Charles Mingus Sextet with Eric Dolphy - Cornell 1964 - este o înregistrare inedită, descoperită după moartea artistului de către văduva acestuia, Sue. E inutil să mai rememorăm acum complexa personalitate a lui Mingus, sau importanţa sa în istoria jazzului. Cu siguranţă cei care vor da ascultare recomandării nostre şi vor audia acest album vor întreprinde pe cont propriu aprofundarea biografiei şi discografiei lui Mingus (în acest sens de un mare ajutor va fi filmul documentar Charles Mingus : The Trimuph of the Underdog).
Ca bandleader a mai multor formaţii, Mingus a atras în permanenţă compania celor mai valoroşi artişti ai momentului. Pe acest dublu CD cel mai prestigios nume este, bineînţeles, cel al lui Eric Dolphy. O tragică derulare a evenimentelor face ca această înregistrare să fie una dintre ultimele făcute de Dolphy, acesta sfârşindu-se la Berlin câteva luni mai târziu. Ceilalţi membri ai sextetului, nu mai puţin talentaţi, sunt Johnny Coles - trompetă, Clifford Jordan - tenor sax, Jaki Byard - pian şi Dannie Richmond - tobe.
Ceea ce surprinde în primul rând la această muzică este energia şi libertatea sa neîngrădită, favorizate de prealabila cunoaştere reciprocă a muzicienilor şi probabil de cadrul, mult mai destins decât cel al unui studio de înregistrări, în care s-a desfăşurat concertul. Un mare avantaj al formaţiei îl reprezintă uşurinţa de a îmbina organic stiluri începând de la stride şi până la escapadele free ale lui Eric Dolphy (iar auditorii mai încercaţi vor putea descoperi şi un citat din Chopin şi al său marş funebru). Naturaleţea fluxului muzical este potenţată şi de inspiratele orchestraţii realizate de Mingus la piese clasice (Sophisticated Lady, Take the A Train, Jitterburg Waltz) şi, poate în primul rând, de creaţiile originale ale contrabasistului (Fables of Faubus, Orange was the color of her blue dress, then blue silk, Meditations, So long Eric, When irish eyes are smiling), pline de vervă melodică, succesiunilritmice inedite şi umbre de blues (personal, am fost şi încă mai sunt foarte impresionat de tema din Meditations). În ciuda unor piese cu o durată ce poate descuraja (20, 30 de minute), alternanţa temelor cu solourile, momentele de orchestraţie scrisă sau spontană ce survin adeseori şi remarcabilul dialog ce se creează între membrii sextetului fac din acest album una dintre cele mai importante realizări ale bopului: o muzică ce uneori sună fals, în care sincronizarea nu este întotdeauna perfectă, dar care nu pune nici o graniţă exprimării artistice individuale.
Ca bandleader a mai multor formaţii, Mingus a atras în permanenţă compania celor mai valoroşi artişti ai momentului. Pe acest dublu CD cel mai prestigios nume este, bineînţeles, cel al lui Eric Dolphy. O tragică derulare a evenimentelor face ca această înregistrare să fie una dintre ultimele făcute de Dolphy, acesta sfârşindu-se la Berlin câteva luni mai târziu. Ceilalţi membri ai sextetului, nu mai puţin talentaţi, sunt Johnny Coles - trompetă, Clifford Jordan - tenor sax, Jaki Byard - pian şi Dannie Richmond - tobe.
Ceea ce surprinde în primul rând la această muzică este energia şi libertatea sa neîngrădită, favorizate de prealabila cunoaştere reciprocă a muzicienilor şi probabil de cadrul, mult mai destins decât cel al unui studio de înregistrări, în care s-a desfăşurat concertul. Un mare avantaj al formaţiei îl reprezintă uşurinţa de a îmbina organic stiluri începând de la stride şi până la escapadele free ale lui Eric Dolphy (iar auditorii mai încercaţi vor putea descoperi şi un citat din Chopin şi al său marş funebru). Naturaleţea fluxului muzical este potenţată şi de inspiratele orchestraţii realizate de Mingus la piese clasice (Sophisticated Lady, Take the A Train, Jitterburg Waltz) şi, poate în primul rând, de creaţiile originale ale contrabasistului (Fables of Faubus, Orange was the color of her blue dress, then blue silk, Meditations, So long Eric, When irish eyes are smiling), pline de vervă melodică, succesiunilritmice inedite şi umbre de blues (personal, am fost şi încă mai sunt foarte impresionat de tema din Meditations). În ciuda unor piese cu o durată ce poate descuraja (20, 30 de minute), alternanţa temelor cu solourile, momentele de orchestraţie scrisă sau spontană ce survin adeseori şi remarcabilul dialog ce se creează între membrii sextetului fac din acest album una dintre cele mai importante realizări ale bopului: o muzică ce uneori sună fals, în care sincronizarea nu este întotdeauna perfectă, dar care nu pune nici o graniţă exprimării artistice individuale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu