Deşi mai puţin vizibilă, muzica nu a fost în afara
preocupărilor enciclopedice specifice secolului luminilor. În afara tratatelor
de compoziţie şi teorie muzicală, aşadar în afara sferei de interes proprie
muzicienilor profesionişti, muzica a devenit în acest secol obiect de reflecţie
pentru învăţaţii conduşi de „lumina naturală”. Însă, pentru ca acest lucru să
devină posibil, domeniile de investigare ale acestei arte au trebuit extinse
spre estetică sau antropologie (în sensul de antropologie filosofică folosit de
Eugeniu Coşeriu referitor la principala operă a filosofului italian
Giambattista Vico. [1]). Astfel, una dintre problemele care rezultă firesc în
urma acestei lărgiri a frontierelor este cea a originii muzicii. Secole de-a
rândul, accentul a fost pus mai degrabă pe originea raporturilor matematice
care generează intervalele muzicale consonante, răspunzătoare pentru divina
alcătuire a universului şi a omului (ceea ce teoreticienii Evului Mediu numeau musica speculativa). Însă, odată cu
ascensiunea raţionalismului, cercetarea omului ca fiinţă raţională pune cu
necesitate şi problema limbajului, cărturarii acestor secole depăşind
dezbaterile despre „cuvânt” şi „obiect”, despre formarea semnificaţiilor, ci
afirmă importanţa studiului istoric, diacronic al limbajului. Unul dintre
beneficiarii acestei noi abordări este muzica, care, datorită unor evidente
similitudini cu limbajul, ajunge să fie studiată ca un posibil punct de plecare
pentru acesta din urmă.
Monumentala
lucrare a lui Vico [2], Scienza Nuova,
prezintă, printre multe altele, şi o importantă componentă dedicată
lingvisticii, unde, pe lâgnă folosirea etimologiilor pentru elucidarea unor
aspecte de ordin mitologic sau istoric, direcţia de evoluţie a limbajului este în
directă legătură cu evoluţia întregii societăţi. Pentru Vico, omenirea,
datorită providenţei divine, traversează ciclic trei tipuri diferite de vârste,
împreună cu trei tipuri diferite de limbaj: vârsta
zeilor, corespunde zorilor umanităţii
şi este caracterizată printr-o „limbă divină mentală, care consta din acte
mute, cu caracter religios”; urmează vârsta
eroilor, asociată cu primele forme de organizare socială, cu un limbaj
aflat la graniţa dintre mut şi articulat şi care era vorbit prin simboluri,
metafore, imagini, asemănări (emblemele eroice); în fine, vârsta oamenilor (a raţiunii), în care limbajul folosit avea la
bază „cuvinte convenţional stabilite”.
În toată
această cronologie tripartită, muzica este amintită doar trecător, însă, fapt
demn de reţinut, de numele ei sunt legate primele forme de comunicare
inter-umană. Astfel, în epoca zeilor, oamenii erau, după părerea autorului, muţi,
iar comunicarea se realiza prin „gesturi sau obiecte care au o legătură
naturală cu ideile pe care ei vor să le exprime”. Cu toate acestea, oamenii
acelor timpuri nu au fost complet lipsiţi de capacitatea de a emite sunete, doar
că acestea erau cântate (demonstraţia este făcută de Vico pe baza analogiei cu
pseudo-limbajul muţilor, în care intonaţiile glasului sunt mai diversificate
decât la oamenii normali). La aceasta trebuie să adăugăm şi binecunoscuta
exprimare a pasiunilor puternice prin cântec, „trebuie să credem că
întemeietorii naţiunilor păgâne au ajuns la primele lor limbi cântând.” Ca o
dovadă a faptului că la început oamenii au vorbit cântând, Vico menţionează
diftongii limbilor actuale, care altădată au trebui să fie mult mai numeroşi.
În afară de afirmarea acestei rădăcini comune a muzicii şi a limbajului, dacă
nu chiar o anumită anterioritate a muzicii, un alt lucru merită reţinut aici.
Deşi autorul nu spune explicit acest lucru, putem deduce, din faptul că în
vârsta zeilor gesturile sau obiectele folosite în comunicare aveau o legătură naturală cu ideile pe care le semnificau,
că şi muzica folosită în această epocă beneficia la rândul ei aceeaşi
identitate dintre semnificat şi semnificant. Asistăm astfel la o prefigurare,
abia schiţată, a viitoarelor dezbateri despre puterea de semnificaţie a muzicii.
Însă acest subiect va fi tratat mai pe larg de către Rousseau.
În al
său Eseu despre originea limbilor,
Rousseau [3] denumeşte limbajul drept prima instituţie socială, astfel că la
originea sa nu pot sta decât cauze naturale. Emoţiile puternice, pasiunile,
sunt şi aici factorii determinanţi ai primelor producţii sonore umane, în lipsa
cărora comunicarea ar putea fi redusă foarte bine doar la semne şi gesturi
non-verbale. Mai mult decât atât, muzica (iar în acest context Rousseau se
referă doar la melodie) este mult mai capabilă decât limbajul în a exprima
aceste emoţii. Astfel, specific primelor civilizaţii umane a fost un limbaj
cântat care, întocmai ca la Vico, este o caracteristică a iraţionalităţii
acelei epoci (o adevărată vârstă de aur în viziunea lui Rousseau). Autorul se
referă chiar la perspectiva greşită prin care acest limbaj era prezentat ca
fiind unul raţional, un „limbaj al geometrilor”, pe când caracteristicile sale
îl recomandă a fi mai mult un „limbaj al poeţilor” (din nou constatăm
asemănarea cu Vico, la care poeţii-teologi au caracterizat vârsta eroică, fiind
de fapt primii legislatori ai statelor). La fel ca şi Vico, Rousseau afirmă că
forma limbajului primordial era poezia, şi asta deoarce pasiunile au fost cele
care au fost exprimate înaintea raţiunii, iar aceasta, alături de muzică, au
reprezentat primul tip de limbaj uman. În acele vremuri, melodiile se confundau cu
inflexiunile limbajului, accentele erau comune atât muzicii cât şi poeziei, iar
limbajul uzual era compus atât din accente şi ritmuri, cât şi din sunete
articulate sau muzicale.
Acest
limbaj primordial deţinea, în viziunea lui Rousseau, o expresivitate desăvârşită,
iar dimpotrivă, oricare alt tip de limbaj căruia îi lipseşte ritmul, sunetele,
într-un cuvânt melodia, este inevitabil condamnat la înjumătăţirea capacităţilor
expresive (transmite idei, dar nu şi sentimente). Remarcăm aşadar aceeaşi
putere de semnificare a muzicii, care doar ea poate asigura transmiterea
integrală a actelor de comunicare. În acea epocă de aur, muzica nu avea o
finalitate estetică, ci una de comunicare, scop în care putea fi folosită cu
succes, de unde putem trage concluzia că, odată cu transformarea ei în artă, cu
estetizarea ei, puterea ei de semnificaţie a scăzut, sau mai bine zis, ideile
la care face trimitere limbajul muzical au devenit din ce în ce mai difuze. Se
pare aşadar, cel puţin din ceea ce reiese din lucrarea lui Rousseau, că
problematizarea semnificaţiilor muzicii a apărut abia atunci când aceasta a
încetat să mai fie o componentă a limbajului articulat.
Iar
pentru această decadenţă a limbajului, Rousseau găseşte vinovată raţionalizarea
sa: pentru a câştiga claritate, limbajul a fost supus regulilor gramaticii şi a
logicii, dar, în acelaşi timp, acesta a ajuns să-şi piardă din energia sa
originară. Odată cu perfecţionarea limbajului, melodia îşi pierde din importanţă,
fiindu-i aplicate deasemenea o serie de legi, iar locul intonaţiilor subtile
fiind ocupat de calcularea intervalelor. Această despărţire a muzicii de limbaj
a făcut ca limbajul să fie modul de manifestare a raţiunii, iar muzicii îi vor
fi destinate pasiunii. În acest sens, Rousseau plasează muzica pe primul loc în
ceea ce priveşte imitaţia [4]. Ar mai merita amintit că prima scriere publicată
de către acest filosof, Project
concernant de nouveaux signes pour la musique, adresată Academiei de Ştiinţe,
propunea un nou sistem de notaţie muzicală, concepută cu scopul de a reînzestra
limbajul muzical cu naturaleţea sa de odinioară [4].
Înainte de a încheia această scurtă trecere în revistă,
vom mai menţiona şi faptul că o asemenea teorie, în care muzica şi limbajul au
o origine comună, nu şi-a pierdut din actualitate nici în cercetarea contemporană,
cu toate că unele aspecte au suferit modificări (sau completări). Problema
originii celor două forme de expresie nu a fost elucidată, dar similitudinile
(cognitive şi fiziologice) dintre ele favorizează (încă!) o asemenea manieră de
abordare. Câteva asemenea exemple ar fi Bryan G. Levman, „The Genesis of Music and Language”, (Ethnomusicology, vol. 36, no. 2, 1992), sau Steven Brown, „The
«Musilanguage» Model of Music Evolution” (în Walkin, Merker, Brown, The Origins
of Music, MIT Press, 2000).
[1] Eugeniu Coşeriu, Istoria
filosofiei limbajului. De la începuturi până la Rousseau, Humanitas, 2011
[2] Giambattista Vico, Principiile unei ştiinţe noi cu privire la natura comună a naţiunilor.
Studiu introductiv, traducere şi indici de Nina Façon. Note de Fausto Nicolini şi
Nina Façon. Editura Univers, Bucureşti, 1972
[3] Jean-Jacques Rousseau, Essay On the Origin of Languages and Writings Related to Music,
University Press of New England, 1998
[4] C. N. Dugan and Tracy B. Strong, „Music,
Politics, Theater and Representation in Rousseau”, in Cambridge Companion to Rousseau, Ed. Patrick Riley, Cambridge
University Press, 2001
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu