Menținem direcția ultimei recomandări și vă aducem la cunoștință un alt violonist de jazz, de data asta ceva mai celebru. Glumeam ultima dată pe seama lui Jean-Luc Ponty spunând că ar fi început într-o anumită perioadă a carierei lui facă o muzică bună de ascultat pe navele spațiale. Ei bine, înainte de această perioadă, Ponty și-a câștigat notorietatea cu albume ceva mai substanțiale, elaborate la sfârșitul anilor '60 și începutul anilor '70. Era de glorie a fusion-ului deci. În plin experiment electric, Ponty rămâne conectat totuși la unele din practicile înaintașilor bop. Sound-ul este schimbat, armonia este modală, dar improvizațiile incisive, asortate cu accente și cromatisme sau cu pasaje melodice ce curg împotriva ”curentului” armonic îi oferă violonistului ocazia de a fi convingător cu muzica sa. În afara de componența clasica a comboului de jazz cu pian (aici îl găsim pe George Duke), bas, tobe, saxofon și chitară, muzica acestui album sporește în dinamism prin reușitele aranjamente archestrale încredințate unui big-band. Un alt factor datorită căruia albumul reușește să țină în priză ascultătorul sunt tempourile, majoritatea up tempo, doar vreo două, trei middle și o singură piesă în slow tempo. Iar cei care vor asculta acest album vor avea ocazia să găsească aici o variantă a celebrei Scarborough Fair sau a piesei consacrate tot cam în aceeași perioadă de Miles Davis, Eighty-One.
Un ultim detaliu care m-a amuzat la acest album este coperta de pe spatele CD-ului. O dovadă că și violoniștii, sau măcar muzica lor, pot fi ”hot”
.
Un ultim detaliu care m-a amuzat la acest album este coperta de pe spatele CD-ului. O dovadă că și violoniștii, sau măcar muzica lor, pot fi ”hot”
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu