ÎN VIZITĂ LA CÂLNIC - de Anca Elisabeta Tatay

Aproape că mi-e rușine să recunosc dar, până anul acesta, nu am ajuns la Câlnic. Mă refer desigur la satul Câlnic, situat în județul Alba, în partea de vest a Depresiunii Apoldului, la numai 12 km de Sebeș, posesor al unei cetăți medievale săsești, înscrisă pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO din anul 1999¹. Am auzit multe povești în legătură cu manifestările organizate aici de către academicianul Marius Porumb (la care au participat de-a lungul timpului importante și diverse personalități din Alba Iulia, Cluj-Napoca, Sibiu ș.a. sau chiar din străinătate); m-am gândit de multe ori că ar trebui să ajung, cel puțin în vizită la cetate, dacă nu ca participant la evenimente; odată, când veneam cu un coleg de la Sibiu de la o conferință, ne-am propus să intrăm, dar din cauza traficului de pe europeană am renunțat. Întâmplarea a făcut însă că anul acesta să se împlinească 110 ani de la nașterea academicianului Virgil Vătășianu (născut în 21 III 1902, decedat în 15 XI 1993, istoric de artă), iar cu acest prilej domnul Marius Porumb a organizat o sesiune de comunicări la Cluj, la care am fost invitată. Atunci am fost călduros poftită să particip la Serbările Câlnicului. Ediția a XII-a din 26-27 mai. Data nu este întâmplătoare, dar nici fixă, ea fluctuând în funcție de Paști. Mai exact, în fiecare an evenimentele sunt organizate în week-end-ul dintre Înâlțarea Domnului și Coborârea Spiritului (Duhului) Sfânt.

Sâmbătă, 26 mai, după încă o săptămână obositoare, petrecută în aglomerația urbană a Clujului, mi-am făcut bagajele și am plecat spre Câlnic, unde urma să-mi petrec următoarele 2 zile. Nu mică mi-a fost uimirea când am ajuns în satul cu case mari, frumoase, cu porți înalte, specific săsești, recent renovate. În centru, cetatea nu era situată pe un deal, cum mă așteptam, ci într-un punct de joasă altitudine. Lăsând mașina în drum, am purces pe o cărare care însoțea, până la un punct, pârâul Câlnic, străjuită de copaci înalți și de buturugi de diverse mărimi, din mijlocul celor mai înalte surâzând panseluțe—mai târziu am fost înștiințată că se numește Aleea Castanilor. După aproximativ 50 de metri în partea dreaptă am aflat intrarea în cetate, realizată prin intermediul unei barbacane (coridorul porții), care face legătura între cele două rânduri de ziduri de curtină, de formă cvasi-ovală, aproximativ concentrice, întărite de două turnuri și un bastion, în interiorul cărora se află capela, donjonul și fântâna. Câteva cămări, mai bine sau mai rău păstrate, sunt adosate zidului interior.

Prin grija soților Porumb, în donjon (turnul-locuință, cel mai înalt element al cetății – cca. 27 metri, și cel mai vechi) a fost amenajat, pe 2 nivele un muzeu în care au fost expuse icoane pe sticlă sau lemn, ceramică, costume populare, piese de mobilier, țesături, cărți vechi românești sau germane ș.a. Pivnița edificiului mai păstrează câteva butoaie uriașe, cu o capacitate de 5-6 tone, despre care, cu mândrie și tristețe în același timp, îmi spune un enoriaș că „au fost pline până în anii ʼ90”. Nu ne miră foarte tare acest lucru dacă ținem cont că se mai păstrează încă documente din secolul XVI care vorbesc despre vinurile Câlnicului.

În anul 2007 Marius Porumb și Ciprian Firea au publicat albumul intitulat Cetatea Câlnic, cu text în 4 limbi și numeroase ilustrații, unde autorii afirmă printre altele: „Elementele constitutive ale cetății din Câlnic, așa cum se văd astăzi, nu aparțin unei singure etape de edificare, ci sunt rezultatul unor faze succesive, a unor adaptări și refuncționalizări. Considerată în ansamblu, fortificația nu este una care să impresioneze prin dimensiuni sau prin sisteme defensive complexe și elaborate. Cetatea din Câlnic este mai degrabă mică și cu elemente de fortificare de bază, simple ca realizare tehnică. [...] Totuși, deși nu poate concura cu marile cetăți, fortăreața din Câlnic este considerată foarte tipică pentru a reprezenta o civilizație locală, transilvăneană, și o epocă particulară” (p. 14).

Continuându-mi drumul pe cărarea amintită am descoperit pe partea dreaptă casa parohială (construită în mai multe etape, începând cu sfârșitul secolului al XV-lea sau începutul secolului următor), iar mai sus, aceasta m-a dus la poarta unui cimitir. Liniștea mormintelor, a copacilor bătrâni, priveliștea ierbii înalte și mireasma florilor mi-au dat, ciudat poate, un fior plăcut. În mijlocul peisajului domina oarecum înâlțimea Biserica evanghelică, care mai păstrează până astăzi elemente din secolul al XV-lea, deși a fost masiv modificată în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Și aceste două edificii sunt înscrise pe Lista Unesco.

Consider deosebit de important de menționat faptul că întreg ansamblul din Câlnic a intrat în atenția academicianului Marius Porumb la începutul anilor ʼ90, domnia sa ocupându-se de restaurare, și de includerea lui în Patrimoniul Unesco. Pentru a face față cheltuielilor impresionante necesare unui asemenea demers, acesta a înființat Asociatia Ars Transsilvaniae Romania, societate non-profit. Tot dânsul, alături de distinsa sa soție, Zoe Vida Porumb, reputat artist decorator (textilist), se îngrijește an de an de bunul mers al manifestărilor prilejuite cu ocazia Serbărilor Câlnicului, pe care nu de puține ori le sponsorizează cu fonduri proprii.

Anul acesta, nu mă îndoiesc că asemenea celor anteriori, programul a fost bogat și interesant. Muzica lui Johann Sebastian Bach a răsunat la orga din Biserica evanghelică în seara zilei de sâmbătă. Concertul, intitulat „Maestrul și cele patru minunate muziciene”, a fost susținut cu mult profesionalism de către prof. univ. Dr. Felician Roșca (Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Muzică) și Cristina Struță, Alma Bompa, Minodora Luca și Claudia Zeidert, eleve ale sale. Publicul a fost numeros, dar poate nu pe măsura cuvenită evenimentului, intrarea făcându-se pe bază de bilet. Nu la fel au stat lucrurile la Parada Costumelor de Epocă oferită de un grup de circa 30 de persoane, voluntare, în majoritate angajați ai Muzeului Unirii din Alba Iulia. Spectatorii, a căror număr a crescut datorită copiilor din sat care s-au alăturat, au putut admira cu sufletul la gură diverse costume purtate în spațiul românesc începând cu epoca daco-romană și până la Marea Unire din anul 1918 prezentate și cu ajutorul unor dialoguri desfășurate între protagoniștii spectacolului.

Târziu în noapte, la încheierea programului, interpreții și publicul s-au împrăștiat pe la casele lor, unele situate mai aproape, altele mai departe, în alte localități. Câțiva au avut însă privilegiul de a înnopta în casa parohială, printre ei numărându-mă și eu. Încă din cursul amiezi am aflat că voi sta în camera numărul 6. Fiindu-i urât, una dintre invitate mi-a propus să mă mut cu ea în cameră, însă, cu regretele cuvenite a trebuit să o refuz, deoarece patul rezervat mie îi aparținuse odata profesorului Vătășianu. Cum aș fi putut să ratez o noapte în fostul pat al lui Vătășianu???

Dimineața m-am trezit fără a avea în cap (mai mult decât aveam deja) Istoria artei feudale în Țările Române² și am coborât la masă. Nu am apucat să beau jumătate din cana de ceai când întreaga casă a fost cutremurată, și cu siguranță trezită, de muzica ce răsuna live în curte. Programul consemna pentru amiaza zilei de duminică „Muzică de promenadă cu Fanfara Transilvania din Cugir”, sosită însă mai repede. Alcătuit din muzicanți de etnie romă, ansamblul se numea mai demult Fanfara lui Gălan. Astăzi situația lor s-a schimbat mult în bine, în special datorită domnului Marius Porumb. Acesta i-a remarcat și i-a invitat la Serbările Câlnicului încă de la prima ediție, iar de atunci nu au lipsit niciodată. Jurnalul Național le-a tipărit un CD, au ajuns să fie invitați la diverse festivaluri (printre care și TIFF), să fie premiați (de exemplu la Festivalul Mondial de Folclor din Gorizia-Italia). Dacă la început organizatorii le plăteau transportul (nu și prestația, aceasta fiind întotdeauna gratuită pentru domnul academician Marius Porumb), acum ei se deplasează la Câlnic cu limuzinele proprii. După ce și-au expus în curtea parohiei o parte din repertoriu divers („doine, cântece de joc și «de ale lui Bregovici»”), au urcat cu toții (21 la număr anul acesta) în turnul porții și au făcut (în ciuda vremii mohorâte) să răsune întreg satul de voie bună, că doar nici nu se putea altfel!

Nici nu mi-am dat seama cum s-au scurs orele și s-a apropiat momentul plecării. Am urcat strada cu case mândre care mă scoatea afară din sat, am mai aruncat din vârful dealului o ultimă privire asupra așezării, și mi-am pus în gând să revin cu proximă ocazie. Recomand cu drag și încredere oricui o gură de aer curat, de cultură, de omenie și de bună dispoziție! Mulțumesc!

Anca Elisabeta Tatay

(publicat în Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012, p. 58-59)

1^ Câlnicul este înscris în Lista Unesco împreună cu localitățile Biertan, Dârjiu, Prejmer, Saschiz, Valea Viilor și Viscri, sub numele generic de Așezări săsești cu biserici fortificate din Transilvania.

2^ Una dntre operele capitale ale lui Virgil Vătășianu, tipărită în anul 1959, care a fost și este intens citată, și după care se studiază și astăzi Istoria Artei în facultatea clujeană.