Doug Watkins - bas și Max Roach - tobe. Compus din cinci piese, acest album acoperă o bogată plajă stilistică: de la Saint Thomas, prin care Sonny Rollins introduce ritmul de calypso în jazz, la balada You don't know what love is, unde tonul „gros” al lui Rollins este admirabil pus în valoare, la piesa hard-bop Strode Rode, până la blues-ul Blue 7 sau standardul Moritat, compus de Kurt Weil pentru Opera de trei parale a lui Bertold Brecht. Trecând peste virtuozitatea și arhitectura ireproșabilă a solo-urilor lui Rollins sau peste diferitele inovații de ordin tehnic, impresionează în primul rând la acest album un anumit echilibru, de factură clasică aș putea spune. Fiecare instrument are rolul său bine definit, spațiul propriu în care se desfășoară. Cei patru muzicieni își lasă reciproc spații deschise, își ridică mingea la fileu unii altora sau dialoghează la modul cel mai firesc. Nici versatilitatea lor dovedită în cele cinci piese de tot atâtea facturi, sau ingeniozitatea și degajarea interpretării nu trebuiesc uitate. Am putea spune, fără a ne îndepărta prea mult de adevăr, că colossus este un adjectiv care se potrivește atât acestui album, cât și protagonistului său, Sonny Rollins.
Pe acest disc, formația este completată de Tommy Flanagan - pian, Doug Watkins - bas și Max Roach - tobe. Compus din cinci piese, acest album acoperă o bogată plajă stilistică: de la Saint Thomas, prin care Sonny Rollins introduce ritmul de calypso în jazz, la balada You don't know what love is, unde tonul „gros” al lui Rollins este admirabil pus în valoare, la piesa hard-bop Strode Rode, până la blues-ul Blue 7 sau standardul Moritat, compus de Kurt Weil pentru Opera de trei parale a lui Bertold Brecht. Trecând peste virtuozitatea și arhitectura ireproșabilă a solo-urilor lui Rollins sau peste diferitele inovații de ordin tehnic, impresionează în primul rând la acest album un anumit echilibru, de factură clasică aș putea spune. Fiecare instrument are rolul său bine definit, spațiul propriu în care se desfășoară. Cei patru muzicieni își lasă reciproc spații deschise, își ridică mingea la fileu unii altora sau dialoghează la modul cel mai firesc. Nici versatilitatea lor dovedită în cele cinci piese de tot atâtea facturi, sau ingeniozitatea și degajarea interpretării nu trebuiesc uitate. Am putea spune, fără a ne îndepărta prea mult de adevăr, că colossus este un adjectiv care se potrivește atât acestui album, cât și protagonistului său, Sonny Rollins.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu