Clio în perfuzii: istorici contaminaţi de boli istorice - de Profesorul Fellini (Ab Nam Fellinakis)

Patron spiritual al cercetării istorice

Mulţi dintre cititorii noştri şi ai distinsei publicaţii „Bouvard et Pécuchet” Medical Review sunt înclinaţi să creadă că istoricii sunt printre puţinele categorii profesionale imune la bolile istorice, ei fiind văzuţi ca şi purtători ai harismei vindecării. Probabil că într-o oarecare măsură este şi vina noastră, a modului în care am făcut cunoscute activitatea Institutului Clinic „Bouvard et Pécuchet” şi mai ales a molimelor şi flagelurilor de tip istoric cuibărite în rândul multora dintre semenii noştri. De aceea, la recomandarea domnilor Jaques Le Groff (istoric faimos şi terapeut de vârf al Clinicii noastre) şi Alexandru Bagdosar (medic specialist în intoxicări, dezinformări şi falsificări) aducem aceste lămuriri legate de ravagiile pe care bolile istorice le-au provocat şi le provoacă în rândul istoricilor şi, mai ales, despre rolul major jucat de către istorici în propagarea diverselor epidemii şi infecţii. Cum ar spune domnul Socrate, dacă ar mai fi printre noi, adesea chiar cel care vindecă/are misiunea de a însănătoşi pe ceilalţi, este bolnav sau este chiar sursa infecţiei.

Ca purtători de microbi, istoricii au jucat un rol major în marea epidemie de Ceauşită bubonică, denumită de către cronicari Ceauşita Neagră, când în urma unei mutaţii ideologice în tulpina puternicului virus al gripei uresesiste (stalinita aviară) a pătruns un bacil autohton (legionis natione fanaticus) generând o gripă istorico-porcină (între timp termenul de gripă porcină şi-a pierdut sensul iniţial, de boală a caracterului, ajungând să definească o afecţiune cardio-respiratorie) care s-a răspândit rapid în toate straturile populaţiei. În acest context, cele mai multe institute de istorie (şi nu numai), precum Institutul de Istorie a Partidului Comunist, au fost adevărate focare de infecţie contaminând aerul (în sensul că lucrările de respiraţie europeană sau pur şi simplu de bun-simţ, întâmpinau dificultăţi majore la editare şi publicare) şi minţile multor generaţii. Mulţi istorici şi cercetători au fost infectaţi de această gripă porcino-istorică, cazuri precum Vlad Georgescu, Şerban Papacostea sau Pompiliu Teodor fiind destul de rare. E drept că boala s-a manifestat în grade diferite, de la pacient la pacient, mulţi tăinuindu-şi suferinţa şi evitând pe cât posibil să infecteze pe alţii. Ba chiar unii, deşi atinşi de morbul ceauşitei, strecurau tratamente alternative celor cu care intrau în contact, din dorinţa de a le întări sistemul imunitar sau de a le ameliora starea psiho-istorică. Dar nu despre cei care au rezistat infecţiei, sau despre cei care au suferit discret şi onest dorim să vorbim aici, ci despre marii purtători de microbi.

Sunt cazuri faimoase, de istorici cu o anvergură intelectuală impresionantă şi cu o pregătire mult superioară istoricilor de azi, dar care au fost iremediabil infectaţi. Menţionăm în trecere cazurile faimosului anticist C. Daicoviciu, sau a medievistului S. Pascu, de la Cluj. Ne-a atras atenţia şi cazul domnului Gheorghe Buzatu, activ încă, şi suferind de o veritabilă zona zooster. Tribulaţiile sale anticonspirative şi lupta sa pentru neatârnare fiind rezultatul unei toxiinfecţii doctrinare şi a erodării organismului critic sub dictatura gripei porcino-istorice. Despre domnul academician Dan Berindei nu putem spune decât că boala i-a erodat într-atât organismul şi discernământul provocându-i afecţiuni grave la nivelul coloanei vertebrale. Ar mai fi de menţionat şi alte victime care şi-au purtat durerea, boala şi obsesiile până în zilele noastre, transmiţând în amfiteatre universitare microbi şi viruşi prin intermediul îngălbenitelor pagini de curs optezciste din care citeau, şi a unora dintre doctoratele patronate, dar ne mai temperează gândul că există undeva un Dumnezeu care le vede şi le ştie pe toate (deşi nu le citeşte), împărţind o justiţie divină, adesea neconformă dreptăţii umane.

O constatare tristă a specialiştilor noştri este că nu doar cei care au trăit în întunectul ev al Ceauşitei Negre au fost atinşi de diferite afectiuni istorico-ideologice, ci chiar istorici din generaţiile postdecembriste. În cele ce urmează vom lua cazul unui pacient, tânăr istoric, faimos nu prin rezultatele cercetărilor sale ci prin modul în care, asemeni unor oropsiţi care apelează la mila publicului, îşi etalează rănile şi malformaţiile publicistice cauzate de contaminarea cu virusul gripei porcino-istorică. Este cazul domnului I. Ţene, doctor în istorie al universităţii de pe malul drept al Someşului (cum mergi către Bonţida), angajat al agiei napocense încă din timpul domniei lui Vodă Funar-Caragea (mai precis, fost şef de cabinet al voievodului care a dat numele ultimei şi faimoasei epidemii de ciumă ceauşito-naţionalistă din nordul Ardealului), internat de ani buni la cunoscutul aşezământ de la Săpoca, deşi el e convins că trăieşte în redacţia unei agenţii de ştiri. Cazul dumnealui este elocvent pentru un anumit tip de tineri istorici care datorită unor disfuncţii istoriografice şi dereglări ale glandei epistemologice sunt victime inocente ale epidemiilor de naţionalită ceauşito-legionară (acest tip de afecţiune ţine de complexul de afecţiuni denumit gripa porcino-istorică). În chinuitoarele sale încercări de remorcare la discursul anticomunist, pacientul numit a sfârşit prin a recicla discursul şi obsesiile Ceauşescului. Ba chiar, în activităţile numite şi considerate de către dânsul, jurnalism, reciclează numeroase simboluri şi ctitorii ale erei ceauşisto-funariote. Tratamentul cu şocuri istoriografice (un tratament, de altfel, extrem, aplicat doar în cazul pacienţilor care nu au nici un contact cu pulsul istoriografiei contemporane, mai ales a celei de provenienţă occidentală) nu a dat rezultate, orizontul său istoriografic rezumându-se la naraţiunile romantice (răstălmăcite, de altfel) şi la direcţiunile trasate cercetării istorice în şedinţele celui de-al XI-lea Congres al PCR din 1974 (continuitate, unitate, pericol extern).

Pe de altă parte, medicii noştri nu au putut încă elucida o problemă destul de mare a acestui pacient, un anumit tip de afecţiune extrem de răspândit în rândul celor atinşi de morbul ceauşitei-legionare: dereglarea glandei gramaticale, popular numită „cearta cu gramatica/siluirea limbii române”. Acest tip de afecţiune se manifestă prin grave dezacorduri, incoerenţă şi stâlcirea unor termeni. Probabil această dereglare este în legătură cu gravele disfuncţii ale sinapselor cauzate de totala neutilizare a logicii elementare, pacientul structurându-şi construcţiile verbale sau discursive în jurul unor resturi de slogane picate de la masa Cârmaciului, sau a unor obsesii anti-maghiare, anti-evreieşti, anti-Europa etc.

Cruciat al românismului agramat, prăbuşit sub povara obsesiei pentru propria persoană, acest pacient, spre deosebire de alte persoane aflate sub tratament, nu realizează că este bolnav, prin urmare tratamentul decurge extrem de greu, ameliorările de moment fiind adesea urmate de regrese profunde şi pusee de tuse propagandistică. În cazul său, diazepamul extrem de folositor în calmarea pacienţilor turbulenţi, are acelaşi efect precum apa minerală. Lecturile selective din Iorga, Giurescu sau Alex-Mihai Stoenescu (ultimul folosit pe principiul medicinei homeopate) ajută asistenţii să-l bage în pat după o zi istovitoare. S-a testat asupra lui citirea unor fragmente uşor modificate (în sensul că se punea naţiunea română în loc de cea maghiară etc.) ale unor istorici maghiari din a doua jumătate a secolului al XIX-lea care pledau obsesiv pentru statul centralizat, naţiunea omogenă, împotriva oricăror tendinţe regionaliste. Totul a fost bine până cănd a aflat că ideile nu sunt ale românilor (chiar dacă sunt identice sau asemănătoare cu ale multor pacienţi români).

S-ar putea spune multe despre acest pacient şi despre tipologia pe care o reprezintă, însă spaţiul nu ne permite. Trebuie menţionat că în momentul de faţă se află într-un program de reabilitare, finanţat din fonduri europene POSDRU şi avem speranţa că mobilitatea petrecută la Leipzig, contactul cu omologii noştri din urbea saxonă şi aerul occidental, îi vor ameliora starea. Sperăm să dea rezultate pentru a evita necesitatea unei intervenţii chirurgicale, în speţă efectuarea unei lobotomii prin care să-i fie extirpată limba de lemn şi retorica ceauşistă.